ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2518/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de recurs Prin Decizia nr. 2108 din 2 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul reclamantei SC I.C.T. SRL Sighișoara împotriva Sentinței nr. 133 din 20 mai 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut următoarele: Hotărârea supusă recursului a fost pronunțată în fond după casare cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Cu ocazia rejudecării, a fost supusă cercetării judecătorești numai problema de drept pentru care s-a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță și anume, dacă înregistrarea din 23 octombrie 2006 la Administrația Finanțelor Publice Sighișoara a decontului de TVA pe luna septembrie 2006, pentru suma de 1.951.591 lei, aferentă operațiunilor din perioada 2001 - 2002, a avut ca efect întreruperea termenului de prescripție pentru dreptul recurentei - reclamante de a solicita rambursarea TVA.

S-a apreciat de către instanța de control judiciar că, în limitele investirii sale prin decizia de casare, instanța de fond a constatat judicios că, prin acest decont nu a fost întrerupt cursul prescripției dreptului de a cere rambursarea TVA, întrucât nu a fost exprimată opțiunea contribuabilului pentru exercitarea dreptului la rambursarea TVA, iar recurenta-reclamantă înregistra la acea dată TVA de plată la bugetul consolidat al statului, astfel cum s-a constatat în Raportul de inspecție fiscală din 16 decembrie 2008 și în consecință, nu avea dreptul de a solicita restituirea TVA. S-a constatat că, în deplină concordanță cu argumentele de fapt și de drept cuprinse în decizia de casare, instanța de fond a reținut că, deși acest decont a fost depus anterior datei la care s-a împlinit termenul de prescripție, cursul prescripției nu a fost întrerupt și în conformitate cu prevederile art. 91 din O.G.

nr. 11/1996, cu modificările și completările ulterioare, dreptul recurentei - reclamante de a solicita rambursarea TVA s-a prescris la data de 31 decembrie 2006. Astfel, s-a avut în vedere că, dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 11/1996, în redactarea în vigoare la data efectuării operațiunii de stornare, au prevăzut că, dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligațiile bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naștere dreptul la compensare sau la restituire.

În consecință, deși recurenta - reclamantă avea dreptul să storneze și să înregistreze în decontul de TVA din luna septembrie 2006 TVA colectată aferentă perioadei iunie - august 2011, dreptul la rambursarea acestor sume reprezentând TVA colectată a fost exercitat numai prin decontul înregistrat din 20 aprilie 2007 la Administrația Finanțelor Publice Sighișoara, după împlinirea la data de 31 decembrie 2006 a termenului de prescriere a dreptului de a solicita rambursarea TVA . Instanța de control judiciar a apreciat că apărarea recurentei-reclamante privind întreruperea cursului prescripției dreptului său de a cere rambursarea TVA prin decontul de TVA înregistrat din 23 octombrie 2006 a fost corect respinsă de instanța de fond, în raport de prevederile art. 149 pct. 5 din C. fisc., în vigoare la data depunerii decontului de TVA.

S-a mai reținut de către instanță că recurenta-reclamantă nu a dovedit situația premisă a acestor prevederi legale, deoarece nu a contestat elementele de fapt avute în vedere de organele fiscale și ulterior, de către instanța de fond, reținându-se că, în decontul de TVA înregistrat din 23 octombrie 2006 pentru TVA colectată în sumă de 1.951.591 lei aferentă operațiunilor din perioada 2001 - 2002, s-a optat pentru raportarea TVA și nu pentru rambursarea TVA, fiind bifată căsuța din decont corespunzătoare operațiunii de raportare. De asemenea, s-a avut în vedere că la data depunerii decontului de TVA aferentă trimestrului III 2006, recurenta - reclamantă înregistra TVA de plată la bugetul general consolidat și deci nu beneficia de dreptul de a solicita rambursarea TVA.

Instanța a mai apreciat că recurenta-reclamantă a susținut neîntemeiat că decontul de TVA pe luna septembrie 2006 are semnificația unei declarații rectificative, care întrerupe cursul prescripției, conform prevederilor pct. 5 alin. (1) lit. b) din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 2690/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 68/1997 privind procedura de întocmire și de depunere a declarațiilor de impozite și taxe. S-a reținut că normele invocate de recurenta-reclamantă prevăd că, depunerea declarației rectificative în termenul de prescripție a dreptului organelor fiscale de a stabili diferențe de impozite și taxe conduce la întreruperea prescripției și că, de la data depunerii declarației rectificative începe să curgă o nouă prescripție pentru perioada la care se referă, dar această reglementare se coroborează cu dispozițiile art. 21 lit. a) din O.G.

nr. 70/1997 privind controlul fiscal, care prevăd că, dreptul organelor fiscale de a stabili diferențe de impozite și taxe se prescrie în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declarației pentru perioada respectivă. Astfel, din analiza prevederilor legale sus-menționate, instanța a apreciat că rezultă faptul că în luna septembrie 2006 era deja prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligații fiscale pentru perioada iunie - august 2001 și conform dispozițiilor pct. 5 alin. (2) lit. b) din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 2690/1998, depunerea declarației rectificative după expirarea termenului de prescripție nu întrerupe cursul prescripției și constituie o recunoaștere voluntară a impozitelor și diferențelor de impozite astfel declarate, acestea fiind considerate legal stabilite și datorate.

S-a mai reținut de către instanța de control judiciar că dispozițiile art. 24 din O.G.

nr. 70/1997 prevăd că impozitele și diferențele de impozite declarate sau recunoscute în orice mod de către contribuabil, după împlinirea termenelor de prescripție, se consideră legal stabilite și datorate, precum și faptul că susținerile din recurs, privind considerentele eronate din hotărârea atacată cu privire la cuantumul TVA colectată din decontul din 23 octombrie 2006 pentru care i-a fost respinsă cererea de rambursare, sunt vădit nefondate, în condițiile în care au fost examinate obligațiile fiscale impuse prin actele administrativ - fiscale contestate și în care, analiza instanței de fond a fost limitată la problema de drept stabilită prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, în sensul de a se verifica dacă decontul de TVA pe luna septembrie 2006 reprezintă sau nu o cauză legală de întrerupere a cursului prescripției dreptului recurentei - reclamante de a solicita rambursarea TVA colectată aferentă operațiunilor din perioada 2001 - 2002. 2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare recurenta-reclamantă SC I.C.T.

SRL Sighișoara, întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. Contestatoarea consideră că dezlegarea pricinii este rezultatul unei greșeli materiale constând în faptul că s-a avut în vedere că suma în cuantum de 1.107.149 lei stornată și înregistrată în decontul de TVA din 23 octombrie 2006 reprezintă regularizare TVA colectată, când, în realitate, suma stornată și înregistrată este de 1.951.591 lei și reprezintă TVA colectată. În toate fazele procesuale, instanțele de judecată au stabilit că suma reprezentând TVA colectată, pe care societatea avea dreptul să o storneze și să o regularizeze prin decontul din 23 octombrie 2000, este de 1.951.591 lei, aferentă perioadei 2001-2002 și nu suma de 1.107.149 lei, astfel cum a stabilit D.G.F.P.

Brașov. În urma acestei erori materiale, instanța de recurs a ajuns la concluzia greșită că societatea ar fi avut TVA de plată la trimestrul IV 2006, când în realitate, societatea avea de recuperat 243.246 lei. Prin întâmpinarea depusă la dosar, arată contestatoarea, D.G.F.P. Cluj a recunoscut că societatea ar fi avut TVA de recuperat la trimestrul III 2006 și nu ar fi avut TVA de plată, în condițiile în care dreptul societății de a solicita rambursarea sumei nu ar fi fost prescris. 3. Apărările formulate de intimata - pârâtă D.G.F.P. Cluj. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare împotriva Deciziei nr. 2108 din 2 mai 2012. În motivarea contestației în anulare, contestatoarea nu evidențiază nicio greșeală de ordin material.

Constatatoarea este nemulțumită de modalitatea în care instanța de judecată investită cu soluționarea recursului a interpretat susținerile și apărările formulate în cauză. Intimata arată că susținerea contestatoarei în sensul că ar fi recunoscut că societatea ar fi avut TVA de recuperat și nu TVA de plată, nu corespund realității. Poziția procesuală a intimatei este susținută de apărările existente la dosarul cauzei, prin care s-a menționat în mod expres faptul că instanța de fond a reținut în mod corect că numai o cerere de rambursare este o cerere de restituire și că recurenta a înregistrat în mod greșit în decontul trimestrului III 2006 un sold negativ de plată în sumă de 1.951.591 lei, când aceasta avea TVA de plată la bugetul general consolidat al statului.

Societatea contestatoare a optat pentru reportarea TVA-ului în sumă de 1.951.591 lei și nu pentru rambursarea TVA, bifând căsuța corespunzătoare acestei operațiuni. Legiuitorul a conferit agenților economici posibilitatea de a solicita fie rambursarea soldului sumei negative a TVA, fie reportarea acesteia în decontul din luna următoare. 3. Considerentele Înaltei Curți - instanța competentă să soluționeze calea de atac extraordinară exercitată Contestația în anulare este nefondată, apărările în sensul inadmisibilității cererii nu pot fi primite, în raport de temeiul juridic invocat, respectiv art. 318 teza C. proc. civ. Contestatoarea invocă existența unei greșeli materiale, în sensul că a fost luată în considerare suma de 1.951.591 lei, în loc de 1.107.149 lei, reprezentând suma stornată și înregistrată.

Analizându-se actele dosarului, se constată că susținerea referitoare la modalitatea de calcul a sumei reprezentând TVA colectată, a făcut și obiectul recursului formulat de societate împotriva sentinței primei instanțe, pronunțată în rejudecare. Instanța de recurs a optat motivat pentru varianta de calcul făcută de către organul fiscal, D.G.F.P. Cluj și a înlăturat susținerile societății recurente. În aceste condiții, susținerea existenței unei greșeli materiale, rezultând dintr-un calcul eronat, este nefondată, instanța de recurs exprimându-și în mod neechivoc în considerentele deciziei, soluția adoptată. În ceea ce privește precizările intimatei formulate în cuprinsul întâmpinării, se constată că aceasta a susținut că societatea are TVA de plată și nu TVA de recuperat, cum în mod greșit a afirmat contestatoarea.

În concluzie, prima ipoteză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere greșeli materiale evidente, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale, cum solicită, în realitate, contestatoarea. Față de acestea, nefiind întrunite prevederile art. 318 teza I C. proc. civ., contestația va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC I.C.T. SRL Sighișoara împotriva Deciziei nr. 2108 din 2 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2013.