ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 957/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. Portugalia - Sucursala România a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 942820A/2015 și admiterea contestației formulate de reclamantă și, în consecință, recunoașterea dreptului acesteia la primirea de la bugetul de stat a sumei de 1.056.673,83 RON, reprezentând dobânzi pentru nerambursarea în termenul legal a TVA solicitată prin decontul de T.VA nr. x din 25.11.2010 și a sumei de 454 RON, reprezentând majorări de întârziere executate de organul fiscal, fără existența unui titlu de creanță valabil.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2301 din 29 iunie 2016, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia de soluționare a contestației nr. 942820A/2015, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.056.673,83 RON, reprezentând dobânzi pentru nerambursarea în termenul legal a TVA solicitată prin decontul de TVA nr. 714539 din 25.11.2010, și suma de 454 RON, reprezentând majorări de întârziere executate de organul fiscal fără existența unui titlu de creanță valabil.

Totodată, a admis cererea expertului B., dispunând majorarea onorariului de expertiză cu suma de 1460 RON, cu obligarea reclamantei să plătească aceasta sumă către expert.

De asemenea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 12.470 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, susținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material în sensul art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta a susținut că la data depunerii decontului cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare pentru luna octombrie 2010, situația fiscală a societății reclamante era în curs de clarificare, așa cum se precizează în notificarea nr. x/26.11.2010.

Din cauze obiective, verificarea TVA aferentă perioadei 01.01.2008 - 31.10.2010, s-a încheiat în data de 12.12.2011, când a fost finalizată inspecția fiscală și a fost emisă decizia de impunere nr. 424/12.12.2012, prin care s-a stabilit inițial că reclamanta are dreptul la rambursarea sumei de 1.797.626 RON cu titlu de TVA, fiind respinsă cererea de rambursare T.V.A. pentru suma de 3.550.825 RON și dispunându-se impunerea suplimentară a reclamantei cu suma de 278.957 RON.

Recurenta pretinde că inspecția fiscală s-a desfășurat în perioada 11.04.2011 - 05.12.2011, desfășurându-se, cu luarea în considerare a perioadei de suspendare, în termenul legal.

Decontarea efectivă a sumelor aprobate la rambursare lunară se face conform prevederilor circularei nr. 802520/03, conform cărora rambursarea lunară se încadrează într-o sumă stabilită la nivel național, iar selecția deconturilor care urmează a fi rambursate, se realizează din baza de date naționale privind deconturile cu decizie de rambursare, decontarea efectivă realizându-se la 3 termene fixe.

În luna decembrie 2011 deconturile cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare pentru care s-au emis decizii de rambursare sau decizii de impunere, au intrat în baza de date națională pentru selecția la nivel național, restituirea TVA aferentă lunii octombrie 2010 în valoare de 1.518.225 RON efectuându-se către reclamantă cu nota contabilă nr. x/24.01.2012.

În soluționarea contestației exercitate de reclamantă decizia de impunere nr. 424/12.12.2012 a fost desființată de organele fiscale, dispunându-se reverificarea T.V.A. de rambursat. Urmare a acestui demers, organele fiscale au emis decizia pentru nemodificarea bazei de impunere nr. 384/26.11.2012 prin care s-a constatat că societatea reclamantă are drept la rambursarea TVA în cuantum de 5.348.461, efectiva restituire a acestor sume având loc prin nota nr. x/12.01.2013 și prin Decizia nr. 6525/12.03.2012.

Se apreciază de recurentă că soluționarea decontului cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare pentru luna octombrie 2010, prin care se solicita restituirea sumei de 5.3348.461 RON, a fost soluționat conform prevederilor Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 263/2010 pentru aprobarea Procedurii de soluționare a deconturilor cu sume negative de taxa pe valoare adăugată cu opțiune de rambursare, așa încât nu se datorează dobânzi reclamantei.

Se solicită și reducerea cheltuielilor de judecată la un cuantum rezonabil, funcție de prestația avocatului și complexitatea dosarului.

1.4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. Portugalia - Sucursala România a solicitat, în principal anularea recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestei căi de atac, ca nefondată, apreciind că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

1.5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 septembrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 25 ianuarie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de anularea Deciziei nr. 942820A/2015 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, care concretizează refuzul organelor fiscale de a-i plăti reclamantei dobânda fiscală datorată pentru rambursarea cu întârziere a TVA aferentă decontului cu opțiune de rambursare a sumei negative de TVA nr. 714.539/25.11.2010, ca urmare a cererii formulate în acest sens, înregistrată la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii sub nr. x/06.08.2014.

Prima instanță a reținut că reclamanta are dreptul la dobânzi pentru soluționarea decontului de T.V.A. cu depășirea termenului prevăzut de art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, valorificând în acest sens și jurisprudența C.J.U.E. corespunzătoare, sancționând astfel actele administrativ fiscale ce atestă refuzul de acordare a acestor accesorii.

Soluția primei instanțe este legală, reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Criticile pârâtei referitoare la soluționarea decontului de TVA în acord cu dispozițiile legale incidente sunt nefondate.

Potrivit art. 70 din Codul de procedură fiscală cererile depuse de către contribuabil, printre care se numără și depunerea decontului cu opțiune de rambursare a sumei negative de TVA, se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare. Acest termen se prelungește cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate, în situațiile în care, pentru soluționarea cererilor, sunt necesare informații suplimentare relevante în luarea deciziilor, această normă primară fiind preluată și în legislația secundară în materie.

Opțiunea organului fiscal pentru efectuarea unei inspecții fiscale la reclamantă, nu atrage suspendarea termenului imperativ mai sus menționat, rezultatele inspecției fiscale neîncadrându-se în categoria informațiilor suplimentare relevante în luarea deciziei de soluționare a decontului de TVA. Un punct de vedere contrar ar duce la transformarea unui termen legal obiectiv într-un termen subiectiv, a cărui întindere este fixată prin propria voință, de o parte a raportului juridic fiscal, prin declanșarea unei inspecții fiscale.

Că este așa rezultă și din jurisprudența unională invocată de reclamantă și reținută ca relevantă de instanța de fond, ale cărei dezlegări instanța de control judiciar nu consideră a fi de prisos în a fi reiterate.

Astfel, prin hotărârea preliminară pronunțată în cauza C - 107/10, Enel Maritsa Iztok 3 AD, C.J.U.E. a stabilit că în lumina principiului neutralității fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul inițierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecință faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului, cu toate că excedentul menționat a făcut deja obiectul unei reportări pe durata celor trei perioade fiscale care urmează perioadei în care acesta a apărut. În schimb, faptul că termenul normal amintit este stabilit la 45 de zile nu încalcă această prevedere.

În motivarea acestei hotărârii, C.J.U.E. a reținut, printre altele, că, potrivit jurisprudenței Curții, calculul dobânzilor datorate de Trezoreria statului care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA trebuia în mod normal să fie restituit conform Directivei privind TVA este, în principiu, contrar articolului 183 din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Molenheide și alții, punctele 63 și 64). Fiecare stat membru are obligația să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA datorate pe teritoriul său, iar în această privință, statele membre sunt obligate să verifice declarațiile persoanelor impozabile, conturile acestora și celelalte documente pertinente, precum și să calculeze și să colecteze taxele datorate (Hotărârea din 29 iulie 2010, Profaktor Kulesza, Frankowski, Jozwiak, Ortowski, C-188/09). Termenul de rambursare a excedentului de TVA poate fi, în principiu, prelungit în vederea efectuării unui control fiscal, fără ca o astfel de prelungire să trebuiască să fie considerată nerezonabilă, în măsura în care această prelungire nu depășește ceea ce este necesar pentru îndeplinirea controlului (a se vedea prin analogie Hotărârea Sosnowska). Cu toate acestea, dacă persoana impozabilă nu poate dispune temporar de sume echivalente cu excedentul de TVA, aceasta suportă un dezavantaj economic care poate fi compensat prin plata dobânzilor, garantându-se astfel respectarea principiului neutralității fiscale (par. 51 - 53).

Pe de altă parte, conform art. 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (2

1

) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor."

În acest context, reclamanta avea dreptul la dobânzi la expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de lege pentru soluționarea decontului de TVA aferent lunii, în limita sumei aprobate pentru restituire prin decizia emisă de organul fiscal, pentru cererea de restituire a taxei pe valoarea adăugată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că soluția adoptată de judecătorul fondului este pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile, astfel că, pentru menținerea ei, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul exercitat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii.

Având în vedere că prin soluția preconizată a se da recursului se face dovada culpei procesuale a pârâtei, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va fi obligată să plătească reclamantei suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciate ca necesare, dovedite și rezonabile în raport cu compexitatea cauzei și prestația apărătorului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinței nr. 2301 din 29 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 martie 2018.