ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 638/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 01.07.2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Ministrul Sănătății, a solicitat instanței anularea actului administrativ constând în Ordinul Ministrului Sănătății nr. R/4/04.01.2021 privind revocarea sa din funcția de manager interimar al Spitalului Clinic Județean de Urgenta Cluj-Napoca și obligarea Ministerului Sănătății la plata veniturilor de care a fost lipsit ca urmare a ordinului indicat mai sus, actualizate cu rata inflației si a dobânzilor legale aferente, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 32 din 9 februarie 2022 Curtea de Apel Cluj – secția a III-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și Ministrul Sănătății.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs recurentul-reclamant A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că soluția instanței de fond este greșită, aceasta aplicând și interpretând în mod greșit dispozițiile de drept material aplicabile

Astfel, instanța de fond nesocotește prevederile legale care dispun că motivarea actelor administrative este obligatorie și nesocotește dispozițiile legale care prevăd modalitățile de încetare a mandatului managerului interimar al unui spital public.

Instanța de fond nesocotește prevederile legale care dispun ca motivarea actelor administrative este obligatorie.

Motivarea în fapt și în drept a actelor administrative de autoritate publică, emise în temeiul atribuțiilor legale conferite organelor administrației publice, este o componentă esențială în aprecierea legalității acestora.

În speță, autoritatea emitentă nu invoca absolut nicio justificare pentru care adopta decizia revocării din funcția de manager interimar și nu indică absolut nicio împrejurare care să legitimeze o astfel de decizie.

Instanța de fond nesocotește dispozițiile legale care prevăd modalitățile de încetare a mandatului managerului interimar al unui spital public;

De asemenea, instanța de fond apreciază în mod nefondat că sintagma "unilaterală " presupune faptul că emitentul actului poate proceda după bunul său plac la revocarea managerului public fără ca acestuia să îi poată fi reproșată vreo culpă sau conduită reprobabilă, deducând un drept potestativ în beneficiul emitentului actului.

Această interpretare nu se bazează pe nicio dispoziție legală, din contră, din interpretarea sistemică a dispozițiilor legale aplicabile, rezultă că managerul public interimar are o serie de atribuții, iar revocarea poate interveni pentru îndeplinirea deficitară sau neîndeplinirea acestora, or nu după placul organului ierarhic superior:

Deducția instanței de fond în sensul că " revocarea din funcția interimară, prevăzută la art. 177 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, nu este condiționată de comiterea unei abateri disciplinare sau de vreo faptă concretă, necesar a fi comisă de către managerul interimar reprezintă un salt logic care nu poate fi acceptat.

Ca atare, instanța de fond nesocotește inclusiv dispozițiile legale care prevăd ca orice act juridic trebuie să se întemeieze pe o cauza licită.

Pentru toate argumentele de mai sus, solicită admiterea recursului cu consecința casării întregime a sentinței atacate și admiterea acțiunii introductive de instanța.

Intimatul Ministerul Sănătății a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

În concluzie, prin sentința recurată s-a răspuns criticilor reclamantului cu privire la actele administrative contestate de o manieră coerentă, îndestulător argumentată, cu aplicarea și interpretarea corectă a legii de către instanța de fond.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material")

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. R/4/04.01.2021, recurentul-reclamant este revocat din funcția de manager interimar al Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca, iar prevederile Ordinului ministrului Sănătății nr. R 3257/23.12.2020 privind numirea sa în această funcție, încetează să mai producă efecte.

Ordinul este întemeiat pe dispozițiile art. 177 alin. (5), (6) și 7 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ordinul ministrului Sănătății nr. 1374/2016 privind stabilirea atribuțiilor managerului interimar al spitalului public, art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 144/20201, referatul nr. x/06.01.2021 al Direcției generale resurse umane, structuri și politici salariale, aprobat de conducerea Ministerului Sănătății.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Ordinul ministrului Sănătății nr. R 3257/23.12.2020, recurentul-reclamant a fost numit în funcția de manager interimar începând cu data de 02.01.2021, "până la revocarea unilaterală din funcție, dar nu mai mult de 6 luni".

Recurentul susține în esență că instanța de fond nesocotește prevederile legale care dispun că motivarea actelor administrative este obligatorie, prin stabilirea faptului că actul administrativ ce face obiectul prezentei cauza nu trebuie să fie motivat în fapt și în drept de către autoritatea publică emitentă.

Contrar afirmațiilor recurentului, Înalta Curte constată că, instanța de fond în mod corect a reținut că ordinul atacat este întemeiat pe prevederile art. 177 alin. (5), (6) și 7 din Legea nr. 95/2006, Ordinul nr. 1374/2016, art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 144/2010 și referatul nr. x/06.01.2021.

Astfel fiind, Ordinul atacat nu este emis cu exces de putere, cum a apreciat recurentul și nici nu este afectat de viciul nemotivării, atât timp cât s-au indicat prevederile art. 177 alin. (6) din Legea nr. 95/2006 potrivit cărora managerul interimar și ceilalți membri ai comitetului director interimar se numesc în condițiile prevăzute la alin. (5), până la revocarea unilaterală din funcție, dar nu mai mult de 6 luni.

Înalta Curte apreciază că, actul administrativ atacat este motivat în mod adecvat instituției revocării unilaterale, fiind anume indicate prevederile legale care permit revocarea reclamantului din funcție.

Mai mult, se constată că numirea în funcția interimară a fost ab initio stabilit până la revocarea unilaterală, revocarea putând opera oricând, în mod unilateral. Ordinul de numire în funcția interimară nu a fost atacat de recurentul-reclamant, beneficiind astfel prezumția de legalitate și producând efecte depline.

Acest aspect nu atrage nulitatea ordinului contestat deoarece validitatea sau invaliditatea acestui referat anterior actului administrativ nu atrage validitatea sau invaliditatea actului atacat, deoarece acesta produce efecte juridice în mod independent.

De altfel, revocarea din funcția interimară, prevăzută de art. 177 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, nu este condiționată de comiterea unei abateri disciplinare sau de vreo altă faptă concretă, necesar a fi comisă de către managerul interimar.

Astfel fiind, potrivit legii, nu este necesar ca revocarea să aibă ca temei o anumită conduită a celui care deține funcția interimară, iar în ordinul de numire a recurentului-reclamant fiind specificat că acesta poate fi revocat oricând, astfel în mod corect instanța de fond a constatat legalitatea ordinului de revocare din funcția de manager interimar și, totodată, caracterul neîntemeiat al capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Sănătății la plata către reclamant a sumei de 88.065 RON constând în veniturile de care a fost lipsit ca urmare a ordinului de revocare din funcție.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 32 din 9 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.