Decizia nr. 5957/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 87 a Curții de Apel Pitești

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023 și, ulterior, în urma regulatorului de competență, sub nr. x/2023* reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, a solicitat anularea Hotărârii nr. 185 din 22 decembrie 2022 adoptată de aceasta din urmă, prin care a fost respinsă propunerea Institutului Național al Magistraturii de numire a sa în calitate de formator colaborator la disciplina Dreptul Uniunii Europene și, în consecință, obligarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii să dispună numirea reclamantei în calitate de formator colaborator la disciplina Dreptul Uniunii Europene. La data de 11 iulie 2023, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată, arătând că atacă și Hotărârea nr. 110 din 15 iunie 2023, a aceluiași emitent, prin care s-a respins plângerea prealabilă.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 87/F-CONT din 11 aprilie 2024, Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost modificată, introdusă de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și cu citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată – în ceea ce privește Hotărârea nr. 185 din 22 decembrie 2022 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și, ca inadmisibilă - în ceea ce privește hotărârea de soluționare a plângerii prealabile formulate împotriva acesteia.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 87/F-CONT din data de 11.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 185/22.12.2022, cu obligarea Plenului CSM la numirea sa în calitate de formator colaborator la disciplina Dreptul Uniunii Europene. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1). 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că prima instanță nu a analizat argumentele expuse în cererea de chemare în judecată, referitoare la excesul de putere și discriminarea, precum și la încălcarea drepturilor sale, câștigate în urma parcurgerii procedurii administrative. Referitor la cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 5 C. proc. civ., a arătat că instanța s-a limitat la a arăta, în contradicție cu toate înscrisurile administrate, că nu a făcut dovada că a fost aprobată propunerea de numire în calitate de formator colaborator a unui alt judecător ce se află într-o situație comparabilă cu a sa, adică funcționează în cadrul aceleiași secții a Curții de Apel București. Rezultă astfel că instanța nu a analizat probele administrate, respectiv hotărârile emise de intimatul-pârât cu privire la judecătorii B., C., D., E., F., G., H., I., din care rezulta contrariul. Astfel, a considerat recurenta, au fost încălcare dispozițiile art. 264 C. proc. civ., civ. Cât despre ultimul motiv de casare invocat, a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 19 alin. (1) din Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 914/10.10.2018, art. 114, 119 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, precum și art. 15 și capitolul III alin. (21) din Statutul personalului de instruire al Institutului Național al Magistraturii. În acest sens, a arătat că, opus aprecierilor instanței de fond, consideră că atribuțiile Plenului C.S.M. erau pur formale, de numire în calitate de formator colaborator, în condițiile în care prevederile art. 19 alin. (1) din Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 914/10.10.2018 prevăd doar aprobării de către Consiliu a propunerii de numire. Un argument în plus, a adăugat recurenta, este că, spre deosebire de situația în cauză, în cazul detașării ca formator cu normă întreagă legea a prevăzut obligația obținerii avizului secției corespunzătoare anterior înscrierii în procedură. În continuare, a pretins că, și în ipoteza în care s-ar fi apreciat că actul administrativ a fost emis în exercitarea unui vot de oportunitate, instanța nu a oferit nicio explicație pentru care necesitatea unei bune organizări a resurselor umane se opune numirii sale în calitate de formator colaborator, dar nu se opune numirii în aceeași calitate a a cel puțin 6 judecători sau chiar detașării ca formatori cu normă întreagă a cel puțin încă 3 judecători, toți aceștia din cadrul Curții de Apel București. Totodată, a învederat că prima instanță a omis să observe că dreptul de a fi numită în calitate de formator colaborator este un drept câștigat în urma unei proceduri de concurs, care nu poate fi pierdut ca urmare a respingerii cererii de către Plenul C.S.M., această etapă finală fiind o pură formalitate. Procedând astfel, și, mai mult, aplicându-i și un tratament diferit, nejustificat obiectiv, contrar celor reținute de judecătorul fondului, intimatul-pârât a încălcat art. 1 Protocolul 1 și art. 1 Protocolul 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În fine, recurenta-reclamantă a învederat că hotărârea criticată face corp comun cu hotărârea prin care s-a respins plângerea prealabilă, astfel că soluția de respingere a acesteia ca inadmisibilă este nelegală, solicitând admiterea căii de atac și sub acest aspect. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1). 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de nemotivare a recursului declarat împotriva soluției de respingere ca inadmisibilă a contestației promovate împotriva hotărârii prin care a fost soluționată plângerea prealabilă. În rest, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În acest din urmă sens, a arătat că recurenta-reclamantă nu a identificat nicio regulă de procedură pretins încălcată de către instanța de fond, criticile vizând doar modalitatea de evaluare și interpretare a probatoriului, ceea ce excedează cadrului căii de atac promovate. Contrar celor susținute de recurentă, hotărârea primei instanțe a fost motivată corespunzător, judecătorul fondului structurându-și argumentele în funcție de motivele de nulitate invocate, fiind analizate succesiv criticile referitoare la legalitatea actului administrativ atacat, la oportunitatea emiterii acestuia, precum și cele vizând pretinsa discriminare invocată în cauză. În continuare, a arătat că aprobarea Consiliului Superior al Magistraturii este o condiție de eficacitate a hotărârii Consiliului Științific al Institutului, astfel încât dreptul său de apreciere a fost exercitat în limitele competențelor prevăzute de lege. Corelativ, anterior emiterii hotărârii de numire nu se poate pune problema existenței unui drept câștigat. De asemenea, a pretins că în mod corect a reținut prima instanță că soluția dispusă prin actul administrativ nu a fost expresia unui exces de putere. Din contră, actul a fost întemeiat pe considerente de oportunitate, prin luarea în considerare a momentului și impactului asupra activității instanței la care recurenta îndeplinește funcția de judecător. A mai precizat că nu sunt îndeplinite nici cerințele unei discriminări întrucât, pe de o parte nu a existat o restrângere a drepturilor recurentei, iar pe de alta prin hotărârea contestată Plenul Consiliului Superior la Magistraturii a respins toate propunerile Institutului Național al Magistraturii privind numirea unor formatori colaboratori, în considerarea acelorași argumente.

Procedura de soluționare a recursului 5.1. În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11.12.2024, în ședință publică, cu citarea părților. 5.2. La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepția de nemotivare și a încuviințat recurentei-reclamante proba cu înscrisuri, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 6.1. Aspecte de fapt și de drept relevante Litigiul de față a supus analizei primei instanțe legalitatea Hotărârii nr. 185 din 22 decembrie 2022 adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă propunerea Institutului Național al Magistraturii de numire a reclamantei în calitate de formator colaborator la disciplina Dreptul Uniunii Europene. Corelativ, reclamanta a solicitat și anularea Hotărârii nr. 110 din 15 iunie 2023, al aceluiași emitent, prin care s-a respins plângerea prealabilă. Prima instanță a apreciat că Hotărârea nr. 110 din 15 iunie 2023 nu are natura unui act administrativ, astfel încât a respins această solicitare, ca inadmisibilă. În ceea ce privește Hotărârea nr. 185 din 22 decembrie 2022 adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată. În acest sens, judecătorul fondului a constatat legalitatea hotărârii atacate, reținând că intimatul-pârât era îndreptățit să aprobe sau, după caz, să respingă propunerile de numire în calitate de formator a persoanelor ce au parcurs procedura de selecție. În ceea ce privește oportunitatea adoptării actului, prima instanță a reținut că autoritatea publică nu acționat cu exces de putere, de vreme ce a urmărit satisfacerea interesului public, în cazul de față reprezentat de derularea activității instanței la care recurenta-reclamantă activează în condiții optime. Din aceeași perspectivă, s-a arătat că reclamanta nu a dovedit că ar fi fost aprobată propunerea de numire în calitate de formator colaborator a unui alt judecător ce se află într-o situație comparabilă cu a sa, adică funcționează în cadrul aceleiași secții precum reclamanta, a aceleiași curți de apel. 6.2. Analiza recursului și a apărărilor corelative În ceea ce privește soluția dată solicitării de anulare a actului administrativ, se constată că recurenta-reclamantă a învestit instanța de recurs, în primul rând, cu motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1). 5 și 6 C. proc. civ. În esență, recurenta a pretins că prima instanță nu a reținut situația de fapt pe baza probelor administrate și că nu i-a oferit răspuns criticilor referitoare la excesul de putere și discriminarea, hotărârea fiind astfel insuficient motivată. Având a analiza aceste critici, Înalta Curte reamintește că potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. se poate cere casarea hotărârii judecătorești și pentru următoarele considerente:,,5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde numai motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;,,. De asemenea, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă, "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, " iar în conformitate cu art. 264 alin. (1) C. proc. civ. "instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor,,. Se constată astfel că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu pe baza probatoriului administrat, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. Din analiza considerentelor sentinței recurate, se constată că aceasta nu respectă dispozițiile art. 264 alin. (1) și art. 425 C. proc. civ., neclarificând de o manieră neechivocă problema litigioasă dedusă judecății. În acest sens, Înalta Curte observă că, pentru a dovedi că intimatul-pârât a emis actul administrativ contestat cu depășirea marjei de apreciere, reclamanta a propus spre administrare proba cu înscrisuri, constând în hotărâri emise de acesta cu privire la numirea ca formatori ai Institutului Național al Magistraturii a altor judecători care activau în cadrul Curții de Apel București . Respectivul mijloc de probă a fost încuviințat reclamantei în integralitate la termenul de judecată din data de 11 aprilie 2024. Cu toate acestea, în considerentele sentinței atacate, judecătorul fondului nu a făcut nico referire la această probă și la mijloacele încuviințate pentru susținerea acesteia, rezumându-se la a reține că reclamanta nu a dovedit cele pretinse. Or, aceasta reprezintă o argumentație generală, pur formală, care nu relevă faptul că prima instanță și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 264 alin. (1) C. proc. civ., respectiv de a examina proba propusă. Contrar apărărilor intimatului, în cauză nu se pune problema unei greșite aprecieri a probatoriului ceea ce, într-adevăr, ar fi excedat cadrului motivelor de casare, ci a neexaminării totale a unei probe încuviințate, contrar obligației legale impuse de art. 264 alin. (1) C. proc. civ. · Procedând de această manieră, judecătorul fondului, deopotrivă, nu a cercetat în mod efectiv toate motivele de fapt invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. În acest sens, nu a analizat argumentele expuse prin care, invocându-se conduita intimatului - pârât în situații pretins echivalente și alegat dovedite printr-o serie de alte acte administrative depuse la dosar, s-a susținut că, eventualul drept de apreciere de care s-ar fi bucurat acesta a fost exercitat prin discriminarea reclamantei și, implicit, prin depășirea unui raport rezonabil de proporționalitate între măsura luată și scopul urmărit, ceea ce corespunde ipotezei excesului de putere, instituție juridică reglementată de către dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Corelativ, nu a fost cercetată una dintre apărările esențiale ale intimatului-pârât, respectiv că, prin aceeași hotărâre contestată, a procedat la fel și față de alți magistrați, referitor la care s-a apreciat că numirea în calitate de formatori colaboratori nu ar fi oportună, din perspectiva volumului de activitate cu care se confruntau instanțele de judecată sau unitățile de parchet la care aceștia activau. Astfel, au fost nesocotite și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Or, nemotivarea sentinței creează o restrângere disproporționată a dreptului la un proces echitabil care nu poate fi compensată prin analiza instanței de control judiciar, în condițiile în care echivalează cu nesoluționarea fondului cauzei. În aceste condiții, vătămarea procesuală cauzată nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. În consecință, se constată că ambele motive de casare invocate sunt fondate. Această concluzie și efectele sale care se răsfrâng asupra întregii hotărâri cu privire la solicitarea de anulare a Hotărârii nr. 185 din 22 decembrie 2022 adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii vor lăsa de prisos cercetarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. sub toate aspectele în privința căruia a fost invocat. Totodată, casarea sentinței se impune și în ceea ce privește soluția dată solicitării de anulare a hotărârii prin care a fost respinsă plângerea prealabilă. În primul rând, contrar celor invocate de intimat, se constată că recurenta a motivat și critica acestei soluții, susținând în cuprinsul cererii de recurs că prima instanța nu a observat că răspunsul la plângerea prealabilă face corp comun cu actul administrativ atacat. Alegația recurentei este justă. Într-adevăr, chiar dacă în mod corect judecătorul fondului a apreciat că respectiva hotărâre nu reprezintă un act administrativ în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, acesta a omis să facă și aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) și 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care consacră contencisoul administrativ de plină jurisdicție, drept garanție a celui vătămat prin actul administrativ nelegal, de a obține înlăturarea tuturor consecințelor produse. Printre acestea se numără și actele derivate, care nu-și pot justifica existența în circuitul juridic în cazul anulării actului administrativ dedus judecății. Or, acesta este și cazul răspunsului la plângerea prealabilă. Prin urmare, în privința soluției de inadmisibilitate a solicitării de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă, prima instanță a încălcat prevederile art. 8 alin. (1) și 18 din Legea nr. 554/2004, ceea ce face ca motivul de casare insituit de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ. să fie fondat.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și ale art. 20 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 87/F-CONT din 11 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe. În rejudecare, curtea de apel va cerceta fondul cauzei, prin prisma tuturor motivelor invocate de către reclamantă și apărărilor corelative expuse de pârât, făcând și analiza mijloacelor de probă administrate în cauză.