ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5580/2024

Ședința publică din data de 27 noiembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. 1. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, anularea Ordinului nr. 1532/07.07.2023 privind încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă acordată în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor.

A mai solicitat obligarea pârâților la plata indemnizației pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi și în continuare lunar; obligarea pârâților la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii Ordinului atacat și până la data efectivă a plății, precum și actualizarea sumelor datorate cu rata inflației; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 16/17.01.2024, Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale și material procesuale, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, unde cauza a fost înregistrată la data de 21.02.2024 sub nr. x/2023.

2.1. Prin sentința civilă nr. 2692 din data de 15.04.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetentei materiale și teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, în favoarea Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

În considerentele sentinței a reținut că indemnizația pentru limită de vârstă reglementată de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu are natura unui drept de asigurări sociale și că în sistemul de asigurări sociale de pensii, Legea nr. 263/2010 este actul normativ general care reglementează sistemul de pensii publice, definiția legală a noțiunii de "prestații de asigurări sociale" fiind cea de venituri de înlocuire acordate la intervenirea riscurilor asigurate sub formă de pensii, ajutoare sau alte tipuri de prestații prevăzute de prezenta lege, pentru pierderea totală ori parțială a veniturilor asigurate.

Tribunalul a reținut că această indemnizație nu poate fi asimilată unui drept din categoria asigurărilor sociale, ci reprezintă drepturi patrimoniale acordate deputaților și senatorilor ulterior încetării mandatului, drepturi ce constituie unul dintre elementele constitutive ale statutului constituțional al membrilor Parlamentului, fiind intrinsec legate de regimul constituțional al protecției mandatului reprezentativ.

Astfel, cu toate că în cuprinsul art. 49 din Legea nr. 96/2006 (în prezent abrogat ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 192/2023, începând cu data de 1 iulie 2023) acest drept era condiționat și de îndeplinirea vârstei standard de pensionare, determinarea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de o astfel de indemnizație nu poate atrage competența completelor specializate în litigii de asigurări sociale, în condițiile în care celelalte criterii în funcție de care se stabilește competența instanței conduc la concluzia că, în speță, competența aparține instanței de contencios administrativ.

În concret, competența completelor specializate în litigii de asigurări sociale este dată de dispozițiile art. 152 din Legea nr. 263/2010, respectiv de art. 153 din același act normativ.

Or, în speță, nu se pune problema recuperării unor sume încasate necuvenit, iar indemnizația pentru limită de vârstă nu constituie un drept născut în temeiul Legii nr. 263/2010, ci în temeiul Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

În altă ordine de idei, s-a reținut că indemnizațiile prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu se regăsesc în niciunul dintre sistemele de asigurări sociale și nu sunt nici pensii de serviciu, deoarece pensiile de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale în considerarea carierei profesionale în respectivele funcții.

De altfel, absența caracterului de pensie al acestor indemnizații decurge și din cuprinsul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006, dar și din alin. (8) al aceluiași articol, potrivit căruia "Indemnizația pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înțelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal."

Astfel, veniturile din alte surse, din care face parte și indemnizația pentru limită de vârstă conform 114 alin. (2) lit. a)2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, reprezintă, potrivit art. 114 alin. (1) din același act normativ, orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 61 lit. a)-h), iar pe de altă parte, sursa acestor indemnizații este bugetul de stat, prin bugetul Camerei Deputaților și al Senatului, o sursă improprie drepturilor de asigurări sociale.

Mai mult, nu există o prevedere expresă care să atribuie acestor cauze competența de soluționare de către instanțele de dreptul asigurărilor sociale, iar trimiterea la Legea nr. 263/2010 nu s-a făcut pentru a reglementa întregul regim juridic al acestei indemnizații, ci strict pentru stabilirea momentului de la care parlamentarii pot beneficia de indemnizația pentru limită de vârstă.

Astfel, s-a reținut că indemnizația prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu constituie un drept de asigurări sociale, ci un beneficiu acordat de legiuitor pentru a recompensa activitatea depusă în calitate de parlamentar, cu atât mai mult cu cât art. 10 alin. (1) din Normele metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 prevăd că acordarea indemnizației pentru limită de vârstă, respectiv respingerea cererii de acordare a indemnizației se stabilesc prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților sau Senatului, după caz, respectiv printr-un act administrativ.

Fiind vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaților, Parlamentul României – Senatul, Secretariatul General și, întrucât ordinele contestate întrunesc condițiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind emise în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se sting raporturile juridice în baza cărora reclamantul avea dreptul, iar Camera Deputaților/Senatul avea obligația de plată a indemnizației pentru limită de vârstă în condițiile stabilite de lege, pentru stabilirea competenței materiale sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în raport cu rangul autorității emitente a actului administrativ contestat, competența materială de soluționare a cererii revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

Tribunalul a constatat că asupra naturii juridice a indemnizațiilor pentru limită de vârstă s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016 și Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, instanța de contencios constituțional statuând că prin modalitatea de reglementare a acestei indemnizații se demonstrează intenția legiuitorului de a considera că prestația la care statul se obligă are practic regimul unei pensii de serviciu, fiind un beneficiu acordat de legiuitor care să recompenseze activitatea ce a fost depusă în slujba comunității și care nu intră în sfera de reglementare a art. 47 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia: "(2) Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetățenii au dreptul și la măsuri de asistență socială, potrivit legii."

Concluzionând, tribunalul a reținut că indemnizația pentru limită de vârstă nu are caracterul unui drept de asigurări sociale, ci a unui beneficiu pecuniar sui generis; că actul de dispoziție privind încetarea plății indemnizației contestat în cauză este act administrativ cu caracter individual emis de către Camera Deputaților - "autoritate publică centrală" în sensul prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel că în temeiul prevederilor art. 96 punctul 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competentă material este Curtea de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal.

2.2. Prin sentința nr. 129/2024 din 24 septembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată de reclamant; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut că prin Ordinul nr. 1532/7.07.2023, emis de Secretarul general al Camerei Deputaților, conform art. II din Legea nr. 192/2023, s-a dispus încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă acordată reclamantului prin Ordinul nr. 510/25.04.2016, în baza art. 49 din Legea 96/2006.

Curtea de Apel a constatat că cererea reclamantului are ca temei și scop ocrotirea unui drept de asigurări sociale, întrucât indemnizația pentru limită de vârstă cuvenită foștilor membri ai Parlamentului României, prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor are caracterul unui drept la pensie, reprezentând o contraprestație socială acordată de lege foștilor parlamentari după împlinirea vârstei standard de pensionare, pentru activitatea desfășurată în perioada ocupării funcției de demnitate publică.

Întrucât natura indemnizației pentru limită de vârstă de care au beneficiat reclamanții este cea a unui drept de asigurări sociale, verificarea legalității și temeiniciei ordinului prin care s-a dispus încetarea plății acestei indemnizații nu poate intra decât în sfera de competență a instanței de drept comun cu competență în soluționarea litigiilor având ca obiect asigurările sociale.

Astfel, calitatea emitentului ordinului de încetare a plății indemnizației nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, întrucât o astfel de competență specială intervine doar în cazurile și condițiile expres prevăzute de legiuitor.

De asemenea, având în vedere că norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ, a constatat că litigiul de față este unul de asigurări sociale, întrucât reclamanta a supus controlului instanței de judecată modalitatea în care emitentul ordinului a aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006.

În acest sens, a reținut că în speță, competența de soluționare a cauzei este dată de dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în vigoare la data sesizării primei instanțe, respectiv art. 152 și 154 din acest act normativ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu stabilirea regulatorului de competență, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din C. proc. civ., analizând obiectul cauzei deduse judecății și dispozițiile legale incidente, va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează:

Obiectul prezentului demers judiciar îl reprezintă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, de anulare a Ordinului nr. 1532/07.07.2023 privind încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă acordată în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor; obligarea pârâților la plata indemnizației pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi și în continuare lunar; obligarea pârâților la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii Ordinului atacat și până la data efectivă a plății, precum și actualizarea sumelor datorate cu rata inflației.

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea ordinului prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă de care acesta beneficia și obligarea pârâtului la repunerea în plată a acestei indemnizații.

De asemenea, reține Înalta Curte că dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizații.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și, totodată, condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere și Expunerea de motive care a însoțit procesul legislativ la adoptarea Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, expunere de motive care relevă cu claritate care a fost intenția legiuitorului în edictarea actului normativ arătat. Astfel, se poate concluziona în sensul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, fiind acordat unei categorii socio-profesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care, în virtutea profesiei, meseriei, ocupației sau calificării au activat într-un domeniu specific de activitate și au fost nevoite să se supună unor exigențe inerente exercitării unei astfel de activități, atât pe plan profesional, cât și personal, legiuitorul acordând acest drept și în considerarea faptului că pe durata exercitării mandatului, parlamentarii nu beneficiau de salariu, ci de o indemnizație.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reține că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limită de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere și aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: "[...] în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente."

În contextul expus anterior, Înalta Curte reține că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalității încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de față, intră sub incidența dispozițiilor art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora: "Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Totodată, având în vedere și dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora tribunalul are plenitudine de competență în judecarea pe fond a cererilor în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză, în primă instanță, este secția/completul specializat în soluționarea litigiilor de asigurări sociale din cadrul tribunalului.

În consecință, pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea în favoarea Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pârâții Secretarul General al Camerei Deputaților și Camera Deputaților în favoarea Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.