ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5181/2024

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Cluj la data de 16.08.2023 sub nr. x/2023, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților și Senatul și Secretarul General al Senatului, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea ordinelor de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă emise pentru fiecare dintre reclamanți; obligarea pârâților la plata indemnizației pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi și în continuare lunar, pentru fiecare dintre reclamanți; obligarea pârâților la plata dobânzii legale către fiecare reclamant calculată de la data emiterii ordinelor atacate și până la data efectivă a plății, precum și actualizarea sumelor datorate cu rata inflației; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 218/01.02.2024, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din pârâta Camera Deputaților și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., în contradictoriu cu pârâții Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților și Senatul și Secretarul General al Senatului, în favoarea Tribunalului București - sectia a VIII - a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Cluj a reținut că drepturile ce fac obiectul litigiului sunt drepturi de pensie ale reclamanților, foști parlamentari, și având în vedere că nu există prevederi speciale care să reglementeze competența de soluționare a unor astfel de cereri, aceasta se va stabili prin raportare la dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, ce constituie dreptul comun în materie.

Prin sentința civilă nr. 4173 din data de 03.06.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2023 a Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis excepția necompetentei materiale și teritoriale a Tribunalului București, invocată din oficiu.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut că indemnizația pentru limită de vârstă reglementată de dispozițiile art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată nu are natura unui drept de asigurări sociale.

Tribunalul București a apreciat că prezintă relevanță și dispozițiile art. 10 alin. (1) din Normele metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 (aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 1/2016), potrivit cărora acordarea indemnizației pentru limită de vârstă, respectiv respingerea cererii de acordare a indemnizației se stabilesc prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților sau Senatului, după caz.

Prin urmare, actul juridic care conduce la acordarea/încetarea indemnizației pentru limită de vârstă, respectiv la respingerea cererii de acordare a indemnizației este un act ce are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual emis de o autoritate publică centrală.

Așadar, în ceea ce privește emitentul ordinelor atacate, Tribunalul constată că este vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaților, Parlamentul României – Senatul, Secretariatul General, iar ordinele contestate întrunesc condițiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind emis în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se sting raporturile juridice în baza cărora reclamanții aveau dreptul, iar Camera Deputaților/Senatul avea obligația de plată a indemnizației pentru limită de vârstă în condițiile stabilite de lege.

Prin urmare, fiind în prezența unor acte administrative cu caracter individual emise de o autoritate publică în regim de putere, procesul are toate caracteristicile unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice și, respectiv, criteriul valoric, în cazul de față, fiind aplicabil criteriul rangului autorității emitente a actului administrativ contestat.

Așadar, fiind vorba despre un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială de soluționare a cererii prin care se solicită anularea acestui act revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.

Prin sentința civilă nr. 357 din data de 17.10.2024, Curtea de Apel Cluj – secția a III –a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VIII –a contencios administrativ și fiscal.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Cluj a reținut că drepturile ce fac obiectul litigiului sunt drepturi de pensie ale reclamanților, foști parlamentari, și având în vedere că nu există prevederi speciale care să reglementeze competența de soluționare a unor astfel de cereri, aceasta se va stabili prin raportare la dispozițiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, ce constituie dreptul comun în materie. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanții au invocat prevederile art. 139 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii însă, în raport de pretențiile formulate, aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile. Articolul 139 din Legea nr. 127/2019 reglementează competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de casele teritoriale de pensii, or prezenta cauză nu are un astfel de obiect.

În speță, instanța Curtea de Apel Cluj a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 152 din Legea 263/2010, potrivit cărora, jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel. Conform art. 153 din același act normativ, tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind: (….) l) alte drepturi și obligații născute în temeiul prezentei legi.

Așadar, competența în primă instanță aparține secțiilor/completelor specializate de conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul tribunalelor.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunțe regulatorul de competență în raport de obiectul cauzei și dispozițiile legale incidente pricinii.

Obiectul demersului judiciar inițiat de reclamanți îl constituie anularea ordinelor de încetare la plată a indemnizației pentru limita de vârstă, emise de pârâți în privința acestora și obligarea pârâților la plata indemnizațiilor pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi și în continuare lunar, pentru fiecare dintre reclamanți.

Problema care a generat conflictul de competență între cele două instanțe privește stabilirea competenței materiale procesuale, din perspectiva obiectului cauzei deduse judecății și în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Astfel, Tribunalul București a apreciat că ordinele de încetare a plății indemnizațiilor pentru limita de vârstă, emise de pârât, au natura juridică a unor acte administrative unilaterale, cu caracter individual, fiind emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, astfel cum acesta este definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care litigiul intră în sfera contenciosului administrativ.

În schimb, Curtea de Apel Cluj a reținut că natura indemnizației pentru limită de vârstă de care au beneficiat reclamanții este cea a unui drept de asigurări sociale, iar verificarea legalității și temeiniciei ordinelor prin care s-a dispus încetarea plății acestei indemnizații nu poate intra decât în sfera de competență a instanței de drept comun cu competență în soluționarea litigiilor având ca obiect asigurările sociale.

Constată Înalta Curte că reclamanții au dedus judecății o acțiune în anularea Ordinelor de încetare a plății indemnizației pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023, emise în privința acestora, precum și obligarea pârâților Parlamentul României - Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților, la repunerea în plată a indemnizației pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023.

În fapt, au arătat că au exercitat o funcție de demnitate publică în Parlamentul României și că, odată cu încetarea mandatului de deputat și îndeplinirea condițiilor legale cu privire la vârsta de pensionare, au dobândit dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă, astfel cum este prevăzută la art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Așadar, se reține că reclamanții nu au învestit instanța cu o contestație ce vizează exercițiul mandatului de deputat, ci, au solicitat anularea ordinelor prin care s-a dispus încetarea plății indemnizației pentru limită de vârstă, astfel încât, pentru stabilirea competenței de soluționare a cauzei este important a se clarifica natura indemnizației pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În speță este de observat faptul că, deși sunt emise de către o autoritate publică, ordinele contestate nu sunt emise în regim de putere publică, pentru a fi calificate ca fiind acte administrative ce pot fi atacate în fața instanței de contencios administrativ.

De asemenea, calitatea emitentului ordinelor de respingere a cererii de acordare a indemnizației nu este de natură a atrage de plano competența instanței de contencios administrativ, întrucât o astfel de competență specială intervine doar în cazurile și în condițiile în mod expres prevăzute de legiuitor.

În plus, se observă că norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ.

Ca urmare, Înalta Curte constată că litigiul pendinte este unul de asigurări sociale, întrucât reclamanții au supus controlului instanței de judecată modalitatea în care emitentul ordinelor a aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Faptul că indemnizația pentru limită de vârstă are caracterul unui drept de asigurări sociale rezultă și din dispozițiile art. 3 alin. (5) din Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului nr. 1/2016 de aprobare a Normelor Metodologice privind acordarea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor republicată, potrivit cărora: "Deputații și senatorii care au valorificat perioadele de mandat la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006 privind Statutul funcționarului public parlamentar, republicată cu modificările și completările ulterioare, nu pot valorifica aceleași perioade de mandat și pentru a solicita indemnizația pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006, republicată".

Ca atare, perioadele de mandat de parlamentar se valorificau, fie la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006, fie pentru stabilirea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006.

Or, împrejurarea că legiuitorul a recunoscut deputaților și senatorilor posibilitatea de a valorifica perioadele de mandate, fie la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006, fie la stabilirea indemnizației pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006, conduce la concluzia că indemnizația pentru limită de vârstă are caracterul unui drept de asigurări sociale.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și, totodată, condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Un argument suplimentar în susținerea opiniei potrivit căreia indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, îl constituie și faptul că persoanele alese în funcție de demnitate publică au fost excluse din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, rezultând astfel fără putință de tăgadă că această indemnizație se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, a reglementat în cuprinsul art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a indemnizației pentru limită de vârstă, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinele Secretarului General al Camerei Deputaților nu este în măsură a atrage competența instanței de contencios administrativ, deoarece, în planul litigiilor de asigurări sociale nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul acestuia.

Cu alte cuvinte, având în vedere că obiectul litigiului îl constituie drepturile de pensie ale reclamanților, care au exercitat o funcție de demnitate publică în Parlamentul României, și ținând cont că nu există reglementări speciale sub acest aspect, competența de soluționare a cauzei este reglementată de prevederile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora "jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel", a dispozițiilor art. 153 alin. (1) lit. l) din același act normativ, potrivit cărora: "tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind: (....) l) alte drepturi și obligații născute în temeiul prezentei legi", precum și a prevederilor art. 95 din C. proc. civ., litigiul va fi soluționat în primă instanță de tribunal, în complet specializat de asigurări sociale.

Față de considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J., în contradictoriu cu pârâții Camera Deputaților și Secretarul General al Camerei Deputaților și Senatul și Secretarul General al Senatului în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale .

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.