ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4287/2024

Ședința publică din data de 3 octombrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26.09.2023 sub nr. x/2023 pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României - Camera Deputațiilor și Secretarul General al Camerei Deputaților, să se dispună anularea Ordinului de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă nr. -- în cele ce urmează "Ordinul" (cf. Anexa 1, pt fiecare reclamant); Obligarea pârâților la plata indemnizațiilor pentru limită de vârstă (ILV), pentru perioada 01.03.2021 - 09.06.2022; Obligarea pârâților la plata dobânzilor legale cuvenite aplicate fiecărei obligații ILV din perioada 01.03.2021-09.06.2022, de la data nașterii obligației până la data plății efective și Obligarea pârâților la plata sumelor necesare actualizării cu rata inflației, pentru fiecare obligație ILV din perioada 01.03.2021-09.06.2022, de la data nașterii obligației până la data plății efective.

2.1. Prin sentința civilă nr. 737 din 19 februarie 2024, Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale funcționale și a declinat competenta de solutionare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - secție contencios administrativ și fiscal.

Tribunalul a apreciat că indemnizația pentru limită de vârstă nu poate fi asimilată unui drept din categoria asigurărilor sociale, ci reprezintă drepturi patrimoniale acordate deputaților și senatorilor ulterior încetării mandatului lor, drepturi ce constituie unul dintre elementele constitutive ale statutului constituțional al membrilor Parlamentului, fiind intrinsec legate de regimul constituțional al protecției mandatului reprezentativ.

A precizat că indemnizațiile prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006 nu se regăsesc în niciunul dintre sistemele de asigurări sociale și nu sunt nici pensii de serviciu, deoarece pensiile de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale în considerarea carierei profesionale în respectivele funcții.

De altfel, absența caracterului de pensie al acestor indemnizații decurge și din cuprinsul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 96/2006, dar și din alin. (8) al aceluiași articol, potrivit căruia "Indemnizația pentru limită de vârstă reprezintă venit din altă sursă, în înțelesul Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare."

În ceea ce privește emitentul ordinelor atacate, Tribunalul constată că este vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaților, Secretariatul General, iar ordinele contestate întrunesc condițiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind emis în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se sting raporturile juridice în baza cărora reclamanții aveau dreptul, iar Camera Deputaților avea obligația de plată a indemnizației pentru limită de vârstă în condițiile stabilite de lege.

Prin urmare, fiind în prezența unor acte administrative cu caracter individual emise de o autoritate publică în regim de putere, procesul are toate caracteristicile unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Concluzionând, având în vedere că:

"indemnizația pentru limită de vârstă" nu are caracterul unui drept de asigurări sociale, ci a unui beneficiu pecuniar sui generis, că actele de dispoziție privind încetarea plății indemnizației contestate în cauză sunt acte administrative cu caracter individual emise de către Camera Deputaților - "autoritate publică centrală" în sensul prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ, tribunalul a constatat că, în temeiul prevederilor art. 96 punctul 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competentă material este Curtea de Apel, secția de contencios administrativ și fiscal.

2.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 852 pronunțată la 15 mai 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel Curtea de Apel a reținut că indemnizația pentru limită de vârstă are un caracter accesoriu în raport cu pensia pentru limită de vârstă și intră în sfera relațiilor de asigurări sociale, ca drept accesoriu dreptului la pensie.

În aceste condiții, nu sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ci dispozițiile speciale cuprinse de Legea nr. 263/2010 unde la art. 153 alin. (1) lit. l) se arată că "Tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind: (...) l) alte drepturi și obligații născute în temeiul prezentei legi.", raționament întărit și de prevederile art. 154 din același act normativ, atât timp cât pensiile de serviciu stabilite prin acte normative cu caracter special, nu sunt scoase de sub incidența Legii nr. 263/2010. În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, identificată în dosarele: nr. x/2021, nr. y/2021, nr. z/2021, nr. w/2021, nr. t/2021, nr. s/2021, nr. q/2021, r/2021*.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Prin cererea dedusă judecății, reclamanții E., I., B., F., J., A., D., H., C., G., K. au solicitat anularea Ordinelor de încetare la plată a indemnizației pentru limită de vârstă emise pentru fiecare reclamant, obligarea pârâților Parlamentul României - Camera Deputațiilor și Secretarul General al Camerei Deputaților la plata indemnizațiilor pentru limită de vârstă, pentru perioada 01.03.2021 - 09.06.2022, la la plata dobânzilor legale cuvenite aplicate fiecărei obligații din perioada 01.03.2021-09.06.2022, de la data nașterii obligației până la data plății efective și plata sumelor necesare actualizării cu rata inflației, pentru fiecare obligație din perioada 01.03.2021-09.06.2022, de la data nașterii obligației până la data plății efective.

Dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizații.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputații și senatorii care îndeplineau condițiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizație pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeși pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.

Astfel cum rezultă din dispozițiile anterior citate, indemnizația cuvenită deputaților și senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată și condiționată de data la care titularilor acestei indemnizații li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.

Faptul că această indemnizație pentru limită de vârstă îndeplinea o funcție similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri și interdicții sporite în comparație cu asigurații din sistemul public de pensii, rezultă din Expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Așadar, indemnizația pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situație în care, având în vedere și excluderea persoanelor alese în funcție de demnitate publică din categoria funcționarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reține că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.

De altfel, legiuitorul însuși a calificat indemnizația pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile de serviciu, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizației prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.

În acest context, întrucât competența de soluționare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plății este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaților, nu atrage competența instanței de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conținutul lor.

Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziții contrare, contestațiile privind aceste decizii sunt soluționate de jurisdicția asigurărilor sociale și nu de instanțele de contencios administrativ.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere și aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora:

"[...] în condițiile existenței unui act normativ special, care reglementează o anumită competență materială, emiterea unei decizii de către o instituție/autoritate publică nu determină competența instanței de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ și în funcție de rangul autorității publice emitente."

În contextul expus anterior, Înalta Curte reține că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalității încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de față, intră sub incidența dispozițiilor art. 152 și art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:

"Jurisdicția asigurărilor sociale se realizează prin tribunale și curți de apel."

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții E., I., B., F., J., A., D., H., C., G., K., în contradictoriu cu pârâții Parlamentul României-Camera Deputaților, Secretarul General al Camerei Deputaților, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 octombrie 2024.