ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5115/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 08.02.2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, prin B. SPRL, l-a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul General al Poliției Române – Direcția de Ordine Publică, solicitând: obligarea pârâtului la repararea prejudiciului suferit de reclamantă sub forma beneficiului (profitul) nerealizat pentru perioada 19.05.2015 – 19.05.2018, în cuantum de 23.853.192,96 RON; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente profitului nerealizat, calculate de la momentul mai 2015 până la data plății prejudiciului (dobânda legală fiind calculată conform raportului de expertiză anexat în cuantum de 9.052.549 RON, pentru perioada mai 2015 – octombrie 2022 inclusiv); cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 5742/09.11.2023 Tribunalul București a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 142 din 1 februarie 2024 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea reclamantei A. S.R.L., prin B. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, prin Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția Juridică, ca fiind prescrisă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 142 din 1 februarie 2024 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L - în faliment, prin B. SPRL a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a susținut că interpretarea dată de instanța de fond contravine practicii Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) ca instanța supranațională. A arătat că, în cauza Plaumann & Co. împotriva Comisiei Comunității Economice Europene, soluționata de Curtea de Justiție a Comunităților Europene (antecesoarea Curții de Justiție a Uniunii Europene), s-a statuat că un act administrativ care nu a fost anulat nu poate să constituie în sine, o faptă cauzatoare de prejudicii în privința celor cărora li se adresează, întrucât un act administrativ în ființă se bucură de prezumția de legalitate și de aceea, nu poate genera prejudicii recuperabile de către partea vătămată de la autoritatea emitentă. Din aceasta hotărâre a CJUE, rezultă că termenul de prescripție pentru formularea unei cereri de despăgubire nu a început să curgă, atât timp ca actul nu a fost anulat, întrucat până la acest moment actul nu este susceptibil a produce prejudicii și beneficiază de prezumția de legalitate, neputând reprezenta un act ilicit care să îndeplinească condiția esențială a răspunderii civile delictuale. În mod clar cererea întemeiată pe art. 19 din Legea contenciosului administrativ, în lumina interpretării dată de CJUE, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești de anulare a actului administrativ, aceasta reprezentând izvorul acțiunii în despăgubire. In relație directă cu cauza Plaumann este cauza C-107/23 PPU [Lin], având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Brașov (România) în sensul că judecătorul național poate sa nu respecte deciziile obligatorii ale Curții Constituționale a României (CCR) și ale Înaltei Curți de Casație si Justiție (ÎCCJ) dacă consideră că acestea sunt contrare dreptului Uniunii Europene. (în speță Decizia nr. 22/2019 ICCJ care este contradictorie cu decizia pronunțată de CJUE in cauza Plumann, deoarece stabilește ca termenul de prescripție începe sa curgă înainte de momentul anulării actului administrativ). Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărât prin aceasta decizie obligatorie pentru România, faptul că judecătorul național poate să nu respecte o decizie a Curții Constituționale a României (obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României) dacă judecătorul consideră că o decizie a CCR este contrară dreptului Uniunii Europene, iar această decizie a judecătorului ar urma să nu aibă nicio consecință disciplinară împotriva acestuia. Aceeași rațiune urmează să se aplice si cu privire la hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație si Justiție dacă judecătorul consideră că acestea sunt contrare dreptului Uniunii Europene. Este important de menționat că hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt izvoare de drept si au aplicare directă, deoarece această instanță europeană asigură interpretarea și aplicarea unitară a dreptului Uniunii Europene și garantează respectarea legislației europene de către toate statele și instituțiile UE. Doctrina de specialitate a considerat că asupra începutului curgerii termenului de pre­scripție a dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite de fapta ilicită sunt valabile mutatis mutandis și pentru definirea înțelesului dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ. În aceeași notă, în cazul dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate de o faptă ilicită care nu începe să curgă de la data la care s-a produs paguba, a apreciat că și în cazul acțiunii în des­păgubire grefate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, scopul legiuitorului a fost acela de a ocroti drepturile victimei, luând în considerare momentul obiectiv al cunoașterii întinderii pagubei - momentul anulării cu titlu definitiv al actului contestat. In același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv: "78. In felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripția să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titula­rului dreptului la acțiune nu i se poate reproșa inacțiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoașterii existenței dreptului sau a exigi­bilității acestuia ori a celui care ar fi ținut să răspundă, după caz." A apreciat faptul că s-a instituit momentul obiectiv de începere a cursului prescripției, respectiv momentul anulării cu titlu definitiv al actului administrativ. Acest moment obiectiv a fost statuat de către legiuitor în scopul înlăturării tergiversării cursului justiției dacă s-ar aștepta un timp mult prea îndelungat acela al cunoaș­terii pagubei produse, respectiv întinderea prejudiciului. Prin urmare, prin instituirea acestui moment obiectiv de la care începe să curgă prescrip­ția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a persoanei vătămate cu necesitatea unei finalități practice a prescripției extinctive. Prin instituirea acestui moment obiectiv de la care începe să curgă prescrip­ția, se asigură armonizarea necesității ocrotirii efective a persoanei vătămate cu necesitatea unei finalități practice a prescripției extinctive. Existența unei hotărâri judecătorești prin care se constată nelegalitatea unui act administrativ constituie doar o premisă de procedibilitate, adică de punere în mișcare a acțiunii în pretenții. În consecință, însăși admisibilitatea acțiunii în daune este condiționată de soluționarea anteri­oară a unei acțiuni în anularea unui act administrativ. Este evident că între cererea de anulare a actului administrativ și solicitarea de despăgubiri este o legătură interdependentă și indisolubilă, având drept consecință faptul ca despăgubirile nu pot fi acordate niciodată atunci când cererea inițială în anulare ar fi respinsă ca inadmisi­bilă ori nefondată. În ambianța tuturor aceste aspecte, a apreciat că singura modalitate viabilă de interpretare a art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea conform căreia cererea de despăgubiri este acceso­rie și subsecventă cererii de anulare a actului administrativ nelegal, întrucât repararea pagubei este condiționată de însăși anularea actului. În ceea ce privește momentul cunoașterii existentei și întinderii pagubei, recurenta-reclamantă a susținut că, dacă ar fi introdus acțiune în repararea prejudiciului înainte de comunicarea soluției definitive a Înaltei Curti, reclamantul adică trebuia sa facă dovada faptei ilicite, printre alte condiții. Societatea putea dovedi această faptă dacă nu printr-o hotărâre judecătorească definitivă? In mod evident consecința neindeplinirii obligațiilor procedurale de a proba propriile susțineri sunt sancționate cu respingerea cererii, pentru că societatea nu avea în mod absolut o alta proba care sa dovedească fapta ilicită constând în nelegalitatea refuzului de reînnoire a licenței. Normele invocate cu privire la termenele de prescripție nu pot fi interpretare fără o coroborare cu normele procedural civile si putina previzibilitate, ținand cont de toate circumstanțele cauzei, iar altă interpretare este extrem de formalistă, încercând de fapt să se stabilească artificial un termen anterior de începere a curgerii termenului de prescripție pentru ca organele statului să fie exonerate de la răspunderea patrimonială. Chiar dacă societatea solicită despăgubiri cu titlu de beneficiu nerealizat, aferente perioadei 19.05.2015- 19.05.2018, momentul de la care dreptul său a devenit cert și fapta ilicită putea fi probata in mod concret în instanța este momentul comunicării deciziei Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 6019/02.12.2021, adică data de 09.05.2022, întrucât prin considerentele acesteia (în mod exclusiv). Înalta Curte a stabilit in mod definitiv existența faptei ilicite, ca pârâta a acționat în mod nelegal refuzând sa reînnoiască licența de funcționare care reprezintă izvorul acțiunii în despăgubire, mai ales în condițiile în care până la acest moment demersurile judiciare le-au fost respinse. Acest moment este în concordanță cu dispozițiile legale care stabilesc data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire și care reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei. Până la acest moment al stabilirii în mod cert al faptei ilicite, era imposibilă formularea și susținerea unei astfel de acțiuni în despăgubire, întrucât nu se putea cunoaște în mod obiectiv dacă refuzul autorității era legal sau nu, iar doar o instanța judecătorească fiind în măsura să stabilească acest lucru, printr-o hotărâre definitivă. Chiar dacă societatea noastră ar fi formulat o acțiune în despăgubiri de la început, trebuia demonstrată de către societate inclusiv fapta ilicită, ceea ce era imposibil în lipsa hotărârii judecătorești, mai ales având în vedere ca instanțele au respins sau admis cererea sa în ciclurile procesuale, planând o mare incertitudine cu privire la temenicia cererii în despăgubire. Procesul per ansamblu a fost unul de lungă durata si este imposibil de conceput cum ar fi avut reprezentarea unei pagube în condițiile unor judecăți succesive a demersurilor sale și ale părtii adverse. Un alt moment (precum, data refuzului propriu-zis de reînnoire, cum în mod greșit precizează pârâta) nu este apt sa determine certitudinea nașterii dreptului, întrucât refuzul autorității de reînnoire nu putea fi apreciat ca fiind legal sau nu (exact așa cum a statuat si CJUE în cauza Plaumann), decât în mod subiectiv de către părțile raportului juridic dedus judecății. Este foarte logic, deoarece dreptul de despăgubire rezultă din certitudinea faptei ilicite, or fapta nu putea fi constatată decât prin hotărârea judecătorească definitivă, iar parcursul dosarului x/2015 nu a făcut decât sa amâne acțiunea sa în despăgubire. Parcursul detaliat mai sus confirmă incertitudinea în care societatea s-a aflat pentru formularea acțiunii în despăgubire si că doar hotărârea definitivă a Înaltei Curți este cea care oferă în mod real posibilitatea admiterii unei acțiuni în obligarea pârâtului la repararea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat. Având în vedere că deși in data de 02.12.2021 s-a pronunțata Înalta Curte de Casație si Justiție, soluția a fost in sensul admiterii recursului formulat de IGPR si numai după ce s-a redactat hotărârea din 12.04.2022. comunicata societății în 09.05.2022, din considerente aceasta constatând că Înalta Curte a menționat existenta faptei ilicite, motiv pentru care am si declanșat acest litigiu. Momentul refuzului de reînnoire sau data pronunțării nu sunt în măsură să probeze cunoașterea în mod efectiv a pagubei de către recutentă, întrucât cunoașterea existentei sau întinderii prejudiciului constituie o împrejurare de fapt ce ar trebui sa fie certă, nu probabilă sau ideatică. Momentul de la care dreptul sau a devenit cert este momentul comunicării deciziei Înaltei Curti de Casație si Justiție nr. 6019/02.12.2021, adică data de 09.05.2022. În concluzie, a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea sentinței civile nr. 142 din 01.02.2024 si trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul General al Poliției Române – Direcția de Ordine Publică a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. În esență, a invocat Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului în interesul legii cu privire la momentul cunoașterii întinderii prejudiciului. În esență, a susținut că la solicitarea anterioară de despăgubiri formulată de recurentă în cadrul dosarului nr. x/2015 reclamanta a formulat o cerere de renunțare la data de 01.10.2015, care a fost încuviințată de instanța de judecată. Atât timp cât despăgubirile pretinse vizează perioada 19.05.2015-19.05.2018, termenul de la care ar fi trebuit să cunoască paguba este reprezentat de momentul emiterii și aducerii la cunoștință a adresei nr. x de către Direcția de Ordine Publică, prin care i-a fost comunicată că solicitarea de reinnoire a licenței de funcționare nu a putut fi soluționată favorabil, respectiv data de 15.05.2015, acesta fiind momentul obiectiv de când recurenta, în contextul în care nu mai putea funcționa legal, conform art. 19 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, în lipsa eliberării licenței de către autoritatea competentă, avea cunoștință de consecințele și prejudiciul care i se poate crea de la nașterea efecte.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 24 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25.05.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul General al poliției Române-Direcția de Ordine Publică, în principal, anularea adresei nr. x, iar, în subsidiar, constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a reînnoi/emite licența de funcționare pentru perioada 19.05.2015-19.05.2018 exprimat prin adresa nr. x.Ad/15.05.2015, obligarea pârâtului ca, în urma reanalizării dosarului administrativ, să elibereze decizia de reînnoire a licenței de funcționare pentru perioada19.05.2015-19.05.2018, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 12.000.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin rezilierea contractelor de pază. La data de 01.10.2015, în temeiul dispozițiilor art. 406 din C. proc. civ., reclamanta a renunțat la judecata capătului 3 din acțiunea introductivă, având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 12.000.0000 euro, manifestare de voință de care Curtea a luat act prin încheierea de ședință de la acea dată. Prin sentința civilă nr. 211/28.01.2016 a Curții de Apel București a fost respinsă cererea reclamantei ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 3563/25.10.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost casată sentința recurată și trimisă cauza spre rejudecare. Prin sentința civilă nr. 1160/26.03.2019 a Curții de Apel București a fost admisă cererea reclamantei, anulată adresa nr. x/15.05.2015 și obligat pârâtul să emită o decizie prin care să reînnoiască licența de funcționare. Prin raportul de expertiză contabilă extrajudiciară au fost stabilite ca obiective: Să se stabilească dacă, la data de 19.05.2015, A. S.R.L. CUI x avea contracte în derulare încheiate cu clienții săi pentru prestarea serviciilor de paza, monitorizare - intervenție și transport de valori, care erau autorizate în baza licenței de funcționare nr. 1390/P/1805.2009. În caz afirmativ, în baza evidentelor contabile, să se identifice pentru fiecare contract în parte, componentele de venituri, venitul net realizat lunar (prin raportare la veniturile aferente lunii aprilie 2015), precum și profitul net lunar ce urma a fi realizat în baza acestor contracte în perioada 19.05.2015-19.05.2018. Raportat la constatările de la obiectivul nr. 1, să se determine care este prejudiciul cauzat A. S.R.L. CUI x urmare a deciziei de respingere a reînnoirii licenței de funcționare nr. 1390, atribuibila Ministerul Afacerilor Interne_ Inspectoratul General Al Politiei Române-Directia de Ordine Publică, care a perturbat activitatea A. S.R.L. in perioada 19.05.2015-19.05.2018. In acest sens, expertiza va cuantifica profitul nerealizat de A. S.R.L. CUI x in perioada 19.05.2015-19.05.2018. Sa se determine care este cuantumul dobânzii legale aferente sumelor datorate către A. S.R.L. CUI x de Ministerul Afacerilor Interneinspectoratul General Al Politiei Române-Directia de Ordine Publică, cu titlu de prejudiciu (aferent profitului nerealizat in perioada 19.05.2015-19.05.2018), calculate de la data de 31.05.2015 si pana la data întocmirii raportului de expertiza. Expertiza a determinat sumele solicitate prin petitul cererii. Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.R.L., societate în faliment, prin B. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne prin Inspectoratul General al Poliției Române – Direcția de Ordine Publică, solicitând: obligarea pârâtului la repararea prejudiciului suferit de reclamantă sub forma beneficiului (profitul) nerealizat pentru perioada 19.05.2015 – 19.05.2018, în cuantum de 23.853.192,96 RON; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente profitului nerealizat, calculate de la momentul mai 2015 până la data plății prejudiciului (dobânda legală fiind calculată conform raportului de expertiză anexat în cuantum de 9.052.549 RON, pentru perioada mai 2015 – octombrie 2022 inclusiv). Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență nu poate fi reținută în cauză. Motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Conform art. 19 alin. (1) și (2) din Legea 554/2004 "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." Aceste prevederi legale au fost interpretate prin decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, reținându-se următoarele: "31. În situația în care producerea pagubei are loc într-un interval de timp anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ, iar persoana vătămată cunoaște ori, cu o diligență rezonabilă, poate cunoaște existența și întinderea pagubei, aceasta trebuie să solicite repararea prejudiciului in integrum odată cu acțiunea principală (împotriva actului cauzator al prejudiciului), potrivit regulii instituite de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Cu alte cuvinte, în această situație, este inadmisibilă cererea de reparare a pagubei pe cale separată, pe baza dispozițiilor speciale ale art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dacă persoana vătămată nu dovedește existența unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ. (...) 68. Ultima orientare jurisprudențială, apreciată și de autorul sesizării ca fiind în litera și spiritul legii, evidențiază că momentul cunoașterii întinderii prejudiciului constituie o împrejurare de fapt care nu este, în mod direct, legată nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia. 69. În același sens este și dezlegarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o va da acestei probleme de drept, pentru următoarele considerente: (...) 79. Termenul de prescripție are durata de un an și curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privința începutului prescripției extinctive, regulile generale din materia prescripției dreptului la acțiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită și în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei administrative nelegale. (...) 86. Așa după cum rezultă din textele de lege citate, regula generală instituită de noul C. civ. privind începutul prescripției extinctive are, de asemenea, un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii - alternativ - a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoașterii nașterii dreptului la acțiune, și un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută nașterea acestui drept. 90. În concluzie, așa cum a arătat și autorul sesizării, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia." Prin raportare la aceste considerente, Înalta Curte reține că susținerile recurentului-reclamant sub aspectul rămânerii definitive a hotărârii prin decizia Înaltei Curți din anul 2021 sunt nefondate, dispozițiile legale nefăcând vreo trimitere la definitivarea faptei ilicite, condițiile procedurale de exercitare a acestei căi procedurale necondiționând formularea cererii de despăgubiri de constatarea prin hotărâre definitivă a faptei ilicite, care prin ipoteză este determinată de conduita nelegală a autorității publice. Decizia instanței supreme anterior redată stabilește interpretarea obligatorie a prevederilor care condiționează formularea cererii de despăgubiri de cunoașterea existenței și întinderii pagubei. În aceste condiții, în mod corect a apreciat prima instanță că existența și întinderea pagubei putea fi determinată chiar de la data formulării cererii de chemare în judecată în anul 2015, chiar din modalitatea de formulare a obiectivelor expertizei extrajudiciare care au condus la determinarea sumelor solicitate ca prejudiciu prin prezenta, Astfel cum susține recurentul-reclamant, prejudiciul afirmat rezultă din pierderea veniturilor rezultate din contractele în derulare încheiate cu clienții săi la data refuzului de prelungire a licenței, or acesta reprezintă fapta ilicită care determina și existența pagubei dar și întinderea acesteia, situație ce putea și trebuia constatată încă din anul 2015. Calculul efectuat de expert putea fi realizat chiar de la data sesizării instanței sau în cadrul litigiului principal. La data comunicării actului nelegal, era certă producerea prejudiciului având în vedere că reclamanta nu își mai putea onora contractele pe care le avea încheiate la data faptelor, nemaiavând dreptul de a funcționa și astfel nu mai putea înregistra veniturile din aceste activități. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8, art. 11 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituția României, se conturează regula acțiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicție, conținând și capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei și înlăturarea consecințelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepție, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speța oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acțiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004 (par. 78). Or, în speță, paguba și întinderea acesteia era certă încă de la data formulării acțiunii în anulare și de altfel reclamanta a și formulat această cerere împreuna cu cererea de anulare înregistrată sub nr. x/2015, cerere la care a renunțat pe parcursul procesului, în cauză nefiind vorba despre aplicarea normelor juridice europene, astfel cum încearcă recurenta-reclamantă să inducă prin cererea de recurs, ci de interpretarea și aplicarea legislației naționale, incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză. În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.