Decizia nr. 4782/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a - IX - a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.03.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și Prim Ministru României a solicitat: - să se constate că pârâtul Guvernul României nu a executat de bună voie în termen de cel mult 30 de zile, Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015; - aplicarea Primului Ministru al Guvernului României, în calitate de conducător al executivului, amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, având în vedere că nu a pus în executare decizia anterior indicată, la expirarea termenului de cel mult 30 de zile, care se calculează de la data de 08.06.2019; - fixarea cuantumului penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere, ce vor fi calculate de la expirarea termenului de 30 zile, care i-au fost acordate prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2015. Prin întâmpinare, pârâții prim-ministrul României, prin Secretariatul General al Guvernului și Guvernul României au invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active a părții reclamante, excepția prescripției dreptului de a obține executarea silită, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii. Prin sentința civilă nr. 905 din 19 mai 2023, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită și a respins acțiunea, ca prescrisă. Împotriva sentinței civile nr. 905 din 19 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A.. Recursul a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 108 din 12.01.2024, prin care s-a dispus casarea sentinței nr. 905 din 19 mai 2023 și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, cauza fiind reînregistrată sub nr. x/2023*.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 705 din 26 aprilie 2024 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-au respins excepțiile ca neîntemeiate; s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și Prim Ministru Romaniei, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 705 din 26 aprilie 2024 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a invocat Decizia nr. 2/16.01.2023, pronunțată de instanța supremă în dosarul nr. x/2022, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât în mod greșit a considerat că intimata și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin titlu executoriu. Pe de altă parte, prima instanță a aplicat greșit normele de drept material, respectiv a stabilit eronat ce obligații avea debitorul potrivit titlului executoriu referitor la cota procentuală din capitalul social ce trebuia vândută salariaților, la termenele de început și de finalizare a vânzării, la procedurile și condițiile care trebuia să fie deja adoptate la data pretinsei executări a obligației. În esență, instanța de executare a respins cererea recurentului ca neîntemeiată pentru motivul că debitorul pârât Guvernul României ar fi executat, prin adoptarea H.G. nr. 746/08.06.2022, obligația stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu. Or, în Decizia nr. 2370/08.05.2019, Înalta Curte a negat categoric Guvernului, cu autoritate de lucru judecat, pretenția acestuia că poate decide când și în ce măsură se va efectua vânzarea pachetului de acțiuni, astfel cum rezultă din pag. 5 par. 2 al hotărârii menționate. Deci nu numai că nu aceasta era obligația stabilită în sarcina Guvernului, ci chiar îi era interzis acestuia prin titlul executoriu atât să modifice cota de capital social care se vinde salariaților Petrom, stabilită prin lege, cât și să stabilească momentele când se va realiza vânzarea. In condițiile în care titlul executoriu nu a prevăzut în mod expres un termen special de executare și, totodată, a negat dreptul executivului de a stabili când se va vinde pachetul de acțiuni, Guvernul era obligat ca, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să demareze procedura de vânzare a pachetului de acțiuni către salariații Petrom. Ca urmare, ceea ce trebuia să facă era să adopte procedurile și condițiile care să permită salariaților Petrom să cumpere pachetul de acțiuni Petrom atribuit lor prin lege, lucru pe care Guvernul nu 1-a făcut. Că Guvernul trebuia să organizeze executarea și să execute în concret dispozițiile din lege privind vânzarea pachetului de acțiuni către salariații Petrom, adică să adopte procedurile și condițiile vânzării, o dovedesc considerentele Deciziei nr. 2370/08.05.2019 a instanței supreme. La data emiterii H.G. nr. 746/2022 nu au fost adoptate procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), din moment ce textul arată că acestea urmează să fie stabilite ulterior prin ordin de ministrul energiei, cât și faptul că, prin această hotărâre, Guvernul înțelege să tergiverseze executarea deciziei nr. 2370/8.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție din moment ce stabilește că aceste proceduri termene și condiții vor fi stabilite abia in termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020, cu alte cuvinte, că vor fi stabilite abia în termen de 180 de zile de la data de 17.08.2022. (Legea nr. 173/2020 a fost publicată la 13.08.2020 și a intrat în vigoare la 3 zile de la publicare, respectiv 17.08.2020; prin urmare interdicția de vânzare a acțiunilor de la art. I al acestei legi, de 2 ani, a expirat la 17.08.2022). Or, titlul executoriu ar fi trebuit executat de bunăvoie de Guvern în termen de 30 de zile de la pronunțarea acestuia, respectiv până la data de 08.06.2019, iar luna februarie 2023 prevăzută ca moment când Ministrul Energiei va aproba procedurile termenele și condițiile de vânzare, se situează mult nu doar după data când hotărârea judecătorească ar fi trebuit să fie executată, dar și după momentul în care ar interveni prescripția dreptului de a cere executarea silită a deciziei nr. 2370/08.05.2019 în situația respingerii acestei acțiuni. Prin urmare, în opinia sa, nu se poate reține teza intimatilor potrivit căreia H.G. nr. 746/2022 ar pune în executare dispozițiile deciziei nr. 2370/8.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Dacă Ministrul Energiei va stabili, în viitor, procedurile, termenele și condițiile în care se va realiza vânzarea pachetului de acțiuni, rezultă că nici măcar termenul în care se va finaliza vânzarea, singurul stabilit prin H.G. nr. 746/2022, nu va fi respectat, de vreme ce acel ministru este autorizat să stabilească și termenele (adică alte termene). Pe de altă parte, nici din punct de vedere strict formal H.G. nr. 746/2022 nu valorează executarea obligației, nici măcar cea pe care a înțeles-o Guvernul. Se observă că procentul de 8% indică în realitate cota pe care salariații au dreptul să o achiziționeze plătind pentru acțiuni prețul menționat de acest articol, respectiv "același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare". Sintagma de "până la limita a 8%" nu indică faptul că salariații ar putea achiziționa un procent între 0% și 8%, căci aceasta ar însemna însăși negarea ideii de drept care este recunoscut prin acest articol salariaților, ci procentul pe care pot să-l achiziționeze la acel preț astfel individualizat, respectiv același preț "la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare (...)" așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia civilă nr. 2370/8.05.2019. Interpretarea pe care Guvernul încearcă să o impună prin adoptarea H.G. nr. 746/2022, potrivit căreia acesta ar putea să stabilească o cota mai mică decât 8% ce ar putea fi achiziționată de salariați, contravine atât titlului executoriu decizia civila nr. 2370/8.05.2019, cât și articolului 9 din Anexa 1 la O.U.G nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, deoarece aceasta ar însemna să i se acorde debitorului unei obligații o putere discreționară de a stabili limitele/măsura dreptului, echivalentă cu negarea însuși a dreptului recunoscut, situație de neconceput într-un stat de drept. Ca urmare, potrivit legii, procentul de 8% din capitalul social care se vindea salariaților aparținea societății Petrom S.A. și era stabilit la data privatizării societății. In schimb, procentul din capitalul social stabilit prin H.G. nr. 746/2022, diminuat la doar 1%, aparține societății B. S.A. și se referă la momentul vânzării acțiunilor către salariați (în prezent sau, mai corect spus, în viitor, de vreme ce nu există încă procedurile, termenele și condițiile în care să se efectueze această vânzare). Dar procedurile și condițiile în care se va realiza vânzarea acțiunilor către salariați nu au fost adoptate până la judecarea cererii de executare silită, iar, în ce privește termenele privind vânzarea și cota de capital care se înstrăinează către salariați, îi fusese interzis Guvernului prin titlul executoriu să le stabilească. Având în vedere și recunoașterea Guvernului că respectivul act administrativ normativ nu valorează plata obligației stabilite în sarcina sa prin titlul executoriu, prezumția de legalitate a H.G. nu mai acționează și instanța de executare era obligată să constate că nu existau procedurile și condițiile vânzării, să constate că debitorul Guvern nu a executat obligația stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, să admită cererea deexecutare silită formulată de recurent și să ia măsurile de constrângere, prevăzute de lege - penalitatea și amenda - în scopul determinării pârâților la executarea în natură a obligației.

Apărările formulate în recurs Intimații-pârâți Prim-ministrul României, prin Secretariatul General al Guvernului și Guvernul României au formulat întâmpinări, prin care au solicitat, în esență, prin argumente similare, respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 24 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. Prin cererea de recurs s-a solicitat și suspendarea judecății cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a dosarelor conexate. La termenul de judecată din 24 octombrie 2024, Înalta Curte a respins cererea de suspendare formulată de recurentul-reclamant, constatând că dosarul nr. x/2023 a fost soluționat definitiv prin Decizia nr. 3517 din 20.06.2024 apreciind că nu se mai justifică suspendarea prezentului litigiu. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Potrivit art. I al O.G. nr. 55/2003, în derularea procesului de privatizare a SNP Petrom, Ministerul Economiei și Comerțului va vinde direct pachetul de acțiuni către salariații societății care au drept de cumpărare, iar potrivit art. V din O.G. nr. 55/2003, care a modificat art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, salariații SNP Petrom au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare, cota procentuală ce urmează să fie achiziționată și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia urmând să fie stabilite prin hotărâre de Guvern. În anul 2015 pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal s-a înregistrat dosarul nr. x/2015 având ca părți un litisconsorțiu format din 14.378 reclamanți, 8.485 intervenienți, persoane salariate în cadrul SNP Petrom S.A.. În cadrul acelui litigiu petenții au solicitat instanței, în contradictoriu cu Guvernul României, emiterea unei hotărâri de guvern pentru aplicarea dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea SNP Petrom S.A.. Prin sentința nr. 1901/2015, Curtea de Apel București a respins acțiunea. În recurs, prin decizia nr. 2370/08.05.2019 (titlul executoriu) Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința de fond și, rejudecând fondul litigiului, a admis acțiunea și a obligat Guvernul României să adopte o hotărâre pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, în vederea vânzării de acțiuni ale B. S.A. (denumire în urma reorganizării SNP Petrom) până la limita de 8% din capitalul social la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Instanța de recurs a reținut un drept legitim al petenților de a achiziționa acțiuni și o culpă a Guvernului prin pasivitatea de a adopta o hotărâre de Guvern pentru mai mult de 10 ani. Penalitățile au fost stabilite în baza art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. La data de 14.07.2020 instanța de recurs a respins solicitarea Guvernului de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 2370/08.05.2019. In acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și Prim Ministru României a solicitat: să se constate că pârâtul Guvernul României nu a executat de bună voie în termen de cel mult 30 de zile, Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015; aplicarea Primului Ministru al Guvernului României, în calitate de conducător al executivului, amenda de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, având în vedere că nu a pus în executare decizia anterior indicată, la expirarea termenului de cel mult 30 de zile, care se calculează de la data de 08.06.2019; fixarea cuantumului penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere, ce vor fi calculate de la expirarea termenului de 30 zile, care i-au fost acordate prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2015. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul exercitând calea de atac a recursului întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., aplicabil atunci "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Astfel, aceste prevederi vizează neregularități de ordin procedural sancționate potrivit art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat, recurentul-reclamant neinvocând o neregularitate procedurală în sensul acestor dispoziții. Înalta Curte constată că sunt nefondate și susținerile recurentului circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În accepțiunea acestor dispoziții legale, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Astfel, prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunțată în dosarul numărul x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum a fost îndreptată și completată prin încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o Hotărâre de Guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale B. S.A. până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997: "Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va tine evidenta acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații Societății Naționale a Petrolului «Petrom» - S.A. București au dreptul sa achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului." În cauză, debitorul Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată in Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-au stabilit următoarele: "art. 1 (1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. (2) Vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023. art. 2 În termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I." 3. Analiza argumentelor invocate de recurentul-reclamant și a apărărilor intimaților-pârâți Problema de drept dedusă judecății prin prezentul recurs este aceea a verificării corectei aplicări de către prima instanță a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 în raport de obligația instituită prin titlul executoriu mai sus menționat. 3.1 Considerente generale privind procedura de executare silită a obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004 Conform paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018 pronunțată de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017), procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape: a) Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării). Dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalități de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligației, dacă obligația nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalități între 0,1% și 1% din valoarea obiectului obligației, pe zi de întârziere, dacă obligația este evaluabilă în bani. Această etapă are un dublu scop: - pe de o parte, dă efect principiului disponibilității care guvernează executarea silită și în materia contenciosului administrativ (într-adevăr, debitorul nu este obligat să ceară executarea, iar dacă a cerut-o nu este obligat să o finalizeze, așa cum rezultă explicit din dispozițiile art. 24 alin. (5); altfel spus, fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) nu există executare silită în materia contenciosului administrativ (pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) și (4) lit. b) și c) și art. 24 alin. (1) deoarece s-a încălca principiul disponibilității; în plus, spre diferență de dreptul comun, executarea silită în astfel de situații se face de instanța de executare și nu de executorul judecătoresc, ceea ce este firesc deoarece în discuție este constrângerea la exercițiului puterii publice; - pe de altă parte, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligația care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanța de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului și penalitățile în favoarea creditorului. b) Într-o a doua etapă, dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării -), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației. Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligației amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură. Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, daca în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu executa obligația prevăzuta în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației. Într-o a doua variantă, alternativă, etapa a doua constă în închiderea executării în ipoteza în care creditorul se desistează (renunță la executarea începută). Astfel, potrivit art. 24 alin. (5), în lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților. Preliminar, se constată că legea prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalități de întârziere conform legii nr. 554/2004: - pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) și (6), odată cu soluționarea acțiunii sau a recursului, la cererea părții interesate (reclamantul); - pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. De altfel, art. 18 alin. (5) și (6) nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziția creditorului de a cere încă din cursul judecății executarea obligației principale sub sancțiunea penalităților, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalități în temeiul art. 24 alin. (3), fiind aceleași penalități, care de data aceasta încep să curgă diferit. Apoi, trebuie observat faptul că stabilirea cuantumului final al penalităților nu reprezintă o simplă chestiune de calcul aritmetic pe care ar putea să o facă un executor judecătoresc în condițiile C. proc. civ.. Dacă ar fi așa, dispozițiile art. 24 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 nu ar mai avea nicio rațiune, iar penalitățile stabilite în temeiul art. 24 alin. (3) s-ar executa direct în temeiul C. proc. civ., fără mijlocirea instanței de executare. De altfel, obligația de a emite un act administrativ individual, indiferent de numărul destinatarilor actului, conține o obligație unică în sarcina autorității publice emitente de a emite un singur act administrativ, acest caracter unic răsfrângându-se și asupra mijlocului de constrângere reprezentat de stabilirea penalităților de întârziere. Mergând mai departe cu raționamentul juridic, se constată că stabilirea penalităților în baza art. 18 alin. (5) din lege este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeași lege, cel puțin ca și cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18, se reține de către instanță o neexecutare a unei obligații legale, la aplicarea art. 24 se constată o neexecutare a unei obligații stabilite pe cale judecătorească și devenită executorie. În mod evident, stabilirea penalităților conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea cuantumului penalităților conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, deoarece executarea hotărârii judecătorești în ipotezele date se face de instanța de contencios administrativ. Așadar, în cazul obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și exercițiul autorității publice, dacă obligațiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (5) nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24 alin. (3), (4) și 5. Este esențial că obiectul executării silite nu constă în penalitățile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligația de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și, implicit, exercițiul forțat al autorității publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări. Penalitățile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanța de executare (care este instanța de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligația de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului și, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalități și de despăgubire. Acțiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înțelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanșarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu și-a îndeplinit obligația, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanța fiind chemată doar să constate una din cele trei situații posibile). În situația în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și totuși formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde și aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanța este ținută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligația întocmai și la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligația nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere. 3.2 O primă susținere a recurentului-reclamant este aceea că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, atunci când a apreciat ca pârâții si-ar fi îndeplinit obligația de a face stabilită prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/2019 pronunțată de ICCJ in dosarul nr. x/2015. Deci, se invocă, primordial, o neexecutare a titlului executoriu invocat în speță. Raportând conținutul H.G. nr. 746/2022 la dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, prima instanță a reținut că debitorul Guvernul României prin emiterea acestui act administrativ și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare, ceea ce trebuie stabilit este dacă, în lumina dispozițiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ, în cauză se reține o executare sau o neexecutare a titlului executoriu emis de instanța de contencios administrativ, aspect care intră în sfera de aplicare a legii, chiar dacă implică în sine și verificări de fapt ce nu pot fi însă desprinse de conținutul normei juridice a cărei aplicare se discută în cauză. Din analiza dispozitivului deciziei menționate, Înalta Curte reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească pe de o parte cota procentuală ce urmează a fi achiziționata de salariați, iar pe de altă parte momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia. Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023 și cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați de 1 % din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. Argumentul principal al recurentului în sprijinul afirmației neexecutării titlului executoriu este legat de împrejurarea că Hotărârea de Guvern nr. 746/08.06.2022 stabilește că urmează sa fie emise norme metodologice cu privire la vânzarea cotei de 1 % către foștii angajați ai B., deci nu detaliază în întregime modalitatea de punere în executare și astfel, nu se poate constata îndeplinirea obligației din titlul executoriu. Înalta Curte constată că pârâtul Guvernul României a adoptat H.G nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560/8 iunie 2022. In preambulul acestui act administrativ normativ s-a făcut referire la dispozițiile art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea Societății Naționale a Petrolului "Petrom" - S.A. București, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, cu modificările ulterioare, precum și la decizia civilă nr. 2.370 din 8.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Prin art. 1 al H.G. nr. 746/2022 paratul Guvernul României a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. Totodată, s-a prevăzut ca vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023. Prin articolul 2 din H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca, in termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii". Potrivit art. 24 alin. (3) din aceeași lege: "La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ..". Având în vedere ca prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea in aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003 in vederea vânzării de actiuni ale B. S.A. pana la limita de 8% din capitalul social, iar la data de 8 iunie 2022, pe parcursul judecării prezentei cauze, paratul a adoptat H.G. nr. 746/2022, prin care a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, Înalta Curte retine ca prima instanță, cu corecta aplicare a legii, a reținut că este neîntemeiată cererea de chemare in judecata având ca obiect executarea silita a acestei obligații de a face în baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Potrivit dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea Societății Naționale a Petrolului "Petrom" - S.A. București, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 55/2003: "Salariații Societății Naționale a Petrolului «Petrom» - S.A. București au dreptul sa achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achizitionata de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului". Legea recunoaște autorității publice posibilitatea de a stabili o cotă, până la limita de 8%, marjă de apreciere ce a fost exercitată prin intermediul H.G. nr. 746/2022, astfel că sunt lipsite de suport susținerile recurentului cu privire la lipsa de competență a Guvernului României, în calitate de organ al administrației de a modifica partea din capitalul social care să fie vândută salariaților Petrom, stabilită prin lege, de 8 % din capitalul social al Petrom S.A.. Pe de altă parte, termenul la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia a fost, de asemenea, stabilit (decembrie 2023). În ceea ce privește pretinsa nerespectare a dispoziției instanței de a se realiza vânzarea "la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare", neincluderea prețului în H.G. nr. 746/2022 nu reprezintă o neexecutare a hotărârii judecătorești, deoarece dispozițiile art. 1234 C. civ. permit determinarea prețului prin raportare la un factor de referință, cum este cazul trimiterii din dispozitivul titlului executoriu la prețul din cadrul procesului de privatizare. Sub acest aspect, în considerentele deciziei ce reprezintă titlul executoriu, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat esențial pentru admiterea cererii de chemare în judecată simplul refuz nejustificat de emitere a hotărârii de guvern prin care să se stabilească, pe de o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și, pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor. Cu privire la prețul de vânzare, considerentele hotărârii nu dezvoltă obligația stabilită prin dispozitiv prin care s-a făcut trimitere la un factor de referință, care se presupune că va fi respectat în momentul vânzării efective. Prin urmare, în ceea ce privește prețul de achiziție, se constată că acesta este stabilit prin lege, nefiind necesar un act administrativ de forță juridică inferioară care să stabilească prețul acestor achiziții ("același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare"). Având în vedere ca, la data de 8 iunie 2022, pârâtul Guvernul României a îndeplinit obligația de a face stabilita prin titlul executoriu Decizia nr. 2370/2019 definitiva, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție in dosarul nr. x/2015, Înalta Curte retine ca la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se mai justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în mod corect reținând prima instanță că a fost executată obligația stabilită prin titlul executoriu. Astfel, cu corecta aplicare a legii, prima instanță a reținut că aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere nu mai sunt necesare în condițiile care chiar anterior sesizării instanței, debitorul Guvernul României a executat obligația stabilită în sarcina sa pentru hotărârea definitivă; obligația fiind executată, nu mai subzista necesitatea constrângerii debitorului și prin urmare aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere au devenit inutile. În ceea ce privește solicitarea recurentului-reclamant de a se constata că pârâtul nu a executat de bună voie în termen de cel mult 30 de zile Decizia nr. 2370/2019, Înalta Curte constată că se invocă executarea cu întârziere a titlului. Din această perspectivă, instanța de recurs reține că această circumstanță factuală nu este determinantă prin ea însăși. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează, de asemenea, și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părți. În consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv (Hornsby c. Greciei, 19 martie 1997, par. 40; Iatridis c. Greciei, 25 martie 1999, Burdov c. Rusiei, 7 mai 2002, par. 34; Jas iuniene c. Lituaniei; Ruianu c. României, 17 iunie 2003, Sabin Popescu c. României, 2 martie 2004, Șandor c. României, 24 martie 2005). Cu toate acestea, în materia contenciosului administrativ, potrivit legii speciale, instanța nu poate aplica mijloacele coercitive (amenda civilă și penalitățile de întârziere) în cazul în care, anterior formulării cererii de chemare în judecată sau, după caz, pe parcursul procesului, a intervenit executarea obligației de către debitor, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru viitor, și nu pentru trecut, acestea neavând natura juridică a unor compensații/despăgubiri civile. Or, în cauza dedusă judecății, reclamantul a atins scopul urmărit, obținând executarea obligației intuitu personae, iar din conținutul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă că însăși fixarea cuantumului penalităților este condiționată de curgerea unui termen (prohibitiv) de 3 luni în care autoritatea publică, prin conducătorul acesteia, să fi rămas în pasivitate după pronunțarea încheierii de aplicare a art. 24 alin. (3). Înalta Curte mai reține că în sarcina pârâților nu se poate reține o culpă determinantă în întârzierea executării obligației, condiție prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât timp, potrivit prevederilor Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările și completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 166/2020: "(1) Se interzice, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acțiunilor deținute de stat la companiile și societățile naționale, la instituții de credit, precum și la orice altă societate la care statul are calitatea de acționar, indiferent de cota de capital social deținută". Aceste modificări legislative au intervenit după pronunțarea Deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2015, însă produc efecte în ceea ce privește situațiile pendinte, împiedicând autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ prin care să demareze procedurile de vânzare a acțiunilor B. S.A. Prin hotărârea judecătorească menționată nu a fost suplinit consimțământul unei părți la contractul de vânzare, obligația nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de inițierea unui proces de vânzare a acțiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicției de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173/2020. Prin urmare, nu se poate reține nici refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, iar punerea în aplicare cu întârziere nu poate înlătura concluzia că reclamantul a obținut executarea obligației prin emiterea actului administrativ la care pârâtul fusese obligat. În aceste condiții, Înalta Curte constată că prima instanță a apreciat în mod corect asupra cererii de chemare în judecată formulată de reclamant așa încât argumentele expuse în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.