ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4647/2024

Ședința publică din data de 17 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 29 iunie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. PFA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat anularea parțială a articolului unic al Hotărârii Guvernului nr. 1046 din 4 decembrie 2020 privind completarea Hotărârii Guvernului nr. 719/2020 pentru aprobarea procedurii de decontare și de plată a sumelor acordate în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 132/2020 privind măsuri de sprijin destinate salariaților și angajatorilor în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum și pentru stimularea creșterii ocupării forței de muncă, întrucât acestea sunt nelegale.

La data de 12 septembrie 2023 Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a formulat o cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, iar prin încheierea de ședință din data de 17 octombrie 2023 s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și s-a introdus în cauză și s-a menționat pe citativ în calitate de intervenient accesoriu pe Ministerul Muncii și Solidarității Sociale.

Prin sentința civilă nr. 153 din 23 noiembrie 2023, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active invocate de pârât;

- a respins acțiunea formulată de către reclamanta A. PFA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale.

Împotriva sentinței civile nr. 153 din 23 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. PFA, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei, respectiv nu a procedat la verificarea legalității de fond și formă a hotărârii de guvern, astfel cum a fost investită prin cererea de chemare în judecată.

Prin notele scrise depuse pentru termenul din data de 14 noiembrie 2023 a solicitat verificarea procedurii de elaborare a H.G. nr. 1046/04.12.2020 în raport cu dispozițiile conținute de Hotărârile Guvernului nr. 561/10.05.2009 și nr. 555/2001, precum și ale Legii nr. 24/2000.

Instanța a respins cererea de probe pe care a formulat-o considerând că înscrisurile la care se face referire în aceasta nu ar fi pertinente în prezenta cauză, nemotivând această decizie. În consecință nu a existat o verificare a procedurii de elaborare a hotărârii de guvern criticate, nefiind supuse controlului judecătoresc înscrisurile obligatorii în elaborarea actelor normative cum ar fi spre exemplu avizele legale emise de autoritățile/instituțiile abilitate, precum și obligația fundamentării, actului normativ în raport cu scopul acestuia, cuantificarea impactului asupra resurselor resurselor bugetare/comunitare.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susținut că în adoptarea soluției din sentința recurată nu s-a ținut cont de prevederile legale stipulate de Hotărârile Guvernului nr. 561/10.05.2009 și nr. 555/2001, ale art. 3, art. 4 și art. 81 din Legea nr. 24/2000, precum și ale art. 1, alin. (5), art. 16, alin. (1). art. 53, alin. (2), art. 108, alin. (2) din Constituția României.

Între prevederile H.G. nr. 1046/2020 și cele ale art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 132/2020 se evidențiază o contradicție neîndoielnică, respectiv ordonanța de urgență statuează o excepție exclusiv pentru anul 2020, iar hotărârea de guvern transformă excepția în regulă și pentru anul 2021, adăugând în acest fel la legea căreia i se subordonează și pentru a cărei aplicare a fost dată.

De altfel, prin adoptarea O.U.G. nr. 44/2021, respectiv abrogarea H.G. nr. 1046/2020, însăși legiuitorul admite că excepția statuată prin O.U.G. nr. 132/2020 în forma valabilă în perioada ianuarie - iunie 2021 putea fi modificată doar printr-un act normativ de aceeași putere, respectiv prin ordonanță de urgență, în caz contrar, prevederile O.U.G. nr. 44/2021 nu ar avea obiect, fiind redundante, reglementările statuate prin aceasta, incidente în prezenta cauză, regăsindu-se deja în conținutul H.G. nr. 1046/2020.

Contrar considerentelor instanței de fond prin care aceasta constată că nu se poate reține depășirea prin hotărârea de guvern a prevederilor legii, hotărârea de guvern dispunând în acord cu limitele tranșate și a abilitării dispuse prin chiar ordonanța însăși, recurenta-reclamantă a apreciat că tocmai aceste limite au fost depășite întrucât ordonanța statuează o excepție pentru o perioadă de timp stabilită în mod explicit care nu poate fi transformată în regulă generală printr-un act inferior care este subordonat actului normativ superior.

Consecvența reținută de instanța de fond ca argument principal în favoarea legalității hotărârii de guvern care face obiectul prezentei cauze nu reprezintă o prezumție/premisă de legalitate în adoptarea acestui act normativ, în lipsa respectării normelor legale stipulate de H.G. nr. 561/10.05.2009 și H.G. nr. 555/2001, ale art. 3, art. 4 și art. 81 din Legea nr. 24/2000, precum și ale art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 53 alin. (2), art. 108 alin. (2) din Constituția României.

Recurenta-reclamantă a mai arătat și că, față de motivele de nelegalitate a H.G. nr. 1046/2020 invocate în acțiune și în actele procesuale formulate, în conținutul dispozitivului sentinței recurate nu se regăsesc motivele pentru care instanța a adoptat o astfel de soluție, respingând cererea de chemare în judecată. În concret, referitor la condițiile procedurale de emitere a hotărârii de guvern nu se evidențiază în dispozitivul sentinței considerentele pentru care instanța de fond nu a procedat la verificarea acestora, cum nu sunt evidențiate nici considerentele pentru care nu au fost avute în vedere aspectele referitoare la respectarea prevederilor legale incidente menționate în cererea de chemare în judecată, respectiv ale prevederilor Hotărârilor Guvernului nr. 561/10.05.2009 și nr. 555/2001, ale art. 3, art. 4 și art. 81 din Legea nr. 24/2000, precum și ale art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 53 alin. (2), art. 108 alin. (2) din Constituția României.

Intimatul-intervenient Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. PFA este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Înalta Curte mai reține că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speță, instanța de fond a arătat argumentele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției recurate, fiind respectate dispozițiile art. 22 alin. (2) și ale art. 425 C. proc. civ., iar faptul că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.

Împrejurarea că instanța de fond nu a încuviințat cererea de probe formulată prin notele de ședință depuse pentru termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2023 nu este un argument valid pentru a considera că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condițiile în care controlul de legalitate al actului normativ dedus judecății se efectuează, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, din perspectiva analizei conformității hotărârii de guvern cu ordonanța de guvern în aplicarea căreia a fost emisă.

În plus, se constată că instanța de fond a motivat respingerea cererii de probe formulată de reclamantă prin note de ședință ulterioare, iar nu prin acțiunea introductivă, apreciind că înscrisurile la care se face referire nu sunt pertinente, pentru soluționarea cauzei în limitele cu care instanța a fost învestită prin cererea de chemare în judecată fiind suficiente înscrisurile existente la dosarul cauzei.

În acest context, instanța de control judiciar nu poate reține nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de fond nu ar fi procedat la verificarea legalității hotărârii de guvern, astfel cum a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, în condițiile în care recurenta-reclamantă are de fapt în vedere în susținerea acestei critici motivele și dovezile invocate prin notele de ședință depuse pentru termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2023, iar nu cele invocate prin acțiunea introductivă.

Or, instanța de recurs are în vedere că soluționarea cauzei trebuie să se realizeze atât cu respectarea rigorilor procedurale ale învestirii instanței de judecată statuate la art. 204 C. proc. civ. și cu cele privind administrarea probelor prevăzute la art. 254 C. proc. civ., cât și cu respectarea principiului disponibilității, care guvernează procesul civil și care consacră limitele în care poate acționa instanța de judecată.

În atare situație, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține că obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața acesteia, în recurs neputând fi schimbată calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, astfel că, în analiza legalității sentinței recurate va avea în vedere exclusiv criticile de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă în legătură cu cele formulate și prin acțiunea introductivă.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză.

Astfel, prin cererea de chemare dedusă judecății, reclamanta A. PFA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și cu intervenientul accesoriu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, a solicitat anularea parțială a articolului unic al Hotărârii Guvernului nr. 1046 din 4 decembrie 2020 privind completarea Hotărârii Guvernului nr. 719/2020 pentru aprobarea procedurii de decontare și de plată a sumelor acordate în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 132/2020 privind măsuri de sprijin destinate salariaților și angajatorilor în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum și pentru stimularea creșterii ocupării forței de muncă, întrucât acestea sunt nelegale.

Prin sentința recurată, acțiunea privind anularea hotărârii de guvern contestate a fost respinsă, reclamanta reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Preliminar, Înalta Curte reamintește că legalitatea actului administrativ presupune ca actul să fie emis de autoritatea competentă în limitele competenței sale și să fie conform cu Constituția, legile și actele normative în vigoare.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art. 1 alin. (2), "Actele normative se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, cu dispozițiile prezentei legi, precum și cu principiile ordinii de drept", iar principiul ierarhiei actelor normative prevăzut de art. 4 impune ca actele normative să se elaboreze în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte, iar cele date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului să se emită în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

În cauză, controlul de legalitate presupune, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, verificarea concordanței hotărârii de guvern, ce instituie normele metodologice pentru O.U.G. nr. 132/2020, cu cele ale ordonanței înseși.

Potrivit art. 3 alin. (1) și (5) din O.U.G. nr. 132/2020, relevante în cauză, în forma publicată în Monitorul Oficial din 10 august 2020, s-a statuat:

"(1) În cazul reducerii timpului de muncă, determinată de situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1), pe perioada stabilită potrivit prevederilor art. 1 alin. (1), profesioniștii, astfel cum sunt reglementați de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., precum și persoanele care au încheiate convenții individuale de muncă în baza Legii nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, beneficiază, la cerere, în baza declarației pe propria răspundere, de o indemnizație lunară de 41,5% din câștigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020, cu modificările și completările ulterioare.

(5) Durata efectivă de aplicare a măsurii prevăzute la alin. (1), categoriile de profesioniști, precum și procedura de plată a indemnizației se stabilesc prin hotărârea Guvernului prevăzută la art. 1 alin. (5). Prin excepție, în anul 2020, beneficiază de indemnizația prevăzută la alin. (1) profesioniștii și persoanele care au încheiate convenții individuale de muncă în baza Legii nr. 1/2005, care au beneficiat de indemnizația prevăzută la art. XV alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 59/2020, cu completările ulterioare."

Pentru anul 2021, fiind prelungită starea de alertă și după decembrie 2020, prin H.G. nr. 1046/2020 (publicată în Monitorul Oficial din 09 decembrie 2020) pentru completarea H.G. nr. 719/2020, în acord cu dispozițiile art. 3 alin. (5) prima teză din ordonanță, prin care a fost abilitat guvernul de a proceda în acest sens, s-a procedat la reglementare prin identificarea categoriilor beneficiari și a perioadei de acordare a indemnizației, prin introducerea în H.G. nr. 719/2020 a unui nou articol, articolul 7, cu următorul cuprins:

"(1) Măsurile prevăzute de art. 1 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din ordonanța de urgență se aplică până la data de 30 iunie 2021.

(2) În perioada 1 ianuarie 2021-30 iunie 2021, măsura prevăzută de art. 3 alin. (1) din ordonanța de urgență se aplică profesioniștilor, astfel cum sunt reglementați de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., precum și persoanelor care au încheiate convenții individuale de muncă în baza Legii nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației, care au beneficiat de indemnizația prevăzută la art. XV alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 59/2020, cu modificările și completările ulterioare."

Așadar, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de recurs reține că nu se poate aprecia că articolul contestat adaugă la lege, în condițiile în care dispunerea prin hotărâre de guvern în sensul identificării categoriilor de beneficiari a avut loc în acord cu dispozițiile art. 3 alin. (5) prima teză din O.U.G. nr. 132/2020, anterior citate, prin care s-a dispus abilitarea guvernului de a proceda în acest sens, situația de excepție fiind pentru anul 2020, pentru care beneficiarii au fost stabiliți, prin excepție, direct prin ordonanță, dar în aceleași condiții.

Totodată, relevant pentru a constata consecvența legiuitorului este și faptul că soluția legislativă introdusă de hotărârea de guvern pentru anul 2021, este aceeași cu cea care a funcționat și pentru anul 2020, beneficiarii fiind definiți identic astfel cum s-a făcut și prin ordonanță, inclusiv cu privire la condiția de a fi beneficiar anterior de indemnizația prevăzută la art. XV alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2020, astfel că nu face decât să fie aplicabile și pentru 2021, aceleași proceduri și criterii care s-au aplicat și pentru anul 2020.

În ceea ce privește evoluția legislativă a dispozițiilor contestate, se confirmă că, ulterior, în iunie 2021, art. 7 introdus prin H.G. nr. 1046/2020 în H.G. nr. 719/2020, ce face obiect al judecății, a fost abrogat prin H.G. nr. 677/2021, publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2021, însă această modificare a intervenit ca efect a modificării actului normativ de bază, respectiv O.U.G. nr. 132/2020.

Astfel, O.U.G. nr. 132/2020 fusese modificată începând cu data de 01 iunie 2021 în același sens prin O.U.G. nr. 44/2021, respectiv în noua formă a art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 132/2020 prevăzându-se aceeași soluție legislativă relativ la beneficiari, inclusiv cu privire la condiția criticată în cauză, de a fi beneficiat de ajutorul anterior, care figurase și anterior în textul ordonanței, dar în art. 3 alin. (5) teza a doua.

Prin urmare, la momentul emiterii hotărârii de guvern contestate, în vigoare erau dispozițiile actului normativ primar care statuau în mod obligatoriu cu privire la îndeplinirea condiției de a fi beneficiat de ajutorul anterior, astfel că actul normativ de punere în aplicare nu putea distorsiona voința legiuitorului primar prin omiterea reglementării și acestei condiții.

Așadar, nu poate fi contrazisă concluzia instanței de fond referitoare la reținerea congruenței între dispozițiile actului normativ primar, respectiv ordonanța de urgență și actul normativ emis în aplicarea acesteia, criticile privind caracterul discriminatoriu al acestora neputând fi apreciate decât veritabile critici de neconstituționalitate ale ordonanței, care nu pot fi analizate decât de instanța de contencios constituțional, singura competentă în acest sens.

De altfel, aceste critici privind încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României au fost reiterate de recurenta-reclamantă și în cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 132/2020, în forma în vigoare la data de 31 decembrie 2020, pe care aceasta a înțeles să o formuleze în această etapă procesuală, urmând a fi tranșate de Curtea Constituțională.

În consecință, în mod corect a reținut instanța de fond că motivele de nelegalitate invocate de reclamantă sunt neîntemeiate, dispozițiile articolului contestat făcând aplicarea întocmai cum prevederile ordonanței abilitează și dispun, soluția legislativă aceasta fiind opțiunea legiuitorului ce nu poate fi cenzurată în acest cadru procesual, hotărârea instanței de fond fiind astfel dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. PFA împotriva sentinței civile nr. 153 din 23 noiembrie 2023 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. PFA împotriva sentinței civile nr. 153 din 23 noiembrie 2023 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 17 octombrie 2024.