ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 186/2024

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 05.04.2021, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. de dosar x/2021, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat obligarea pârâtului la luarea măsurilor legale pentru plata indemnizatiei cuvenită revoluționarilor cu rol determinant conform prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea 341/2004 care menționează faptul că indemnizația lunară datorată este în coeficient de 1,10, calculată pe baza coeficienților de multiplicare aplicați asupra câștigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata.

Prin sentința civilă nr. 1363 din data de 08 octombrie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârât, ca neîntemeiate, iar pe fondul cauzei, a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii acțiunii introductive.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a arătat că instanța fondului s-a transformat într-un apărător al acestuia, acordându-i consultanță juridică astfel cum rezultă din penultimul paragraf al hotărârii recurate prin care i-a sugerat să invoce excepții de neconstituționalitate și să solicite despăgubiri pârâtului, în loc să-i analizeze acțiunea și să observe că pârâtul a refuzat nejustificat să răspundă solicitării reclamantului.

Astfel, instanța de fond a interpretat în mod eronat normele de drept material incidente în cauză, respectiv prevederile 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004.

Judecătorul fondului ar fi trebuit să constate că lipsa soluționării favorabile a solicitării reclamantului conduce la încălcarea drepturilor sale, recunoscute de Legea nr. 341/2004, potrivit căreia indemnizația lunară datorată este în coeficient de 1,10, calculată pe baza coeficienților de multiplicare aplicați asupra câștigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata. Indemnizația a fost plafonată prin dispozițiile art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2016, art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2017 și ale art. 40 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018.

Recurentul-reclamant a mai susținut că, la momentul soluționării cauzei, instanța de fond nu a observat că dispozițiile legale referitoare la indemnizație și cuantumul acesteia sunt în vigoare, fiind menționate în Legea nr. 341/2004 și nu a avut în vedere Decizia nr. 444/25.06.2018 a Curții Constituționale prin care s-a statuat că, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritatile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora. De asemenea, prin decizia nr. 314 din 05.06.2014 publicată în M.O. 538/21.07.2014, Curtea Constituțională a stabilit că "restrângerea ori suspendarea acestor drepturi in viitor, în condițiile în care textele de lege care le prevăd nu au fost abrogate, ar putea justifica întrebarea dacă aceste drepturi mai există și dacă nu cumva textele de lege care le prevăd au fost în fapt lipsite de eficiență, asa încât speranța titularilor acestor drepturi, deși are un suport legal, este în realitate lipsită de conținut. Astfel, deși formal limitată în timp respectiv vizând durata unui an calendaristic măsura de suspendare repetată a acestor drepturi, pentru mai mulți ani la rând ar putea afecta caracterul previzibil al normelor de lege, creând incertitudine cu privire la existența acestor drepturi"(paragraful 23), iar "măsura adoptată deja pentru trei ani consecutivi, 2012,2013,2014 nu poate fi repetată sine die, caz în care ar putea afecta proportionalitatea măsurii"(paragraful 25).

În raport de aceste decizii ale Curții Constituționale, reclamantul apreciază că măsura restrângerii drepturilor sale timp de 11 ani, respectiv a dreptului de a primi indemnizația în cuantumul stabilit de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, reprezintă un exces de putere al pârâtei și afectează proporționalitatea acesteia și caracterul previzibil al normelor legale. Plafonarea indemnizației prevăzute de Legea nr. 341/2004 este o măsura care nu respectă principiul supremației Constituției și a legilor, de vreme ce o dispoziție a legii nu este abrogată, dar nu este aplicată.

Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare față de recursul declarat de reclamantul A., solicitând, în principal, anularea acestuia, pe cale de excepție și în subsidiar, respingerea ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția completului de judecată, s-a fixat termen la data de 17.01.2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării cererii.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele particulare ale cauzei, rezultă că reclamantul a învestit instanța de contencios cu o acțiunea privind obligarea pârâtului Guvernul României la luarea măsurilor legale pentru plata indemnizatiei cuvenită revoluționarilor cu rol determinant conform prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004 care menționează faptul că indemnizația lunară datorată este în coeficient de 1,10, calculată pe baza coeficienților de multiplicare aplicați asupra câștigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata.

Cererea sa de chemare în judecată a fost respinsă de către prima instanță, iar reclamantul a criticat această soluție din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că soluțiile pronunțate asupra excepțiilor procesuale invocate în fața instanței de fond nu au fost recurate, astfel că au căpătat caracter definitiv.

În continuare, pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate în recurs, de către reclamant, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, "...se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (...)". Refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".

Or, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, precum și la înscrisurile de la dosar, instanța de control judiciar constată că, în speță, nu se identifică un astfel de refuz nejustificat de soluționare a cererii, din partea autorității pârâte, cum pretinde recurentul-reclamant.

Este adevărat că, la data de 24 noiembrie 2020, acesta s-a adresat Guvernului României cu o cerere privind luarea măsurilor legale pentru plata indemnizației cuvenite revoluționarilor cu rol determinant conform prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 341/2004, însă, prin răspunsul pârâtului atașat la dosarul de fond, i s-a adus la cunoștință faptul că memoriul său a fost transmis în conformitate art. 6 indice 1 din O.G. nr. 27/2002, spre competentă soluționare, Secretariatului de stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945/1989.

Împrejurarea că o autoritate publică înaintează memoriul ce i-a fost adresat, unei alte autorități, căreia îi revine, potrivit legii, competența de a verifica și de a soluționa aspectele sesizate, nu constituie o situație de nesoluționare în termen a unei cereri, în sensul dat de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Faptul că recurentul-reclamant nu a primit un răspuns în sensul dorit, nu echivalează cu nesoluționarea cererii sale, așadar nu se poate concluziona că a fost vătămat într-un drept al său ori într-un interes legitim.

Totodată, Înalta Curte mai are în vedere și faptul că reclamantul a invocat în susținerea demersului judiciar inițiat faptul că indemnizația sa cuvenită în calitate de luptător pentru Victoria Revoluției din decembrie 1989- Luptător cu rol determinant conform certificat seria x-B nr. x a fost plafonată printr-o serie de ordonanțe ale Guvernului, respectiv O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 99/2016, O.U.G. nr. 90/2017 și O.U.G. nr. 114/2018, pe care le-a apreciat ca fiind contrare prevederilor constituționale. Or, astfel cum a reținut instanța de fond, criticile sale se circumscriu procedurii speciale reglementate de dispozițiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ, reclamantul invocând, în realitate, faptul că plafonarea indemnizației sale a fost adoptată prin ordonanțe ale Guvernului României care contravin prevederilor constituționale. Prin urmare, acesta are posibilitatea formulării unei acțiuni întemeiate pe prevederile art. 9 din Legea nr. 554/2004, însoțită de excepția de neconstituționalitate, în măsura în care apreciază că a fost vătămat într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțele menționate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant A. nu este fondată, sentința atacată fiind dată o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material, raportat la motivele cererii deduse judecății și la materialul probator administrat în cauză.

În consecință, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1), (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1363 din data de 08 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.