ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3421/2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1 februarie 2023, pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Casa de Pensii a Municipiului București („CPMB”) și Casa Națională de Asigurări Sănătate („CNAS”), a solicitat: (i) obligarea pârâților la repararea prejudiciu suferit, format din sumele reținute nelegal de pârâți cu titlu de CASS, începând din ianuarie 2022 și până la momentul încetării reținerii, sume actualizate cu rata inflației și a plății dobânzii legale penalizatoare; (ii) obligarea Guvernului României să pună la dispoziția Casei de Pensii a Municipiului București suma necesara reparării prejudiciului suferit; (iii) obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

1.2. Prin cererea înregistrată la dosar la data de 22 februarie 2023, pârâta Casa Națională de Asigurări Sănătate a solicitat chemarea în garanție a Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

1.3. La termenul de judecată din data de 12 mai 2023, reclamantul A a depus cerere precizatoare, prin care a solicitat restrângerea câtimii obiectului cererii de chemare în judecată având ca obiect despăgubire la suma de 13.728 lei și accesoriile aferente, constând în actualizarea întregii sume cu rata inflației și dobânda aferentă întregii sume solicitate, arătând că i s-a achitat benevol suma de 6864 lei.

2.1. Prin încheierea din 12 mai 2023, instanța de fond a respins, ca neîntemeiate, excepțiile necompetenței materiale, a netimbrării și nulității cererii.

2.2. Prin sentința civilă nr. 966 din 9 iunie 2023, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Casa de Pensii a Municipiului București și Casa Națională de Asigurări de Sănătate;

(ii) a respins cererea formulată de reclamantul A, în contradictoriu cu pârâții Casa de Pensii a Municipiului București și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

(iii) a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, formulată de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate;

(iv) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, ca neîntemeiată;

(v) a admis în parte excepția rămânerii fără obiect și respinge ca rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu sumele reținute reclamantului din pensie, începând cu luna ianuarie 2022, cu titlu de asigurări sociale;

(vi) a respins în rest excepția rămânerii fără obiect și excepția lipsei de interes, ca neîntemeiate;

(vii) a obligat pârâtul Guvernul României la plata către reclamant a unei sume reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a sumelor reținute reclamantului, începând cu luna ianuarie 2022, cu titlu de contribuție de asigurări sociale de sănătate în temeiul art. XXIV pct.13 din O.U.G. nr. 130/2021 și la plata dobânzii legale aferente sumelor reținute, de la data fiecărei rețineri și până la plata efectivă a sumelor reținute;

(viii) a obligat pârâtul Guvernul României la plata către reclamant a sumei de 1.800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 12 mai 2023 și sentinței civile nr. 966 din 9 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Guvernul României a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea în întregime a cererii de chemare în judecată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Prin cel dintâi motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică greșita respingere, prin încheierea din 12 mai 2023, a excepției necompetenței materiale, considerând că instanța a apreciat eronat că a fost sesizată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reținute de instanța de fond, susține că în speță sunt incidente dispozițiile art. 153 din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora litigiile ce privesc modul de stabilire și de plată a drepturilor de pensie sunt cauze de asigurări sociale, iar nu de contencios administrativ.

De asemenea, solicită a se avea în vedere prevederile O.U.G. nr. 4/2023, care dă în competența caselor teritoriale și sectoriale de pensii obligația de a restitui sumele reținut cu titlu de CASS, astfel că Guvernul României nu are atribuții și nici nu poate fi obligat la restituirea sumelor reținute și nici la plata accesoriilor acestora. Ca atare, Guvernul României nu poate fi considerat debitor în raportul juridic de drept material dedus judecății.

Recurentul-pârât solicită a fi avute în vedere și deciziile nr. 3526/2011 și nr. 3792/2011, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal în litigii similare, raportat la obiectul cererii reclamantului, care vizează operațiuni specifice de calcul și plată/restituire a CASS reținută din pensie, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine instanței specializate în jurisdicția asigurărilor sociale.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Guvernul României susține interpretarea/aplicarea greșită a art. 30 alin. (4), art. 32 și art. 33 C. proc. civ., în sensul că cererea reclamantului era rămasă fără obiect/lipsită de interes în întregime, respectiv și în privința accesoriilor reprezentate de dobânda legală și indexarea cu rata inflației, iar nu doar a obligației principale, în temeiul principiului accesorium sequitur principale, ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 4/2023.

Cel de-al treilea motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează greșita respingere, prin încheierea din 12 mai 2023, a excepției nulității cererii pentru neindicarea obiectului, respectiv necuantificarea prejudiciului la repararea căruia a fost obligat recurentul-pârât, conform art. 194 C. proc. civ.

Arată recurentul-pârât că, deși prejudiciul a fost cuantificat, acesta nu a fost dovedit, nefiind expus modul de calcul prin care reclamantul a ajuns la suma solicitată prin acțiune, iar Guvernul României nu poate fi obligat să efectueze operațiunile administrative de calculare a prejudiciului principal și a accesoriilor acestor sume, câtă vreme nu a reținut sumele din pensia reclamantului.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, de asemenea circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât Guvernul României susține încălcarea prin sentința recurată a prevederilor art. 397 alin. (1), art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Consideră că instanța de fond a acordat altceva decât s-a cerut prin acțiune, depășind limitele învestirii sale. Astfel, prin acțiune s-a solicitat obligarea Guvernului României să pună la dispoziția casei de pensii suma necesară acoperirii prejudiciului, iar instanța l-a obligat la plata către reclamant a acestor sume.

Totodată, arată că în încheierea de ședință din 12 mai 2023 nu se face vreo mențiune referitoare la depunerea unei cereri precizatoare, iar o astfel de cerere nu a fost comunicată Guvernului României.

Prin cel de-al cincilea motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, corelativ cu greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a CPMB.

Susține că prima instanță a dispus în mod greșit în sarcina sa o obligație de plată, atât timp cât Guvernul României nu are capacitate juridică civilă, putând sta în judecată, în calitate de pârât, doar în litigiile de contencios administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, astfel cum rezultă din prevederile art. 102 și 108 din Constituție. Astfel fiind, Guvernul României, ca organ colegial, nu are capacitate juridică civilă, iar în situația în care ar cădea în pretenții, fiind obligat la plata unor sume de bani către reclamant, titlul executoriu nu va putea fi dus la îndeplinire.

Arată recurentul-pârât că Guvernul României nu are atribuții în calcularea și reținerea din pensii a contribuției de asigurări sociale de sănătate și nu poate fi obligat să plătească despăgubirile solicitate prin acțiune, câtă vreme sumele au fost calculate și reținute de casele teritoriale de pensii sau de casele de pensii sectoriale. Competența restituirii sumelor reținute este dată prin lege, în mod expres, în sarcina caselor de pensii, conform O.U.G. nr. 4/2023, astfel că Guvernul României nu este debitor în raportul juridic de drept material dedus judecății.

Pentru același raționament, apreciază că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CPMB, în condițiile în care această autoritate a calculat și reținut din pensia reclamantului cuantumul CASS și, potrivit O.U.G. nr. 4/2023, este obligată și la restituirea acestei contribuții.

Prin cel de-al șaselea motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât prezintă critici pe fondul cauzei, susținând că în mod greșit a fost obligat la plată, câtă vreme sumele pretinse sunt o componentă a raportului de asigurări sociale cu entitățile plătitoare a drepturilor de pensie, astfel că obligația de plată a sumelor trebuie stabilită în sarcina acestor entități. Raportul de drept material în baza căruia s-a format raportul de drept procesual dedus judecății se referă la încălcarea drepturilor de pensie, astfel încât nu poate fi angajată răspunderea delictuală a Guvernului României.

Apreciază recurentul-pârât că s-a reținut greșit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, iar nu cele cuprinse în Legea nr. 263/2010.

De asemenea, consideră că în cauză nu s-au administrat probatorii care să susțină pretențiile formulate. Neconstituționalitatea unei ordonanțe de guvern nu poate fi considerată automat și integral un temei pentru răspundere. Solicitarea de restituire a sumelor reținute din pensie de către casa de pensii și restabilirea situației anterioare nu poate genera obligații în sarcina unor subiecte de drept care nu au fost părți ale raportului juridic inițial. În acest sens, invocă dispozițiile O.U.G. nr. 4/2023 și arată că menținerea soluției din sentință ar însemna eludarea actului normativ adoptat de legiuitor în vederea reparării prejudiciului, astfel cum se indică în preambulul său.

Susține că, deși a reținut că reclamantul a restrâns câtimea obiectului cererii întrucât i s-a achitat benevol suma de 6846 lei, instanța nu a observat că această sumă a fost achitată de casa de pensii, iar nu de Guvernul României. Potrivit art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, debitorului obligației bănești îi revine și sarcina îndeplinirii obligației subsecvente de plată a dobânzii penalizatoare.

Mai arată că nici dispozițiile Legii nr. 263/2010 și nici alte norme legale nu prevăd ca plata drepturilor de pensie să fie actualizată cu rata inflației și dobânda legală, în materie de pensii, rata inflației acoperindu-se prin actualizarea punctului de pensie și prin majorarea, prin acte normative, a cuantumului acestora.

În subsidiar, solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 1 art. 2 și art. 8 din O.G. nr. 13/2011, precum și art. 2 din O.G. nr. 22/2002 și împrejurarea că autoritatea pârâtă nu a stabilit prin convenție dobânda legală, dar nici nu poate fi pusă în întârziere. Se prevalează recurentul-pârât și de dispozițiile art. 1529 C. civ., susținând că nu există temei legal pentru plata dobânzii legale.

În fine, prin cel de-al șaptelea motiv de recurs, recurentul-pârât Guvernul României critică soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1800 lei, având în vedere, pe de-o parte, adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, iar pe de altă parte, că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul nefiind în culpă procesuală.

În cauză nu a fost formulate întâmpinare de vreunul dintre intimați.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Guvernul României este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor formulate de pârâtul Guvernul României, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A a susținut existența unei vătămări în drepturile și interesele sale legitime prin modificările legislative operate prin O.U.G. nr. 130/2021, pusă în aplicare începând cu data de 01.01.2022, prin care s-a instituit plata obligatorie a contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate și în cazul veniturilor din pensii, pentru partea ce depășește suma lunară de 4.000 lei, act normativ care a fost declarat neconstituțional prin decizia Curții Constituționale nr. 650/15.12.2022.

În acest sens, reclamantul a formulat prezenta acțiune, în condițiile art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, solicitând restituirea sumelor reținute conform acestui act normativ, actualizate cu rata inflației, precum și plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume. Prin acțiunea introductivă, reclamantul a învederat că totalul sumelor reținute în aplicarea O.U.G. nr. 130/2021 a fost de 20592 lei, iar prin cererea precizatoare depusă la 12 mai 2023 (fila 70 dosar fond), a învederat că i-a fost achitată suma de 6864 lei, restrângând obiectul cererii la suma de 13728 lei.

Înalta Curte reține că, prin decizia Curții Constituționale nr. 650/15.12.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1262/28.12.2022, a fost admisă admis excepția de neconstituționalitate a art. XXIV pct.11 [cu referire la art. 153 alin. (1) lit. f ind. 2 C.fiscal], pct.12 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. h C.fiscal sintagma „de până la suma de 4.000 lei lunar inclusiv”], pct.13 [cu referire la art. 155 alin. (1) pct. a ind. 1) C.fiscal], pct.14 [cu referire la sintagma „venituri din pensii” din cuprinsul titlului secțiunii a 3-a capitolul III al titlului V „Contribuții sociale obligatorii” C.fiscal], pct.16 [cu referire la art. 157 ind. 3 C.fiscal], pct.17 [cu referire la sintagma „precum și al veniturilor din pensii” din cuprinsul titlului secțiunii a 4-a capitolul III al titlului V „Contribuții sociale obligatorii” C.fiscal], pct.18 [cu referire la art. 168 alin. (1) în privința trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f ind. 2, alin. (5) în privința trimiterii la art. 157 ind. 3 și alin. (7) ind.1 C.fiscal] și pct.19 [cu referire la alin. (1) lit. a în privința trimiterii la art. 153 alin. (1) lit. f ind. 2 C.fiscal] și art.XXV alin. (1) lit. c [cu referire la pct. 12, 13, 16, 18 în privința alin. (1) și (5) ale art. 168 C.fiscal și pct. 19] din O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, dispozițiile mai sus menționate fiind declarate neconstituționale.

Prin O.U.G. nr. 4/2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate a fost reglementată modalitatea de restituire a sumelor reținute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, de la data de 1 ianuarie 2022 până la data de 27 decembrie 2022 inclusiv.

În raport de această cronologie legislativă, prima instanță a reținut că acțiunea reclamantului A este lipsită de obiect, în ceea ce privește sumele reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, însă, constatând că O.U.G. nr. 4/2023 nu asigură o reparare integrală a prejudiciului, respectiv nu prevede și actualizarea sumelor restituite cu rata inflației și nici plata dobânzii legale aferente, a admis acțiunea, obligând pârâtul Guvernul României la plata acestor sume.

În recurs, pârâtul Guvernul României a formulat critici care pot fi rezumate ca referindu-se la (vor fi enumerate în ordinea în care vor fi ulterior analizate):

a) competența de soluționare a cauzei, care, în opinia pârâtului, revenea instanței specializate în soluționarea cauzelor circumscrise jurisdicției speciale a asigurărilor sociale, conform Legii nr. 163/2010;

b) greșita aplicare a prevederilor art. 30 alin. (4), art. 32 și art. 33 C. proc. civ., în ceea ce privește admiterea excepției lipsei de interes/de obiect a acțiunii, excepție care în opinia recurentului-pârât trebuia admisă cu privire la integralitatea pretențiilor din acțiune;

c) greșita respingere a excepției nulității acțiunii pentru nedovedirea prejudiciului/neindicarea modului de calcul al acestuia;

d) pronunțarea instanței în afara limitelor învestirii sale și nerespectarea regulilor referitoare la comunicarea actelor procesuale ale părților;

e) greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, corelativ cu greșita admitere a aceleiași excepții în privința Casei de Pensii a Municipiului București;

f) nelegalitatea soluției de fond a cauzei.

Totodată, recurentul-pârât a criticat și soluția pronunțată asupra cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată.

II.1. În ceea ce privește primul rând de critici, recurentul-pârât a susținut că litigiul privește jurisdicția asigurărilor sociale, astfel încât, conform Legii nr. 163/2010, competența materială de soluționare a cauzei revine instanței specializate în jurisdicția asigurărilor sociale. A apreciat că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, aspect confirmat și de prevederile O.U.G. nr. 4/2023, care stabilesc în sarcina caselor de pensii teritoriale și sectoriale obligația de restituire a sumelor reținute conform O.U.G. nr. 130/2021.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, prin încheierea din 12 mai 2023 prima instanță stabilind în mod corect competența materială procesuală de soluționare a cauzei în raport de obiectul cererii.

Este de observat, în prealabil, că deși recurentul-pârât se referă la competența materială a instanței de judecată, în realitate criticile sale vizează în principal competența materială procesuală de soluționare a pricinii, fiind pusă în discuție în principal natura litigiului, de contencios administrativ sau de asigurări sociale, iar competența materială a instanței care ar soluționa cauza în fond (tribunal sau curte de apel) reprezintă o consecință a stabilirii competenței materiale procesuale.

Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 9 alin. (4) – (5) din Legea nr. 554/2004, reclamantul A a solicitat acordarea de despăgubiri constând în restituirea sumelor reținute din pensia lunară, potrivit O.U.G. nr. 130/2021, cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, precum și indexarea acestor sume cu rata inflației și plata dobânzii legale aferente, susținând existența unei vătămări cauzate prin punerea în aplicare a prevederilor acestui act normativ, declarat neconstituțional prin decizia Curții Constituționale nr. 650/2022.

Raportat la scopul urmărit de reclamant prin introducerea cererii pe rolul instanței de judecată, respectiv la obiectul acțiunii, constând în obligarea autorităților pârâte la plata de despăgubiri pentru vătămarea produsă prin aplicarea dispozițiilor unei ordonanțe de urgență a Guvernului declarată neconstituțională, competența materială, materială procesuală și teritorială de soluționare a cauzei se stabilește în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (5) coroborate cu art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004.

Prezenta cauză este de competența instanței de contencios administrativ și fiscal, iar nu a celei specializate în litigii de asigurări sociale, nefiind în prezența unui litigiu care vizează modul de calcul și plată a pensiei, cum greșit susține recurentul-pârât. Acțiunea analizată nu are ca obiect plata pensiei ori a unor drepturi de pensie, pentru ca raportul juridic litigios să fie legat între reclamant și casa de pensii, față de atribuțiile conferite prin lege acestei autorități, ci, după cum s-a arătat anterior, obiectul cauzei îl reprezintă acordarea despăgubirilor pentru prejudicii cauzate printr-o ordonanță de urgență declarată neconstituțională. Prejudiciul pretins în condițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 este doar cuantificat în raport de sumele reținute din pensia reclamantului cu titlu de CASS, la care se adaugă accesoriile, împrejurare care nu este de natură a schimba natura litigiului de față, având în vedere temeiul de drept pe care reclamantul și-a fondat cererea.

Cât privește argumentele recurentului-pârât întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 4/2023 și pe atribuțiile ce revin caselor de pensii, respectiv Guvernului României, acestea vizează calitatea procesuală pasivă, mai exact stabilirea autorității pârâte, din cele chemate în judecată, căreia îi revine obligația legală de a-l dezdăuna pe reclamant, iar nu chestiunea competenței materiale procesuale a instanței de judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât cu privire la încheierea din 12 mai 2023, competența de soluționare a cauzei fiind legal stabilită de Curtea de Apel București în favoarea instanței de contencios administrativ și fiscal.

II.2. Înalta Curte va respinge, ca nefondate, și criticile prin care se susține că, în aplicarea art. 30 alin. (4), art. 32 și art. 33 C. proc. civ., instanța de fond ar fi trebuit să admită excepția lipsei de interes/de obiect cu privire la acțiune în integralitatea sa, iar nu doar cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu sumele reținute reclamantului din pensie, raportat la prevederile O.U.G. nr. 4/2023.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/15.02.2023 privind stabilirea unor măsuri de restituire a unor contribuții de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial nr. 138/17.02.2023, sumele reținute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice, cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate de la data de 1 ianuarie 2022 până la data de 27 decembrie 2022 inclusiv, se restituie lunar în perioada 1 martie 2023-28 februarie 2024, după recalcularea venitului impozabil corespunzător lunilor pentru care se efectuează restituirea, în conformitate cu prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și reținerea diferențelor de impozit pe venit datorate. Potrivit art. 2 din același act normativ, restituirea sumelor prevăzute la art. 1 se face, din oficiu, de către Casa Națională de Pensii Publice, prin casele teritoriale de pensii, precum și de către casele de pensii sectoriale și de către entitățile care plătesc venituri din pensii.

Or, în concret, în condițiile în care prin O.U.G. nr. 4/2023 s-a dispus restituirea de către Casa Națională de Pensii Publice, prin casele teritoriale sau sectoriale de pensii, a sumelor reținute din veniturile din pensii realizate de persoanele fizice, cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, instanța de fond a constatat în mod just că pretenția reclamantului de acordare a despăgubirilor constând în restituirea acestor sume a rămas fără obiect, obligația de restituire fiind deja prevăzută la nivel legislativ, urmând a fi executată în perioada 1 martie 2023-28 februarie 2024.

Pe de altă parte, atâta vreme prin O.U.G. nr. 4/2023 s-a dispus doar restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate, fără a se dispune repararea integrală a prejudiciului suportat de reclamant prin reținerile nelegale din pensie, în sensul indexării cu rata inflației a sumelor ce vor fi restituite și plății dobânzilor legale aferente acestor sume, calculate începând cu data primei rețineri și până la acoperirea integrală a prejudiciului, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile din recurs formulate de pârâtul Guvernul României vizând obligația de plată a acestor accesorii.

Despăgubirile solicitate în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004 sunt aferente prejudiciului constând, pe de-o parte, în debitul principal (a cărui restituire a fost reglementată prin O.U.G. nr. 4/2023), iar, pe de altă parte, în devalorizarea monedei datorită inflației și lipsirea reclamantului de folosința sumei solicitate (dobânda legală), aceste din urmă pretenții nefiind recunoscute de pârât și nebeneficiind de o modalitate de reparație stabilită prin măsuri legislative.

Prin urmare, este legală soluția instanței de fond, de admitere în parte a excepției lipsei de obiect doar în privința debitului principal, nefiind decelate motive de nelegalitate circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., sens în care vor fi respinse, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la pretinsa lipsă de interes/obiect a întregii acțiuni.

II.3. Înalta Curte nu va primi nici criticile recurentului-pârât Guvernul României, referitoare la soluția dată excepției nulității acțiunii, respinsă de instanța de fond prin încheierea din 12 mai 2023.

Astfel cum a reținut prima instanță, cererea de chemare în judecată cuprinde toate elementele prevăzute de art. 194 C. proc. civ., inclusiv obiectul pretențiilor reclamantului și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 200 C. proc. civ.

Cât privește cuantumul prejudiciului, prin acțiunea introductivă intimatul-reclamant a învederat că totalul sumelor reținute în aplicarea O.U.G. nr. 130/2021 a fost de 20592 lei, la care se adaugă dobânda legală și indexarea cu rata inflației. Prejudiciul are un cuantum determinat în privința debitului principal, respectiv un cuantum determinabil în privința accesoriilor solicitate, dată fiind natura și modul de calcul a acestora, dobânzile curgând continuu, pentru fiecare zi de întârziere în plata debitului principal, iar rata inflației suferind modificări în funcție de climatul economic.

Aspectele învederate în calea de atac de recurentul-pârât cu privire la pretinsa nedovedire a prejudiciului sau la neindicarea unui mod de calcul adecvat țin de fondul cauzei, reprezentând elemente de temeinicie sau netemeinicie a acțiunii, iar nu de neîntrunire a cerințelor prevăzute de art. 194 C. proc. civ.

În consecință, și aceste critici vor fi respinse, ca nefondate, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.4. Referitor la criticile recurentului-pârât, prin care s-a invocat depășirea limitelor învestirii, cu consecința încălcării prevederilor art. 397 alin. (1) art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum și necomunicarea către pârâtul Guvernul României a cererii precizatoare formulată de reclamant, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Recurentul-pârât a susținut că, deși reclamantul nu a formulat o astfel de solicitare, instanța de fond a dispus obligarea Guvernului României la plata către reclamant a despăgubirilor pretinse, dând altceva decât s-a cerut.

Examinând petitul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, prin cel dintâi capăt al acțiunii, reclamantul A a solicitat obligarea părților pârâte la repararea prejudiciu suferit, deci și a Guvernul României, astfel că nu se poate susține că cererea în pretenții nu a fost îndreptată și împotriva acestei autorități.

Este adevărat că reclamatul a mai formulat un petit, doar în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin care solicita obligarea acestuia să pună la dispoziția pârâtei Casa de Pensii a Municipiului București sumele necesare plăților solicitate, petit care a fost respins de instanța de fond. Însă, contrar susținerilor recurentului-pârât, această obligație de a face nu a fost unica pretenție formulată de reclamant în contradictoriu cu Guvernul României, ci și primul capăt de cerere, cel referitor la plata despăgubirilor, care a fost îndreptat de asemenea împotriva părții recurente.

Cât privește susținerile referitoare la omisiunea menționării în încheierea de ședință din 12 mai 2023 a depunerii cererii precizatoare și la necomunicarea cererii precizatoare, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

Din cuprinsul încheierii de ședință amintite rezultă mențiunea expresă a depunerii de către reclamant a unei cereri precizatoare, în sensul restrângerii obiectului acțiunii.

Pe de altă parte, potrivit art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță atunci când reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii. Așadar, astfel de cereri precizatoare pot fi formulate și verbal (deși reclamantul a formulat-o în scris) și nu se prevede obligația instanței de a le comunica părților, alin. (1) al art. 200 fiind aplicabil doar în cazul modificării cererii de chemare în judecată. Ca atare, nu se poate reține un viciu al procedurii derulate în fața instanței de fond, ca urmare a necomunicării către pârâtul Guvernul României a cererii precizatoare formulate de reclamantul A.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat limitele învestirii sale și, totodată, a respectat regulile de procedură referitoare la comunicarea actelor procesuale ale părților, astfel că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul pârâtului fiind nefondat sub acest aspect.

II.5. Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate formulate de pârâtul Guvernul României cu privire la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, corelativ cu greșita admitere a aceleiași excepții în privința Casei de Pensii a Municipiului București (în cadrul cărora au fost invocate aspecte referitoare la lipsa capacității juridice civile a Guvernului României și lipsa atribuțiilor legale de plată a sumelor ce fac obiectul cererii), sunt în mare parte preluate și în motivul de recurs referitor la fondul cauzei, astfel că vor fi analizate prin considerente comune.

În ceea ce privește pretinsa lipsă a capacității juridice civile, recurentul Guvernul României a susținut, în esență, că nu poate sta în judecată, în calitate de pârât, decât în litigii de drept administrativ în care se contestă legalitatea actelor administrative pe care le adoptă.

Înalta Curte constată că prezentul litigiu este unul de natura contenciosului administrativ, despăgubirile fiind cerute de reclamant în temeiul art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care conferă persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe considerate neconstituționale sau declarate ca atare să solicite acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului.

Cum pretențiile reclamantului nu au natură civilă, ci vizează acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a vătămării produse prin emiterea de către Guvernul României a unei ordonanțe de urgență declarate neconstituționale, Înalta Curte constată că acest pârât nu a fost chemat în judecată în virtutea invocatei capacități de drept civil, ci în considerarea capacității de drept administrativ ce-i revine în calitate de autoritate emitentă a actului vătămător.

În consecință, în raport de obiectul cauzei deduse judecății, întemeiat pe prevederile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, criticile vizând lipsa capacității juridice civile a pârâtului Guvernul României vor fi respinse, ca nefondate.

Referitor la argumentele recurentului-pârât Guvernul României vizând lipsa calității sale procesuale pasive, ca urmare a lipsei atribuțiilor legale de plată a pretențiilor ce fac obiectul cererii, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect calitatea acestei autorități de persoană obligată la plata accesoriilor aferente sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate.

În recurs, pârâtul Guvernul României a reiterat argumentele din fond, prin care a susținut că această obligație ar reveni Casei de Pensii, prin casele de pensii teritoriale sau sectoriale, entități care au reținut din pensia reclamantei sumele în discuție și care, prin efectul O.U.G. nr. 4/2023, au obligația restituirii lor, obligație care se extinde și cu privire la accesoriile constând în actualizarea cu rata inflației și dobânda legală.

Contrar acestor susțineri și în acord cu considerentele primei instanțe, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală „Acțiunile împotriva ordonanțelor Guvernului”, oferă posibilitatea promovării unei acțiuni în contencios administrativ, care, potrivit alin. (5), „poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni administrative”. Cerere de chemare în judecată formulată de reclamantul A este întemeiată pe acest text de lege și vizează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordonanța declarată neconstituțională. Or, asemenea despăgubiri nu pot fi solicitate decât de la autorul faptei ilicite, emitent al ordonanței neconstituționale care a prejudiciat în mod direct reclamantul.

Faptul că reținerile din pensie, păgubitoare pentru reclamant, au fost efectuate de Casa de Pensii Sector 1 București, nu exonerează Guvernul României de plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin ordonanța declarată neconstituțională. După cum s-a arătat anterior, cererea reclamantului nu are ca obiect plata pensiei ori a unor drepturi de pensie, pentru ca raportul juridic litigios să fie legat între reclamantă și casa teritorială de pensii, în raport de atribuțiile conferite prin lege acestei autorități, ci obiectul cauzei îl reprezintă acordarea despăgubirilor pentru prejudicii cauzate printr-o ordonanță de urgență declarată neconstituțională, fapta ilicită, temei al angajării răspunderii, constând în emiterea respectivei ordonanțe de către Guvern, în timp ce casele de pensii au efectuat doar operațiunile materiale de aducere la îndeplinire a dispozițiilor actului normativ.

Nici împrejurarea că prin O.U.G. nr. 4/2023 se prevede că restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate se face prin intermediul acelorași case de pensii nu este de natură a schimba această concluzie, atât timp cât obiectul cauzei nu poartă asupra executării obligațiilor instituite prin actul normativ menționat, ci se solicită repararea unor prejudicii cauzate în mod direct prin ordonanța de urgență declarată neconstituțională.

Înalta Curte mai reține că pretențiile rămase în litigiu, după adoptarea O.U.G. nr. 4/2023, vizează doar despăgubirile solicitate în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004, sub forma dobânzii legale și a actualizării sumelor restituite cu indicele de inflație (prima instanță constatând lipsa de obiect a pretențiilor vizând restituirea sumelor reținute). Astfel fiind, obligația de plată a despăgubirii nu poate fi imputată caselor de pensii, răspunderea pentru prejudiciul constând, pe de-o parte, în devalorizarea monedei datorită inflației și, pe de altă parte, în lipsirea reclamantului de folosința sumei solicitate (dobânda legală), aparținând Guvernului României, care a generat acest prejudiciu prin impunerea în sarcina reclamantului, printr-un act normativ neconstituțional, a obligației de plată a unei contribuții.

În concluzie, față de cauza juridică a acțiunii și față de dispozițiile art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în temeiul cărora au fost solicitate despăgubirile ce fac obiectul cauzei de față, Înalta Curte constată că există identitate între debitorul raportului juridic dedus judecății și Guvernul României, emitent al actului vătămător, respectiv al ordonanței de urgență declarate neconstituționale, acesta justificând calitatea procesuală în cauză și având obligația de a-l despăgubi pe reclamant pentru prejudiciile cauzate prin emiterea O.U.G. nr. 130/2021.

Nefondate sunt și criticile recurentului-pârât referitoare la lipsa unui temei legal de obligare a sa la plata dobânzii legale și a indexării cu rata inflației. Prevederile art. 1531 C. civ. instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, care presupune acoperirea atât a pierderii efectiv suferite, în cauză echivalentă ratei inflației, cât și a beneficiului nerealizat, echivalent dobânzii legale. Or, având în vedere că, de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 130/2021, reclamantul a fost lipsit de plata sumelor reținute din veniturile din pensii în temeiul dispozițiilor acestei ordonanțe, care au fost declarate neconstituționale, este întemeiată cererea sa de acordare a dobânzii legale aferente acestor sume și de actualizare a lor cu rata inflației, având în vedere necesitatea reparării integrale a prejudiciului suferit.

În rest, argumentele invocate cu privire la procedura executării obligațiilor de plată a instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, conform O.G. nr. 22/2002, nu interesează în prezenta cale de atac, fiind aspecte ulterioare soluționării cauzei, de punere în executare a hotărârii judecătorești definitive, neavând relevanță cu privire la fondul raporturilor juridice pe care instanța este chemată să îl dezlege.

În consecință, vor fi respinse, ca nefondate, criticile recurentului-pârât Guvernul României, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la calitatea procesuală pasivă a acestei autorități, respectiv la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei CPMB, precum și la fondul cauzei.

II.6. Referitor la cheltuielile de judecată contestate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată, contrar susținerilor acestuia, că instanța de fond a stabilit în mod corect debitorul obligației de plată a cheltuielilor suportate de reclamant.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată la suportarea cheltuielilor făcute de partea care a câștigat, iar în speță pârâtul Guvernul României reprezintă autoritatea publică față de care acțiunea a fost admisă și a fost obligată la plata despăgubirilor solicitate de reclamant (în privința celorlalți pârâți fiind admisă excepția lipsei calității procesuale pasive), astfel că, fiind în culpă procesuală, îi revine și obligația plății cheltuielilor avansate de reclamantă pentru susținerea litigiului.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate/casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva încheierii din 12 mai 2023, precum și a sentinței civile nr. 966 din 9 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva încheierii din 12 mai 2023 și sentinței civile nr. 966 din 9 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.