ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3979/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov la data de 09.12.2021, reclamata A. S.R.L. a solicitat anularea deciziei de soluționare a contestației nr. 113/07.04.2021 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice înregistrată sub nr. F-BV 104/14.03.2016, precum și a raportului de inspecție fiscală înregistrat sub nr. x/14.03.2016, ambele emise de A.J.F.P. Brașov - Activitatea de inspecție fiscală.

Prin sentința nr. 68 din data de 17 mai 2023 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

"Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Anulează în parte decizia de impunere nr. x/14.03.2016 și raportul de Inspecție Fiscală nr. F-BV 91/14.03.2016, ambele emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, cu privire la suma de 1.992.147 RON stabilită cu titlu de impozit pe profit și suma de 4.116.375 reprezentând accesorii ale acestuia, aferente anului 2007, ca urmare a prescripției dreptului organului fiscal de a stabili creanțe fiscale aferente anului 2007.

Anulează în parte decizia de soluționare a contestației nr. 113/07.04.2021 emisă de pârâta A.N.A.F - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, respectiv cu privire la sumele menționate mai sus.

Respinge ca neîntemeiată cererea reclamantei de anulare a actelor administrativ fiscale atacate cu privire la obligațiile fiscale aferente anului 2008.

Obligă pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 15.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru (100 RON) și parte din onorariul apărătorului ales (15.000 RON)."

Anterior, prin încheierea din data de 08 martie 2022 aceeași Curte de Apel Brașov a respins excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special al S.C. A. S.R.L., precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Împotriva sentinței au declarat recurs atât recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., cât și recurentele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală.

Recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov - Activitatea de Inspecție Fiscală a declarat recurs și împotriva încheierii din data de 08 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Brașov .

3.1. Recursul exercitate de recurenta-reclamantă A. SRL

Prin cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L., a fost invocată incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

a/Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că instanța de fond a efectuat o analiză superficială a cauzei și a tuturor aspectelor invocate de către părți, sentința atacată necuprinzând în mod real și efectiv motivele care au dus la soluția de admitere doar în parte a acțiunii și de anulare a actelor fiscale contestate.

În privința pretențiilor respinse, judecătorul fondului s-a limitat a menționa că vor fi respinse, fără a dezvolta raționamentul logico -juridic ce a fundamentat această soluție.

Față de complexitatea cauzei sau a numeroaselor considerente și dispoziții legale sau aspecte de fapt și de drept reținute în cadrul litigiilor derulate anterior sau în paralel cu prezentul litigiu, prima instanță a tratat cauza cu maximă superficialitate, dat fiind că nu există considerente privind motivele reținute de organele de control care au stat la baza deciziei de suspendare a soluționării contestației fiscale, sau față de motivele care au stat la baza suspendării și a reluării procedurii de soluționare a contestației fiscale.

Argumentele multiple invocate, dintre care: unicitatea controlului, prescripția, aspecte legate de TVA, lipsa unei relații de afiliere, imposibilitatea organului de a recalifica operațiunile în baza art. 11 Codul fiscal, etc. reprezentau fără urmă de îndoială aspecte care necesitau o atenție sporită. Aspectele relevate de raportul de expertiză, referitoare la lipsa oricărui prejudiciu adus statului, nelegalitatea aplicării art. 11 alin. (1) Codul fiscal și a recalificării tranzacțiilor cu licențe de către organul fiscal, importanța distincției dintre noțiunile de fond de comerț, activul net al unei societății, natura licențelor, dispozițiile legale specifice în materia radiodifuziunii care interzic transferul licențelor, calitatea necontestată a Statului Român de proprietar asupra licențelor de radiodifuziune, trebuiau analizate de instanța de fond, pentru a se dezlega în mod corespunzător situația de fapt.

Nici motivele de procedură îndreptate împotriva modalității de derulare a activității de inspecție fiscală sau a deciziei de soluționare a contestației nr. 113/07.04.2021 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor nu au fost analizate, cu titlu de exemplu fiind menționate nemotivarea deciziei de soluționare a contestației, ignorarea concluziilor instanței penale.

A arătat recurenta că instanța a ignorat aspectele legate de faptul că derularea controlului fiscal ce a stat la baza Deciziei de impunere nr. x/14.03.2016 a avut loc la cererea sa, iar rezultatele controalelor fiscale anterioare pe aceiași temă au fost pe deplin favorabile contribuabilui. Aceste elemente, invocate cu scopul să demonstreze buna credință a contribuabilului și lipsa oricărei intenții frauduloase nu au făcut obiectul analizei.

Totodată, s-a invocat în recurs lipsa oricărei analize referitoare la jurisprudența CJUE privind noțiunea de preț de piață și influența acesteia în analiza libertății contractuale, deși criticile sale au fost formulate încă din etapa contestației fiscale.

Nici chestiunile ce țin de modul de reglementare a licențelor ca fiind imobilizări necorporale si/sau de natura juridică a licențelor nu au fost observate de instanță și nu au format obiect al verificărilor, cu toate că proba cu expertiza a fost încuviințată și administrată în condițiile C. proc. civ., fiind câștigată judecății.

Recurenta-reclamantă a invocat lipsa oricărei analize a criticilor legate de jurisprudența CJUE în materie de libertate economică și de reguli anti-abuz, deși în temeiul art. 148 și art. 20 din Constituția României, acceptarea priorității dreptului Uniunii Europene în dreptul intern, era în mod evident o obligație consacrată expres inclusiv în cadrul art. 3 C. proc. civ. Nicăieri în cadrul raționamentului primei instanțe nu se regăsesc argumente care să motiveze de ce concluziile expertizelor fiscale au fost înlăturate și/sau care este de fapt acel presupus avantaj fiscal urmărit de către contribuabil la momentul efectuării tranzacțiilor cu licențele.

Instanța de fond în mod greșit a omis să analizeze motivele de fapt și de drept invocate de către organul fiscal în cadrul deciziei de impunere și a deciziei de soluționare a contestației și care însoțeau actul administrativ atacat.

Totodată, instanța de fond a adăugat la raționamentul organului fiscal, chestiuni noi, care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților. Totodată, dacă instanța dorea să ridice problema faptului că operațiunile verificate au avut ca obiect dreptul de a exploata o licență și nu licența în sine, ar fi trebuit în egală măsură să justifice de ce a înlăturat în acest sens total concluziile raportului de expertiză fiscală emise de C.. Instanța era în primul rând ținută să clarifice temeiul juridic al reîncadrării tranzacțiilor economice de către echipa de control în etapa inspecției fiscale și nu ulterior în etapa litigiului fiscal. Cu toate acestea instanța de fond, fără o minimă argumentare a elementelor care au dus la această concluzie, reține că "reîncadrarea operațiunilor de cesionare a licențelor s-a făcut în temeiul dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal".

În continuare, recurenta-reclamantă a invocat în recurs că reîncadrarea tranzacțiilor în baza art. 11 alin. (1) Codul fiscal era excepțională, putând avea loc doar în anumite situații, iar pe de altă parte, în baza art. 11 alin. (2) Codul fiscal, nu era posibilă reconsiderarea evidențelor, realizată de autoritatea fiscală, în scopul reflectării prețului de piață al bunurilor și serviciilor între persoane juridice afiliate, fiind stipulată din punct de vedere legal interdicția organului fiscal de a reconsidera prețul unor tranzacții între persoane juridice afiliate române, până la intrarea în vigoare a Legii 76/2010.

Referitor la reîncadrarea tranzacțiilor în baza art. 11 alin. (1) Codul fiscal, instanța a ignorat complet criticile formulate, neaducând minime argumente cu privire la soluția dispusă. Deși opinia instanței de fond se contrazice cu cea a experților, nu se motivează de ce a înțeles să înlăture în proporție de 100% concluziile expertizei.

Prin cererea de recurs recurenta reclamantă a mai invocat faptul că acțiunea introductivă conține inclusiv critici referitoare la nemotivarea deciziei de impunere, sub aspectul existenței unei relații de afiliere, aspecte invocate mai apoi și în legătură cu decizia de soluționare a contestației. Instanța de fond a ignorat complet aceste argumente care nu au fost analizate sub nicio formă reținând într-o manieră extrem de sumară că relația de afiliere nu ar fi fost contestată de reclamantă care a și confirmat-o.

Instanța de fond nu a analizat sub nicio formă aspectele ce țin de stabilirea TVA suplimentară de plată, deși se impunea o analiză distinctă asupra aspectelor de nelegalitate a stabilirii impozitului pe profit suplimentar, respectiv TVA, cu atât mai mult cu cât diferă temeiul juridic al acestora, faptul generator, condițiile de aplicare și inclusiv excepțiile de la regulile care reglementează aceste obligații fiscale. Instanța a ignorat complet și orice fel de argumente privind încălcarea principiului proportionalității atât în ceea ce privește obligațiile fiscale principale, dar în special în materia accesoriilor. Deși existau critici concrete formulate prin cererea introductivă.

S-a mai arătat că în cuprinsul sentinței atacate nu se regăsește o analiză a principiilor de drept invocate - principiul unicității fiscale, principiul securității juridice, principiul încrederii legitime sau principiul proporționalității.

În ceea ce privește motivele contradictorii potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că, referitor la distincția dintre fondul de comerț și cesiunea de licențe audiovizuale, instanța a reținut că deși vânzarea licențelor nu se confundă cu cesiunea părților sociale, din deciziile atacate nu rezultă că organul fiscal ar fi realizat o asemenea asemănare, arătând că ceea ce a stabilit organul fiscal a fost prețul real cu care ar trebui cesionate cele, 33 de licențe audiovizuale (mai exact dreptul de a exploata frecvența ce era conferit prin licență) ținând seama de prețul obținut din cesiunea de părți sociale care a fost influențat în foarte mare măsură de existența în patrimoniul cedentului a drepturilor de exploatare a frecvențelor audivozuale. Totuși, având în vedere că instanța este de acord cu organul fiscal sub aspectul faptului că prețul licențelor ar fi fost subevaluat, ar fi trebuit corelativ să observe că la momentul stabilirii presupusului preț real al licențelor s-a pornit de la prețul ce rezultă din tranzacția ulterioară de cesiunea a părților sociale, ceea ce confirmă o echivalarea a prețului activelor cu prețul cesiunii de părți sociale. b/Referitor la incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Critica a fost justificată prin aceea că motivarea hotărârii face referire la argumente esențiale care nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților, fiind încălcate inclusiv principiile oralității, dreptului la apărare sau al rolului activ al judecătorului.

Instanța nu putea da o altă calificare actelor juridice ce au stat la baza controlului fiscal, cum sunt contractele de cedare-dobăndire licențe/contractele de cesiune de părți sociale, calificare neavută în vedere în etapa inspecției fiscale, de părți, și deci inclusiv de către organul fiscal, procedând astfel încălcând principiile anterior menționate.

Instanța de fond a înlăturat nemotivat concluziile raportului de exeprtiză, precum și declarația martorului D. (jurist și membru al CNA în perioada 2006-2012), ca și înscrisurile depuse prin cererea din data de 17.05.2022, care dovedesc controalele fiscale anterioare și concluziile acestora, precum și buna credință a contribuabilului, printre care se regăsesc și acordurile individuale ale CNA cu privire la fiecare tranzacție în parte, existente în dosarul fiscal al contribuabilului cu privire la legalitatea contractelor de cedare a licențelor, etc. În acest mod, a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, protejat de art. 6 din C. proc. civ.

c/Referitor la incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat de recurenta-reclamantă că instanța de fond a aplicat în mod eronat dispozițiile legale potrivit cărora o tranzacție poate fi declarată drept artificială. Atâta timp cât un contribuabil poate demonstra de bună credință că o tranzacție a generat beneficii, avantaje economice sau profituri, atunci tranzacția respectivă are scop economic și nu poate fi sancționată cu neluarea în considerare, chiar dacă în mod conjunctural determină o situație fiscală mai favorabilă pentru contribuabil.

S-a arătat că a fost ignorat faptul că autoritățile fiscale aveau obligația de a motiva măsura de a nu lua în considerare o tranzacție/activitate sau măsura de reîncadrare a formei unei tranzacții/activități, prin indicarea elementelor relevante în legătură cu scopul și conținutul tranzacției ce face obiectul neluării în considerare/reîncadrării, precum și a tuturor mijloacelor de probă avute în vedere pentru aceasta.

Deși expertul a concluzionat în cauză că cesiunea de părți sociale nu intră în sfera TVA-ului și, prin urmare, chiar și în situația în care cesiunea de părți sociale ar fi intervenit în mod direct dinspre A. S.R.L. către E. S.R.L. și F. S.R.L., nu putea avea consecințe fiscale la TVA, că licențele nu pot face obiectul material al vreunei transfer, ci obiectul unor acte juridice translative de drepturi și obligații în raport de CNA, astfel că nu pot face obiectul analizei prețului de transfer între persoane afiliate din perspectiva art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 și nici a alin. (1) privind regulile speciale, instanța în analiza realizată a ignorat toate aceste dispoziții legale.

Din punct de vedere al TVA întrucât societatea G. S.R.L. este persoană impozabilă în sensul art. 125 alin. (1) pct. 18 din Legea nr. 571/2003, transferul de active în sumă de 491.547 RON era în fapt neimpozabil și deci nu putea reprezenta o livrare de bunuri în sensul art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003.

Recurenta reclamantă a invocat nelegalitatea sentinței din perspectiva nerespectării prevederilor Ordinului 1752/2005 și a legislației contabile, sub aspectul modalității în care trebuie tratate din punct de vedere contabil imobilizările necorporale cum sunt licențele primite cu titlu gratuit, deși prin Raportul de expertiză s-a reținut în mod corect că din perspectivă contabilă, licențele primite cu titlu gratuit se înregistrează ca imobilizări (active) necorporale la valoarea justă, care se substituie costurilor pentru dobândirea lor (taxe pentru eliberare, etc.) achitate bugetului de stat la valorile stabilite prin actul normativ a CNA, după caz, achitate altor radiodifuzori.

În speță obligația înregistrării costurilor aferente dobândirii autorizațiilor de desfășurare a activităților de radiodifuziune ca imobilizări și nu ca și costuri ale perioadei în care au fost realizate, are la bază un raționament economic general, potrivit căruia cheltuielile care afectează/condiționează obținerea de venituri pe perioada de valabilitate (9 ani) a autorizațiilor vor fi recuperate în cadrul acestui termen. Însă din punct de vedere juridic, autorizațiile (de radiodifuziune și emisie) nu conferă titularului lor (reclamanta A. SRL) vreun drept de proprietate și implicit transferului acestui drept, ci aceste autorizații nasc în sarcina titularului drepturi și obligații administrative determinate față de autoritatea publică CNA, în contextul unui raport juridic de drept administrativ, (de subordonare și nu pe poziții de egalitate).

Instanța de fond, prin sentința recurată, a ignorat prevederile legale în materie de licențe audiovizuale, respectiv disp. Legii 504/2002, potrivit cărora cedarea licențelor era posibilă către terți cu acordul CNA, și cu asumarea de către noul titular a tuturor obligațiilor decurgând din licență. În speță, contractele de cedare a licențelor au fost supuse controlului prealabil și regulilor de aprobare a cesiunii de către CNA și îndeplineau toate cerințele legale. Ori CNA-ul este singurul organ în măsură să se pronunțe cu privire la legalitatea sau nelegalitate unei cesiuni de licențe audiovizuale.

Legea nu prevedea posibilitatea vânzării licențelor audiovizuale, ci că acestea vor putea fi cedate către un terț în anumite condiții, distincția instituită de legiuitor în cuprinsul art. 56 din Legea 504/2002 fiind deosebit de importantă.

Serntința recurată ignoră prevederile art. 10 alin 1 din Legea 504/2002, recalificarea contractului de cedare dobândire a licențelor audiovizuale fiind una nelegală și constituind o ingerință gravă în dreptul fundamental la libertate economică.

A precizat recurenta-reclamantă că a invocat în fața instanței că licențele audiovizuale nu au în sine o valoare economică, aspect subliniat și de martorii audiați în dosarul penal, însă instanța a ignorat în mod nelegal aceste critici.

Transferul activității posturilor de radio H. de către reclamanta A. S.R.L., a cuprins active corporale și cheltuielile de drepturi administrative înregistrate contabil ca active necorporale. Prin urmare independent de ceea ce se consideră că a făcut obiect al cesiunii cu titlu gratuit de la A. S.R.L. către G., obligațiile fiscale rămâneau aceleași, neputând fi stabilite impozite suplimentare.

S-a invocat și faptul că sentința atacată încalcă dispozițiile art. 72 din Directiva 2006/112/CE, dat fiind că în speță nu se analizează o veritabilă livrare de bunuri, nu există tranzacții comparabile, fiind vorba despre active care nu sunt supuse comercializării.

În mod nelegal, instanța de fond a permis aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 alin. (1) Codul fiscal, chiar în lipsa unei motivări corespunzătoare.

S-a mai arătat că instanța nu a ținut cont de faptul că în speță nu există o ascundere a bazei impozabile, aspect care rezultă cu putere de lucru judecat din decizia penală nr. 87/AP/16.02.2021, prin care s-a dispus achitarea inculpaților.

Neexistând o ascundere a bazei impozabile, nu există niciun prejudiciu adus în bugetul statului, aspect confirmat fără putință de tăgadă de toate expertizele de specialitate întocmite în dosarele aflate pe rolul instanțelor.

S-a arătat în recurs că echipa fiscală și organul de soluționare a contestației au creat o gravă confuzie între cesiunea licențelor audiovizuale și respectiv cesiunea părților sociale. în acest sens, cesiunea tuturor părților sociale implică o cesiune a unui fond de comerț. Instanța de fond nu a ținut cont de principiul libertății contractuale și al libertății economice, ori de reglementările specifice în materia licențelor audiovizuale și modul în care acestea pot fi dobândite ori transmise către un terț.

Referitor la reaprecierea prețului licențelor audiovizuale, în raport de prețul cesiunii părților sociale, s-a invocat că baza impozabilă a fost stabilită în mod greșit.

Cesiunea tuturor părților sociale are drept principală consecință faptul că cedentul, iese din societatea respectivă, pierzându-și calitatea de asociat, în timp ce cesionarul, continuă activitatea societății, prin dobândirea calității de asociat al acesteia. Comerciantul, prin voința sa, stabilește care sunt bunurile necesare desfășurării activității comerciale și le dă această destinație. Fondul de comerț se constituie în vederea desfășurării activității comerciale, al cărei scop este atragerea clientelei și, implicit, realizarea unui profit.

Cesiunea nu s-a rezumat la o simplă transmitere a unor active, astfel încât pe baza unui calcul pur matematic să poată fi neapreciată "valoarea de piață reală" a licențelor. Subsecvent, este greșit raționamentul potrivit căruia prețul cesiunii bunurilor se rezumă la un cumul al valorii activelor astfel transferate.

A arătat recurenta-reclamantă că în mod nelegal i s-a aplicat tranzacției privind licențele vândute de către A. S.R.L. o taxă pe valoare adăugată în funcție de prețul cesiunii părților sociale, având în vedere că această din urmă operațiune nu putea fi taxată din punct de vedere al TVA.

Instanța de fond a făcut abstracție de obiectul și cauza juridică a convențiilor analizate, calificând dincolo de competența sa cesiunea părților sociale ca fiind o simplă vânzare a unor active ale societății, care a stat la baza calculului pur matematic prin care s-a stabilit valoarea unei licențe audiovizuale. Nelegalitatea obligațiilor fiscale stabilite rezidă și din încălcarea principiului libertății contractuale și al libertății economice.

Noțiunea de preț al unui contract reprezintă expresia principiului libertății economice, ceea ce înseamnă că prețurile se determină în mod liber și independent pe piață, ca urmare a interacțiunii dintre cerere și ofertă. Organul fiscal nu poate impune un preț prestabilit pentru cesionarea licențelor audiovizuale, întrucât acest aspect aduce atingeri grave libertății economiei. Subsecvent, organul fiscal nu poate concluziona în mod arbitrar că transferul licențelor audiovizuale s-ar fi efectuat la un preț subevaluat, nici măcar efectuând o comparație pur matematică cu convențiile prin care o parte dintre aceste licențe au fost achiziționate de către societatea A. S.R.L..

Referitor la relația de afiliere, instanța de fond a ignorat raționamentul expertului, potrivit căruia relația de afiliere, chiar dacă s-ar fi apreciat că există, era neutră atât de cedarea licențelor audiovizuale cât și în raport de cesiunea de părți sociale întrucât cele două operațiuni au avut loc între persoane juridice distincte.

În continuare, recurenta a invocat încălcarea principiului ne bis in idem, apreciind că instanța de fond a analizat într-un mod extrem de sumar aceste critici de nelegalitate.

Prin sentința recurată a fost nesocotită încălcarea principiului securității juridice, cât timp tocmai organul fiscal este cel care a confirmat inițial, cu ocazia controlului din 2007 și 2008 legalitatea tranzacțiilor.

În cauza pendinte, aceeași faptă delictuală - cesiunea licențelor audiovizuale - a făcut obiectul atăt judecății în procesul penal, cât și în procesul fiscal derulat în paralel. Astfel, supunerea aceleiași fapte analizei în două proceduri paralele în contextul în care există deja o soluție definitivă pronunțată în procesul penal, periclitează grav dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Conv. E.D.O.

Mai mult decât atât, normele interne obligă autoritatea fiscală ca la pronunțarea soluției cu privire la contestația fiscală să aibă în vedere soluția pronunțată de către instanța penală.

Instanța de fond nu a analizat sub nici o formă argumentele legate de nelegalitatea aplicării unor obligații fiscale accesorii de către organul fiscal prin Decizia de impunere, deși există motive autonome ce atrag nulitatea accesoriilor. Totodată, nu au fost analizate nici criticile privind încălcarea principiului proporționalității.

În final, recurenta-reclamantă a formulat critici cu privire la modul de soluționare a cererii privind plata cheltuielilor de judecată.

3.2. Recursul exercitat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală

Recurenta pârâtă a invocat incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivat prin aceea că instanța fondului a încălcat dispozițiile art. 23, art. 91 alin. (1) și alin. (2) și art. 92 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare (în vigoare pe durata inspecției fiscale) și art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Referitor la soluția de anulare a obligațiilor fiscale aferente anului 2007, pe motivul prescrierii dreptului organului fiscal de a le stabili, recurenta ANAF a arătat că soluția a fost dată cu greșita aplicare a prevederilor art. 23 și 91 din O.G. nr. 92/2003, precum și a prevederilor art. 474 alin. (2) si 4 C. proc. civ., fiind nelegală aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 21/2020 unor situații anterioare publicării acestei decizii în Monitorul Oficial, în acest mod fiind încălcat principiul constituțional al neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

S-a mai arătat că potrivit prevederilor art. 91 alin. (1) și alin. (2), art. 92 alin. (2) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, termenul de prescripție de 5 ani se calculează de la 01 ianuarie a anului următor constituirii bazei de impunere, iar baza de impunere se nconstituie după depunerea declarațiilor potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Așadar, termenul de prescripție a început să curgă de la 01.01.2009, iar nu de la 01.01.2008, împlinindu-se la 01.01.2014, astfel că la momentul inițierii acțiunii de inspecție fiscală, respectiv 02.12.2013 dreptul organelor fiscale de a stabili obligații fiscale suplimentare reprezentând impozitul pe profit pentru anul 2007 nu era prescris.

În continuare, recurenta ANAF a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 451 - 453 din C. proc. civ. și în ceea ce privește cheltuielile de judecată parțiale în cuantum de 15.100 RON, arătând că deși potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instanța avea posibilitatea să reducă motivat partea din cheltuielile de judecata reprezentând onorariul avocaților, nu a procedat la aplicare corespunzătoare a normei.

3.3. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, formulat atât împotriva sentinței, cât și a încheierii de ședință din data de 08.08.2022

Prin această cerere de recurs recurenta a invocat incidența cazurilor de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., arătând că încheierea de ședință cuprinde motive contradictorii, fiind dată cu aplicarea greșita a legii privitor la termenul în care se poate formula o acțiune in contencios, iar sentința recurata a fost pronunțata cu aplicarea eronata a prevederilor Codul de procedură fiscală privitor la stabilirea obligațiilor fiscale/prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale.

Referitor la încheierea de ședința publica din 08.08.2023, prin care s-a respins excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special al S.C. A. S.R.L., in insolventa, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a invocat greșita aplicare a normelor de procedură.

S-a arătat că prin raportare la data comunicării de către parata ANAF a Deciziei nr. 113/14.07.2021 respectiv data de 15.04.2021 (data poștei de pe confirmarea de primire nr. x), data de 18.04.2021 reprezentând data de primire a deciziei, asa cum se regăsește pe confirmarea de primire nr. x) si dat fiind că acțiunea a fost introdusă la 9 decembrie 2021, în mod evident a fost depășit termenul de 6 luni reglementat de Legea nr. 554/2004.

Chiar și în ipoteza în care s-ar reține că actele administrativ fiscale trebuiau comunicate și administratorului special, prin comunicarea deciziei 113/2021 administratorului judiciar s-a asigurat înaintarea acesteia și administratorului special. Faptul că nu se poate verifica, din actele depuse, conținutul documentelor care au fost comunicate administratorului special, pe email, de către administratorul judiciar, nu conduce la concluzia că, în speță, intimata-reclamanta a respectat termenul legal de formulare/introducere a cererii de anulare a actelor administrativ-fiscale. Doar decizia nr. 113/2021 emisa de ANAF a fost comunicata administratorului-judiciar, nu și actele administrativ-fiscale emise de AJFP Brașov.

Așadar, nu s epoate reține interpretarea instanței de fond conform căreia comunicarea actului nu s-a efectuat de către organul fiscal, AJFP Brașov, in condițiile în care Decizia nr. 113/2021 a fost emisă de ANAF.

Pe cale de consecință, în mod nelegal a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei prin raportare la prevederile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la sentința instanței de fond, s-a arătat că este nelegală prin prisma anulării obligațiilor fiscale aferente anului 2007, pentru incidența prescripției dreptului de a stabili obligații suplimentare.

În mod nelegal a fost invocată Decizia nr. 21/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție data în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 91 alin(1) și alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 prin Codul de procedură fiscală, republicata cu modificariile și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003 Codul de procedură fiscală, republicata cu modificariile și completările ulterioare, pentru situații juridice finalizate anterior publicării acestei decizii în Monitorul Oficial.

Privitor la tematica prescrierii anului 2007, Curtea de Apel Brașov prin Decizia nr. 960/R/2015 pronunțata în dosarul nr. x/2014 a constatat ca anul 2007 nu era prescris, în motivarea respectivei decizii reținând că "acțiunea de inspecție fiscala a fost începută pana la împlinirea termenului de prescripție, deci înlăuntrul termenului reglementat de art. 98 din O.G. nr. 92/2003."

Reluarea analizei prescripției anului 2007 și pronunțarea unei alte decizii echivalează cu încalcarea autorității de lucru judecat prevăzuta de art. 430-432 din C. proc. civ. și de incalcare a principiului securității juridice.

Acțiunea de inspecție fiscala consemnata in Raportul de inspecție fiscala nr. x/14.03.2016 si Decizia de impunere nr. x/14.03.2016, a început la data de 02.12.2013, iar actele de inspecție fiscala au fost emise la data de 14.03.2016.

În cadrul intervalului 02.12.2013-14.03.2016, pe problematica prescripției fiscale, cu privire la acțiunea de inspecție fiscala, Curtea de Apel Brașov prin Decizia nr. 960/R/2015 pronunțata in dosar nr. x/2015, a stabilit definitiv, ca anul 2007 nu era prescris pentru impozitul pe profit, la momentul începerii inspecției fiscale.

Chiar dacă această instanță s-a pronunțat pe chestiuni de procedura, iar nu pe fondul actului administrativ fiscal, nu se poate nesocoti Decizia nr. 960/R/2015.

În final, recurenta pârâtă a arătat că onorariul avocatului (deși acordat in parte de către instanța de fond) este vădit disproporționat in raport cu complexitatea cauzei si cu activitatea desfășurata si ca se impunea eventual, acordarea acestuia intr-un cuantum mult mai redus.

4.1. Întâmpinarea la recursul reclamantei, formulată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov

Prin întâmpinare, s-a arătat că în mod legal instanța de fond a dat relevanță constatărilor echipei de inpsecție fiscală, pe care le-a validat, în urma unei analize corecte, legale, precise, stabilite pe baza actelor si lucrărilor dosarului si, reținând ca la reincadrarea operațiunilor de cesionare a licențelor au fost avute in vedere dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Referitor la aplicarea principiului "ne bis in idem", corect s-a apreciat că în cadrul dosarului penal nu s-a stabilit ca organul fiscal nu avea posibilitatea de a reconsidera tranzacțiile prin prisma prețului de cesiune a licențelor audiovizuale ori ca acest preț este cel real, ci doar a concluzionat ca inculpații nu au ascuns cu intenție sursa impozabila si nu au comis astfel o fapta penala.

Cu privire la prețul de piața al licențelor audiovizuale, corecta s-a avut în vedere de instanța fondului că, prin concesionarea unei licențe audiovizuale nu se tranzactioneaza licența in sine, ci dreptul de a folosi o frecventa astfel ca, operațiunile de cesiune a licențelor care au fost analizate in cauza, au transmis cesionarului dreptul de a exploata o frecventa, care are o valoare economica.

În ceea ce privește diferența dintre fondul de comerț si cesiunea de licențe audiovizuale, s-a apreciat în mod corespunzător că din deciziile atacate nu rezulta ca organul fiscal ar fi realizat o asemănare intre vânzarea de licențe si cesiunea pârtilor sociale. Ceea ce a stabilit organul fiscal a fost prețul real cu care ar fi trebuie cesionate cele 33 de licențe audiovizuale (mai exact dreptul de a exploata frecventa ce era conferita prin licența), tinand seama de prețul obținut din cesiunea pârtilor sociale care a fost influențat in foarte mare măsura de existenta in patrimoniul cedentului a drepturilor de exploatare a frecventelor audiovizuale.

Corect retine instanța de fond ca, proba subevaluării cesiunii licențelor a fost realizata de organele de inspecție fiscala prin echivalarea prețului de cesiune cu valoarea activului net al G. S.R.L., pe baza datelor cuprinse in documentele acestora (balanțe de verificare, date din contabilitate), succesiunea derulării operațiunilor demonstrând scopul efectuării cesiunilor de licența la preturi subevaluate.

Astfel, fata de modalitatea in care au fost intocmite operațiunile de tranzacționare, organele fiscale in mod corect au reținut ca cesionarea de către reclamanta A. a dreptului de exploatare a frecventelor audiovizuale s-a făcut la un preț subevaluate, luând in considerare prețul care rezulta din tranzacția ulterioara de cesiune a pârtilor sociale ale societății G. S.R.L., corect fiind astfel stabilite creanțe fiscale constând in impozit pe profit si TVA, la care se adaugă accesoriile.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct- 6 C. proc. civ., s-a arătat că instanța de fond a lămurit pe deplin situația de fapt fiscala, fiind cercetate toate aspectele susținute de părți și administrate toate mijloacele de proba propuse de acestea.

Aplicabilitatea art. 11, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare și stabilirea conținutului economic al cesiunii de licențe este punctul central al spetei dedusa judecații.

Instanța a constatat cesiunea dreptului de a folosi o frecventa, ca operațiunile de cesiune a licențelor care au fost analizate în cauza, au avut ca obiect dreptul de a exploata o frecventa, care are o valoare economica. Critica reclamantei-recurente ca nu se poate stabili o valoare de piața a licențelor este nefondata, intrucat ceea ce a avut în vedere organul fiscal a fost prețul de piața al dreptului de a exploata o licența audiovizuala. Acest drept a fost cesionat și nu licența în sine. Organul fiscal a stabilit prețul real de cesiune al celor 33 de licențe a dreptului de a exploata frecventa ce este conferit de licența tinand seama de prețul obținut din cesiunea pârtilor sociale care este influențat în mare măsura de existența în patrimoniul cedentului a dreptului de exploatare a frecventelor audiovizuale.

Instanța a prezentat datele concret rezultate din patrimoniul G., determinarea valorii licențelor s-a realizat pe o formula matematica a activului net.

Referitor la motivele de procedura, s-a arătat prin întâmpinare că, deși S.C. A. S.R.L. invoca principiul securității juridice si susține că administrația fiscala ar fi dat anumite asigurări, iar ulterior s-ar fi răzgândit cu privire la tratamentul fiscal, în cauză nu a avut loc o altă inspecție fiscală care sa valideze o anumita abordare realizata de contribuabil și ulterior o reverificare care sa schimbe tratamentul fiscal. Pentru perioada 2007-2009 la S.C. A. S.R.L. a avut loc o singură inspecție fiscala ale cărei rezultate sunt consemnate în Decizia de impunere nr. x/14.03.2016 și RIF nr. x/14.03.2016.

Cu privire la prețul de piața, s-a precizat că recurenta invoca faptul ca instanța de fond nu a analizat jurisprudenta CJUE, fără sa indice o anumita jurisprudenta și modul cum respectiva jurisprudenta influențează cauza dedusa controlui de legalitate a înaltei Curții de Casație Justiție, existența unei piețe a licențelor audio- vizuale este dovedita prin simpla cesiune a licențelor, de posibilitatea de tranzacționare a acestora.

Cu privire la modalitatea de reglementare contabila a imobilizărilor necorporale, s-a arătat că OMFP 1752/2005 stabilește modul de evaluare și inregistrare în contabilitate a elementelor patrimoniale, a imobilizărilor necorporale- licențe audio-vizuale, iar nu prețul de tranzacționare. Invocarea OMFP 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene nu are relevanta în speța.

Referitor la lipsa unei analize a jurisprudenței europene privind libertatea economica și regulile antiabuz, s-a arătat în întâmpinare că tranzacțiile cu licențe audio-vizuale au fost subevaluate, ca organele de inspecție fiscala au făcut dovada subevaluării cesiunii licențelor. Reîncadrarea tranzactilor privind cesiunea licențelor s-a realizat tocmai pe considerentul ca nu au conținut economic, ca nu reflecta prețul real de tranzacționare. Motivarea reincadrarii tranzactilor s-a realizat de către organele fiscale prin punerea în echivalenta a valorii de cesiune a părtilor sociale cu valoarea activului net, care este extrem de elocventa. Faptul ca, concluziile instanței de fond nu convin recurentei reclamante, nu echivalează cu o insuficienta motivare.

Susținerea recurentei reclamante ca organele de inspecție fiscala au realizat o analiza superficiala este neintemeiata, analiza organelor de inspecție fiscala fiind pertinenta și fundamentata de datele reale desprinse din valoarea utilizata pentru cesiunea capitalului (a părtilor sociale), valoarea de piața a transferului părtilor sociale, aceasta cesiune realizandu-se la un preț real către un terț independent de persoana cedentului, respectiv pe valorile tuturor elementelor patriomoniale care formează capitalul S.C. G. S.R.L., active necorporale, active corporale și datorii.

În ceea ce privește susținerea că reincadrarea tranzactilor se poate realiza intr-o situație excepționala, fără a se defini însă în ce consta excepția la care se refera textul art. 11, alin. (1) din Codul fiscal, aceste aspecte au fost analizate de instanța de fond, care a reținut că tranzacțiile cu licențe nu au conținut economic, aspect care a atras aplicabilitatea art. 11 din Codul fiscal și a generat reincadrarea trazactiilor cu licențe. Susținerea recurentei -reclamante ca recalificarea, în fapt reincadrarea, nu era posibila în raport de caracterul netranzactionabil al licențelor este neîntemeiata, dreptul de explotare al licențelor a fost tranzactionat, iar reîncadrarea tranzacțiilor reprezintă consecința lipsei conținutului economic.

În ceea ce privește lipsa unei motivări a relației de afiliere, s-a arătat în întâmpinare că aceste critici sunt nefondate, o astfel de motivare existând în sentința atacată.

În ceea ce privește modul de stabilite a TVA, organul fiscal a arătat că pentru anul 2008 nu era prescris dreptul de a se stabilit aceste obligații suplimentare. Prescripția fiscala a anului 2008 pentru TVA nu s-a pus în niciun moment în discuție, nici în faza administrativa și nici în fața instanțelor de contencios administrativ fiscal, anul 2008 nu era prescris, așa cum încearcă recurenta reclamanta încearcă sa sugereze.

În ceea ce privește principiul proportionalității, prin întâmpinare s-a solicitat respingerea criticilor ca nefondate.

În ceea ce privește critica întemeiată pe exisetnța unor motive contradictorii, s-a arătat că aceasta este nefondată, determinarea valorii licențelor realizându-se în mod logic prin definirea unei ecuații matematice de grad I, plecând de la egalitatea

"Prețul de cesiune al pârtilor sociale = valoarea activului net = valorea licențelor + valoarea echipamentelor + disponibilități bancare - valoarea obligaților fata de asociați" din care a fost extrasa valoarea licențelor.

Cu privire la incalcarea pricipiului contradictorialitatii si a dreptului la apărare, recurenta-pârâtă a arătat că judecătorul fondului a analizat în sentința recurată obiectul în sine al cesiunii, care nu este licența, ci dreptul de exploatare a licenței, ca licența nu are o valoare economica în sine. Instanța a constatat ca prin cesionarea unei licențe audio vizuale se tranzactioneaza dreptul de a folosi o frecventa. Critica recurentei reclamante este nefondata, intrucat ceea ce a avut în vedere organul fiscal a fost prețul de piața al dreptului de a exploata o frecventa audiovizuala. Acest drept a fost cesionat. Decizia de impunere emisa îndeplinește cerințele de act administrativ fiscal solicitate de art. 43 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare.

Aspectul invocat de recurenta reclamanta ca " nu poate face obiectul analizei prețului de transfer intre persoane afiliate prin acte administrativ fiscale din perspectiva art. 11, alin. (2) din Legea nr. 571/2003 și nici al alin. (1) privind regulile speciale, fiindcă aceste autorizații nu pot face obiectul unor transferuri de proprietate sau dreptul de folosința a unor servicii controlate de furnizorul A. S.R.L. în sensul definițiilor de la art. 7, alin. (1), pct. 32 din Legea nr. 571/2003. Prin urmare, nici obiectul unei reevaluări din punct de vedere fiscal de către organele fiscale" este neintemeiat.

Cu privire la imposibilitatea legala a organelor fiscale de a stabili TVA aferenta cesiunii pârtilor sociale, s-a arătat în întâmpinare că organele de inspecție fiscala nu au stabilit TVA pentru cesiunea de părți sociale. În ceea ce privește stabilirea de TVA la cesiunea licențelor, a dreptului de a utiliza licențe, prevderile art. 11, alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt general aplicabile și se aplica și taxei pe valoarea adăugata, contrar concluziei expertului contabil C..

Referitor la inexistenta unei piețe a licențelor audio vizuale și legarea acesteia de existența unui preț de piața, recurenta reclamantă a invocat dispozițiile Legii nr. 504/2002 a audiovizualului și Decizia CNA nr. 260/19.06.2003 pentru a se susține ca actul normativ nu vorbește despre vânzarea acestui drept de difuzare, ci doar despre cedarea sa, însă în fapt prin contractele încheiate recurenta reclamanta a cesiontat dreptul de utilizare a licențelor, simpla cesiune a acestor drepturi conferite de lege demonstrând existența unei piețe și implicit, sub aspect fiscal, tranzacțiile purtând un preț de piața. Prețul perceput de A. S.R.L. nu a fost preț de piața, proba subevaluării a fost făcută de organul de inspecție fiscala, aspect reținut corect de instanța de fond. Faptul ca instanța penala a constatat ca nu exista o ascundere a bazei impozabile pentru a califica fapta reclamantei ca fiind infracțiune, nu echivalează cu faptul ca nu au fost încălcate prevederile legislației fiscale, organul fiscal fiind chemat în speța sa constate și sa investigheze fiscal toate actele și faptele rezultate din activitatea contribuabilului supus inspecției sau altor persoane privind legalitatea și conformitatea declarațiilor fiscale, corectitudinea și exactitatea îndeplinirii obligațiilor fiscale. Stabilirea efectelor fiscale, analiza fiscala a unei tranzacții, calculul creanțelor fiscale cuvenite bugetului general consolidat este o obligație a organului fiscal.

S-a solicitat respingerea criticilor privind incidența art. 11, alin2 din Codul fiscal, dat fiind că organul fiscal nu a menționat niciodată art. 11, alin. (2) din Codul fiscal în raportul de inspecție fiscala, in constatări și nici în motivarea stabilirii obligaților fiscale. Susținerea ca instanța nu a analizat aceasta prevedere art. 11, alin. (2) din Codul fiscal este netemeinica, în condițiile in care organul de inspecție fiscala nu a invocat-o în decizia de impunere.

Deși recurenta susține existența unei grave confuzii intre cesiunea părtilor sociale și cesiunea licențelor audiovizuale, în realitate nu există nicio confuzie intre cele doua acte juridice. Faptul ca au fost utilizate valorile de cesiune a părtilor sociale pentru determinarea prețului de cesiune a licențelor nu generează confuzie, prețul de cesiune al părtilor sociale este în fapt prețul de vânzare al societății, cu întreg patrimoniul sau, iar activul net contabil sau patrimoniul net este prețul societății prin raportare la bunurile deținute (active necorporale -licențe și active corporale -echipamente) și la toate datoriile pe care le avea societatea.

Cu privire la acesorii, s-a arătat că în mod nelegal a fost invocată încălcarea principiului securității juridice și a protecției încrederii legitime, dat fiind că în speța pentru perioada 2007-2009 la S.C. A. S.R.L. a avut loc o singura inspecție fiscala, a fost emisa o singura decizie de impunere.

În final, s-a solicitat respingerea criticilor privind cheltuielile de judecată.

4.2. Întâmpinarea recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. la cele două cereri de recurs ale AJPF - Braov și ANAF

Prin întâmpinare, cu privire la criticile în legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea acestora, arătând că la data de 12.05.2016 în Dosar nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei A. S.R.L. fiind desemnat dl. I. în calitate de administrator special al societății, cu putere de reprezentare legală.

Referitor la modalitatea în care trebuia să se realizeze comunicarea Deciziei nr. 113/07.04.2021 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, sunt aplicabile dispozițiile art. 44-45 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, care stabilesc că actul administrativ fiscal se comunică contribuabilului, într-o modalitatea care asigură confirmarea de primire. În cadrul contestatei îndreptate împotriva Deciziei nr. 104/14-03-2016, societatea A. S.R.L. a fost reprezentată de administratorul special și prin reprezentant convențional, având domiciliul procesual ales de comunicare a actelor la sediul avocaților, situat în Cluj-Napoca, str. x casa 3.

Potrivit Ordinului ANAF nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizia trebuia comunicată contestatorului/administratorului special/administratorului judiciar sau lichidatorului, persoanelor introduse în procedura de soluționare a contestației, după caz, și organului care a întocmit actul atacat.

În situația în care contribuabilul se află in insolvență și administratorului special nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, decizia de soluționare a contestației se comunică întotdeauna la administratorul special și într-o modalitate care asigură confirmarea de primire.

Corect a reținut instanța de fond că norma specială din Codul de procedură fiscală reglementează în mod expres faptul că în materie fiscală, comunicarea actelor se face la domiciliul fiscal al contribuabilului. Or, cât timp nu a făcut dovada comunicării legale a actului administrativ fiscal contestat către subscrisa, în condițiile impuse de art. 44 O.G. nr. 92/2003, este temeinică interpretarea Curții că acțiunea este formulată cu respectarea termenului legal de 6 luni.

Referitor la soluția de admitere a excepției prescripției pentru anul 2007, s-a arătat că în cadrul dosarului nr. x/2016 s-a reținut deja că este prescris dreptul de a stabili creanțe fiscale aferentul anului 2007, soluția fiind definitivă și opunându-se cu autoritate de lucru judecat. Totodată, sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia în interesul legii nr. 21/2020, care stabilesc momentul de la care curge termenul de prescripție de 5 ani, aceasta fiind obligatorie pentru instanțe.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va proceda, cu prioritate, la analiza recursurilor promovate de pârâți, având în vedere că acestea se referă la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și a excepției prescripției dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale suplimentare, sens în care constată următoarele:

5.1. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva încheierii de ședință din data de 08.03.2022

Obiectul recursului este reprezentat de soluția cuprinsă de această încheiere, de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, care, în opinia recurentei, a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă (...)".

Modul de dezlegare a criticilor formulate,