ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 882/2024

Ședința publică din data de 03 decembrie 2024

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 13 noiembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reținut că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pentru sesizarea instanței de contencios constituțional cu o excepție de neconstituționalitate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Examinând întrunirea condițiilor enumerate anterior, Înalta Curte a constatat că excepția a fost invocată de recurentul inculpat într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, așadar, și în procedura admisibilității în principiu a recursului în casație.

Indicarea expresă a textului legal criticat este o condiție absolut necesară pentru verificarea admisibilității cererii, deoarece determină obiectul excepției de neconstituționalitate.

Însă, legătura dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauză, nu trebuie să existe pur formal, fiind imperios necesar să se examineze aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul stabilirii stării de legalitate.

Din analiza coroborată a textului de lege criticat prev. de art. 440 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. și a tuturor motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte a considerat că cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre cerințele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, Înalta Curte a constatat că inculpatul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor procesual penale ale art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală pe motiv că în faza procedurii de filtru, nu ar trebui să participe un singur judecător, ci toți cei trei judecători care ar urma să se pronunțe ulterior pe fondul recursului în casație sunt neconstituționale întrucât se verifică elementele esențiale în ceea ce privește condițiile prevăzute de art. 437 și art. 438 din C. proc. pen., apreciind că se încalcă principiile legalității, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, cu referire la termenii de "citare", "participare", "judecător" și "instanță".

Or, în cauză, Înalta Curte a constatat că, scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicției constituționale orice dispoziție legală care reglementează măsuri sau activități vizând desfășurarea procesului penal, ci de a împiedica o judecată și pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională.

În asemenea condiții, în care sesizarea Curții Constituționale nu a vizat o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, prin armonizarea normei criticate cu legea fundamentală, în realitate, s-a urmărit modificarea și completarea legislativă a textului legal criticat, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

De asemenea, a mai notat că, prin decizia nr. 553 din 17 noiembrie 2022 publicată în M.Of. nr. 264 din 30.03.2023 (paragraful 16), Curtea Constituțională a constatat că lipsa aplicării dispozițiilor art. 353 alin. (1) și ale art. 363 alin. (1) din C. proc. pen. de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, prin urmare, examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație fără citarea părților și fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare și aplicare a legii, și nu una de constituționalitate a textului criticat, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părți, pe de o parte, și procuror, pe de altă parte. În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată", Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

(…) Prin Decizia nr. 91 din 10 martie 2022, paragraful 36, Curtea a constatat că, pentru aceleași considerente, pronunțarea soluției asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează a judeca pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a aduce atingere prevederilor constituționale și convenționale invocate (paragraful 18).

În același sens, s-a apreciat a fi și Decizia nr. 709 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 16 martie 2020, și Decizia nr. 207 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 4 octombrie 2022. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză (paragrafele 19 și 20).

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, recurentul A. a formulat recurs.

În esență, a solicitat admiterea recursului formulat, desființarea încheierii penale atacate și pe cale de consecință, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 440 alin. (1) și (2) Cod procedură penală, apreciind că sunt îndeplinite dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Examinând recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerințe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepției;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

c) - existența unei legături între norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curții Constituționale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014);

d) - verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității.

Excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții legale în vigoare, respectiv:

- art. 440 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen.:

(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părților și fără participarea procurorului.

(2) Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate evaluată a fost ridicată de o parte din proces (recurentul A.), în fața unei instanțe judecătorești învestite cu examinarea, conform procedurii prevăzute de art. 440 alin. (1) Cod de procedură penală, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de acesta împotriva deciziei penale nr. 150/A din 08.02.2024 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016, dispozițiile legale criticate pe calea excepției nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituționale, însă nu este îndeplinită "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest context, Înalta Curte constată că excepția de neconstituționalitate este argumentată de recurent în mod esențial și determinant pe nemulțumirea sa că în procedura admisibilității în principiu a recursului în casație, completul este format dintr-un singur judecător, deși, în opinia recurentului, ar trebui să participe toți cei trei judecători care ar urma să se pronunțe ulterior pe fondul cererii de recurs în casație, având în vedere că în procedura de filtru se verifică elementele esențiale în ceea ce privește condițiile prevăzute de art. 437 și art. 438 din C. proc. pen.

Astfel argumentată, excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul A. nu îndeplinește exigența necesității invocării ei, având în vedere că prin demersul său, autorul nu urmărește să supună cenzurii instanței de contencios constituțional, în mod efectiv, aspecte de neconstituționalitate derivate din modalitatea de redactare a dispozițiilor legale criticate, ci aduce în discuție necesitatea completării/modificării textelor de lege invocate, în sensul de a stabili ca în procedura admisibilității în principiu a recursului în casație, completul de judecată să nu fie format dintr-un singur judecător, ci din toți cei trei judecători care ar soluționa cauza, în eventualitatea admiterii în principiu a cererii.

Or, o atare solicitare excedează în mod vădit competenței Curții Constituționale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Deopotrivă, reține Înalta Curte că cererea de sesizare formulată de recurentul A. contravine, așadar, regulilor de principiu desprinse din jurisprudența Curții Constituționale, reflectate, în Decizia nr. 91 din 10 martie 2022, paragraful 36 și Decizia nr. 709 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 16 martie 2020, și Decizia nr. 207 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 966 din 4 octombrie 2022, prin care Curtea a constatat că, "pronunțarea soluției asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează a judeca pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a aduce atingere prevederilor constituționale și convenționale invocate."

(…) în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casație, ci o judecată asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu și temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispozițiile art. 440 alin. (1) din C. proc. pen. nu încalcă accesul liber la justiție și nici dreptul la apărare reglementate de prevederile art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală. (Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015).

În raport de aceste argumente, Înalta Curte constată că în cauza de față nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Scopul invocării unei excepții de neconstituționalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională. Premisa sesizării instanței constituționale o constituie, așadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepția urmărește, în mod real și efectiv, să obțină concursul Curții, în considerarea și în limitele stricte ale competenței sale constituționale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, așa cum se constată în speță, autorul excepției nu tinde la declanșarea unui mecanism de cenzurare pe calea excepției de neconstituționalitate, a concordanței dintre o normă legală și exigențele Constituției României, ci exclusiv la completarea unei dispoziții legale de o manieră care să satisfacă interesele acestuia.

Examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională, numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele. Rezultă, deci, că nu ne aflăm în prezența unei chestiuni privind constituționalitatea, ci a unei simple contrarietăți între norme legale din același domeniu, coordonarea legislației în vigoare fiind de competența autorității legiuitoare (a se vedea, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999, nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, nr. 262 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 16 iunie 2015).

Pentru aceste considerente, în condițiile în care remediul procesual al excepției de neconstituționalitate nu a fost folosit de recurentul inculpat B. în concordanță cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2016.

Va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 13 noiembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 decembrie 2024.