ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 239/A din data de 21 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 389 din 22.06.2023, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în temeiul art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen. și art. 5 C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României, respectiv Decizia nr. 67/25.10.2022 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a încetat procesul penal față de inculpatul A., cu adresa aleasă pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Cabinetului de Avocat B. din București, Șoseaua București - Ploiești, Clădirea Iridex, nr. 15, fără antecedente penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale).

În baza art. art. 397 alin. (1) C. proc. pen. și art. 25 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 1.349 alin. (1) și (2) C. civ. și art. 1.357 C. civ., s-a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă S.C. C. S.A. și în consecință, a fost obligat inculpatul A. la plata către această parte civilă a sumei de 733.687,14 RON cu titlu de daune materiale (plus dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei și până la data achitării efective).

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 239/A din data de 21 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A., , împotriva sentinței penale nr. 389 din 22 iunie 2023 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. x/2021

Împotriva deciziei penale nr. 239/A din data de 21 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021, inculpatul A., a formulat cerere de recurs în casație, prin avocat B., invocând dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

S-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, pronunțarea unei hotărâri de achitare a inculpatului A., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7) C. proc. pen. pentru infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Prin încheierea din 26 iunie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 239/A din data de 21 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte reținând că sunt îndeplinite condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., numai sub aspectul invocării și motivării cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de scopul căii de atac a recursului în casație, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situația factuală și la elementele care au circumstanțiat activitatea infracțională, astfel cum au fost stabilite de instanța de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a normelor substanțiale sau de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reținut că acest caz de casare vizează "acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casație întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., solicitând, în principal în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea hotărârii atacate și rejudecând achitarea inculpatului întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

În subsidiar, a solicitat în temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului, înlăturarea nelegalității constatate, în dosarul nr. x/2021, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, prin respingerea cererii inculpatului A. la plata sumei de 733.687,14 RON cu titlu de prejudiciu suferit de S.C. C. S.A.

Astfel, a susținut că, nu se poate antrena răspunderea civilă a inculpatului A., pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În acest sens, a arătat că probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, cu precădere raportul de expertiză criminalistică Fl 5.10-01, care arată că doar semnăturile depuse pe biletele de ordin seria x din 04.06.2014 și x din 07.06.2014 au fost executate de inculpat, restul de 7 nu au fost semnate de inculpat ci de " altul decât cel stabilit la punctul anterior", adică A. " și decât D.".

Concluzionând, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de obligare a recurentului- inculpat la plata sumei de de 733.687,14 RON cu titlu de prejudiciu suferit de S.C. C. S.A.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor ce se circumscriu motivului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în cuprinsul sentinței instanței de fond, confirmată de instanța de apel sub aspectul situației de fapt, pe baza probelor administrate, a fost descrisă în amănunt fapta care a justificat încadrarea acesteia ca realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, faptă prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale), fiind reținută în concret contribuția inculpatului A. și motivele pentru care s-a considerat că acesta a săvârșit fapta de înșelăciune.

În esență, în fapt, instanța de fond a reținut că, inculpatul A. i-a indus în eroare pe reprezentanții S.C. C. S.A., menținând situația de fapt conform căreia are calitatea de administrator în cadrul S.C. E. S.R.L., deși din data de 17.06.2014 a pierdut calitatea de asociat, toate aceste demersuri fiind făcute în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, emițând în perioada 04.06.2014 - 01.08.2014, 9 bilete la ordin, care au fost introduse, ulterior, spre decontare și au fost refuzate de la plată pentru lipsă disponibil, S.C. C. S.A. fiind prejudiciată cu suma de 733.687,14 RON.

În motivarea apelului pe care l-a declarat, inculpatul A. a criticat legalitatea și temeinicia sentinței instanței de fond, sub aspectul laturii civile a cauzei, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței și, rejudecând, să se dispună respingerea cererii de constituire parte civilă și obligarea părții civile la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză. Inculpatul a apreciat că instanța de fond în mod eronat a reținut că, în ceea ce privește latura civila, sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune și anume intenția, nerezultând că inculpatul, în calitate de fost administrator, a urmărit inducerea în eroare a reprezentanților S.C. C. S.A. Lipsa vinovației poate fi dedusă din faptul ca, la momentul semnării celor doua bilete la ordin (astfel cum raportul criminalistic a constatat) în conturile societății existau sume suficiente de bani pentru acoperirea acestora însă, având în vedere administrarea defectuoasa a societății de către cei doi martori, F. si D., la momentul scadenței nu a mai existat acoperire.

Instanța de apel a reținut că, în contextul modului de acțiune a inculpatului, care prin cesionarea părților sociale a creat aparența că nu mai are legătură cu societatea, dar a continuat să se ocupe în fapt de activitatea comercială, consideră că este irelevant faptul că societatea nu ar fi avut datorii de natură fiscală sau că în cadrul procedurii falimentului lichidatorul a propus atragerea răspunderii patrimoniale a martorului F. și nu a inculpatului, iar la momentul emiterii biletelor la ordin ar fi existat sume suficiente de bani în conturile societății sau că societatea urma să încaseze sume însemnate de bani de la alți clienți, fiind necesar ca disponibilul bănesc să existe la momentul scadenței biletelor la ordin anterior emise.

Totodată, Curtea a subliniat că primul incident de plată a intervenit după emiterea tuturor biletelor la ordin mai sus menționate, astfel că nu poate fi reținută apărarea inculpatului că S.C. C. S.A. ar fi acceptat să continue relațiile comerciale.

De asemenea, prin prisma probelor administrate, care confirmă implicarea inculpatului în activitatea societății ulterior retragerii sale, Curtea a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că nu toate facturile fiscale au fost semnate de inculpat, acest mod de a proceda înscriindu-se în maniera de comitere a faptei ilicite.

Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situația de fapt stabilită de instanța de fond, menținută în apel care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situația de fapt reținută de instanța de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracțiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Procedând în continuare, la analizarea criticilor formulate de inculpatul A. referitoare la greșita condamnare pentru infracțiunea de înșelăciune, Înalta Curte constată că, infracțiunea de înșelăciune, cu privire la care instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului, soluția de condamnare fiind menținută și de instanța de apel, reprezintă o infracțiune contra patrimoniului, fiind incriminată în dispozițiile art. 244 C. pen., text de lege regăsit în Titlul II, Partea specială a Codului, intitulat Infracțiuni contra patrimoniului și în Capitolul III al acestui titlu, denumit Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.

Prin incriminarea infracțiunii de înșelăciune, legiuitorul a urmărit ocrotirea relațiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când în derularea acestora, intenționând obținerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie la mijloace simple, de tipul celor prevăzute în alin. (1) al art. 244 din C. pen., fie la mijloace cu caracter fraudulos, de natură a atribui faptei caracter calificat, conform alin. (2) al acestui text de lege.

Obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune constă în relațiile sociale privind avutul personal sau particular, care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc.

Subiectul activ principal al infracțiunii de înșelăciune poate fi orice persoană, iar subiect pasiv principal este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat (diminuat) prin săvârșirea faptei, nefiind exclusă posibilitatea ca, în anumite cazuri, să poată exista și un subiect pasiv subsidiar.

În ce privește latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, acțiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înșelare, amăgire) a unei persoane, astfel ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realității) asupra unei anumite situații, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziții cu privire la patrimoniul său, acțiune care îi cauzează o pagubă. Rezultatul acțiunii făptuitorului constă în înfăptuirea ori omisiunea înfăptuirii de către victimă a unui act de natură patrimonială, ca urmare a inducerii sale în eroare și pricinuirea în acest mod a unei pagube, adică a unui prejudiciu material (patrimonial).

Legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei, corelativ pagubei produse unei persoane realizându-se scopul infracțiunii, respectiv obținerea unui beneficiu material pentru autorul infracțiunii ori pentru o altă persoană.

Fapta ilicită constă într-o acțiune sau inacțiune prin care, nesocotindu-se normele dreptului obiectiv, sunt încălcate drepturile subiective sau interesele legitime ale unei persoane. În cauză s-a apreciat că aceasta constă în acțiunea de inducere în eroare exercitată de inculpat prin faptul că a continuat să administreze în fapt S.C. E. S.R.L. și după data de 17.06.2014 (când a intervenit retragerea sa din societate, modificarea actului constitutiv și a conducerii societății), continuând desfășurarea relațiilor comerciale cu S.C. C. S.A. prin achiziționarea de mărfuri și emiterea de instrumente de plată pentru achitarea lor – refuzate ulterior la plată pentru lipsă de disponibil - fără a aduce la cunoștința vânzătorului pierderea calității de reprezentant legal al societății cumpărătoare (împrejurare esențială în derularea relațiilor contractuale), inculpatul acționând în continuare ca având această calitate, fără a asigura în cont disponibilul necesar achitării instrumentelor de plată la scadență (deși mărfurile au fost recomercializate, încasându-se contravaloarea lor).

Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv și, potrivit principiului restitutio in integrum, cel vinovat de producerea faptului vătămător, trebuie obligat la înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale faptului ilicit și culpabil, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a celor păgubiți. În procesul penal, în cazul în care persoanele vătămate exercită acțiunea civilă, instanța are obligația de a stabili dacă prin fapta comisă de inculpat cu vinovăție s-a produs un prejudiciu și, în caz afirmativ, să stabilească prin probe certe întinderea acestuia. În speța dedusă judecății, instanța de fond a apreciat că acesta are natură patrimonială și este reprezentat de suma de 733.687,14 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate de S.C. C. S.A. către S.C. E. S.R.L. – conform facturilor fiscale depuse la dosar - și neachitate de cumpărător, instrumentele de plată emise de inculpat fiind refuzate la plată pentru lipsă de disponibil.

Așadar, condamnarea recurentului inculpat pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen. (9 acte materiale) a fost urmarea analizei instanței de apel a ansamblului probelor administrate în cauză, iar rolul Înaltei Curți în procedura pendinte nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, instanța de casație verifică, prin raportare la normele de configurare legală a infracțiunii, dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de curtea de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

În cadrul acestui demers, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în decizia penală, ci verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, astfel încât criticile recurentului inculpat, care reiau în fapt apărările formulate în fața celorlalte instanțe, respectiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât pe de o parte, nu s-a acționat în scopul de a se obține un folos patrimonial injust, iar pe de altă parte nu a fost cauzată și nu s-ar fi putut cauza nicio pagubă părții civile S.C. C. S.A., se impun a fi respinse ca nefondate.

În consecință, raportat la situația de fapt reținută cu titlu definitiv în cauză, fapta concretă reținută în sarcina recurentului inculpat, respectiv de a încerca să inducă în eroare pe reprezentanții S.C. C. S.A., menținând situația de fapt conform căreia are calitatea de administrator în cadrul S.C. E. S.R.L., deși din data de 17.06.2014 a pierdut calitatea de asociat, toate aceste demersuri fiind făcute în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, emițând în perioada 04.06.2014 - 01.08.2014, 9 bilete la ordin, care au fost introduse, ulterior, spre decontare și au fost refuzate de la plată pentru lipsă disponibil, S.C. C. S.A. fiind prejudiciată cu suma de 733.687,14 RON, întrunește condițiile de bază ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic art. 35 alin. (1) C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 239/A din data de 21 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 239/A din data de 21 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2024.