ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 26 martie 2024

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 7 din 18.01.2023, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal față de inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 360 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen. rap.la art. 231 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 C. pen.

În baza art. 250 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos.

În baza art. 91 și art. 92 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe un termen de supraveghere de 2 ani.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune Vâlcea, la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a fost obligat inculpatul să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune Vâlcea.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să presteze 60 de zile muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei comunei Bujoreni sau Primăriei municipiului Rm. Vâlcea, județul Vâlcea.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 19 C. proc. pen., art. 1349 și urm. C. civ., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 16.000 RON, daune materiale, către partea civilă B.

S-a respins cererea formulată de partea civilă de restituire a următoarelor bunuri: boxe laptop, documente originale ale S.C. C. S.R.L., înscris constând în Insurance number UK.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă împotriva inculpatului având ca obiect restituire card bancar emis de D..

În baza art. 275 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 1.200 RON, cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 276 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la 600 RON, cheltuieli judiciare, către persoana vătămată-parte civilă B..

Împotriva sentinței de fond au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, inculpatul A. și S.C. E. S.R.L..

Prin decizia penală nr. 962/A din 23 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, S.C. E. S.R.L. și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 7 din 18.01.2023 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, cu obligarea apelanților la plata cheltuielilor judiciare către stat și la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă B..

*******

Împotriva deciziei din apel, nr. 962/A din data de 23 octombrie 2023, a formulat recurs în casație inculpatul A., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată, apărarea inculpatului a susținut că decizia Curții de Apel Pitești a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. pen., arătând în esență următoarele:

Sub un prim aspect, inculpatul A. a criticat soluția de încetare a procesului penal pentru fapta prevăzută de art. 360 C. pen., raportat la prescripția răspunderii penale, pe care o consideră nelegală, întrucât în cauză nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii care să conducă la reținerea săvârșirii acestei infracțiuni.

Astfel, s-a susținut că, în ceea ce privește fapta de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 C. pen., în mod nelegal instanța de apel a concluzionat faptul că această faptă întrunește tipicitatea obiectivă și subiectivă, fără a motiva în vreun fel această afirmație, raportându-se doar la faptul ca a intervenit prescripția răspunderii penale și ca atare, consideră inculpatul că a fost pronunțată o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus amintite și cu încălcarea art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

S-a menționat că, în fața instanței de fond, recurentul-inculpat a solicitat în mod expres continuarea procesului penal referitor la fapta prevăzută de art. 360 C. pen., iar apelul formulat a vizat și această infracțiune sub aspectul tipicității obiective și subiective, astfel că, instanța de apel avea obligația să motiveze în mod clar de ce sunt întrunite aceste elemente de tipicitate.

În concret, recurentul inculpat consideră că această faptă, așa cum a fost reținută prin decizia recurată, nu corespunde tiparului obiectiv de incriminare.

S-a arătat că fapta pentru care a fost condamnat, având în vedere prevederea de la art. 360 alin. (1) C. pen., potrivit căreia accesul, fără drept, la un sistem informatic se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda, nu îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă cerute de lege, întrucât accesul la sistemul bancar s-a realizat prin intermediul unui card bancar și a unui cod PIN (Personal Identification Number), ambele fiindu-i furnizate de partea vătămată din proprie voință, prin remitere, așa cum atât instanța de fond cât și instanța de control judiciar în mod corect au reținut tocmai pentru a efectua operațiuni bancare, în acest sens fiind achitat pentru infracțiunea de furt.

S-a precizat că, din practica judiciara relevantă, rezultă că doar obținerea în mod fraudulos a cardului și/sau a codului PIN necesar pentru utilizarea cardului ar conduce la reținerea acestei fapte penale, întrunindu-se elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii, (în acest sens, indicând decizia nr. 278/2022 a C.A. Cluj și decizia nr. 70/2017 a C.A.București).

În opinia recurentului, prin remiterea instrumentului bancar și a codului (Personal Identification Number) de către partea vătămată, aceasta a permis utilizarea acestui card de către inculpat în toate modurile acceptate de către banca emitentă, astfel că nu se poate reține existența unei utilizări "fără drept", raportat la elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 360 C. pen.

S-a arătat că, în urma administrării probatoriului, nu a rezultat nicio dovadă din care să rezulte că, vreodată, partea vătămata i-ar fi solicitat de-a lungul timpului să îi restituie cardul sau să îi aducă la cunoștință în vreun fel că inculpatul nu ar mai avea voie să îl folosească.

A menționat recurentul că, fiind o trăsătură caracteristică comună a tuturor infracțiunilor informatice, cerința expresă ca fapta să fie comisă "fără drept" reflectă, în mod logic, posibilitatea ca o faptă în legătură cu un sistem informatic să nu fie întotdeauna considerată o infracțiune per se, ci și un act legitim sau justificat, chiar dacă nu este incidentă una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

S-a concluzionat că, în condițiile art. 360 C. pen., nu se va reține existența unei infracțiuni de acces nelegal dacă accesul în sine a fost autorizat de către utilizatorul legitim al sistemului informatic vizat (sau de către proprietarul ori deținătorul legal), așa cum este dovedit și în cazul său, prin remitere.

Totodată, în opinia recurentului, consecința aplicării principiului "in dubio pro reo" consacrat de art. 4 C. proc. pen. este încetarea oricărei forme de urmărire față de persoana acuzată și în definitiv scoaterea acesteia de sub acuzare.

Prin al doilea motiv de recurs în casație, s-a criticat soluția de condamnare pentru infracțiunea prevăzută de art. 250 alin. (1) C. pen., arătând recurentul inculpat că nici cu privire la această faptă nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă, ceea ce echivalează cu lipsa prevederii faptei de legea penală, în sensul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos s-a susținut că art. 250 alin. (1) C. pen. prevede că efectuarea unei operațiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, valoare monetară sau monedă virtuală, prin utilizarea, fără consimțământul titularului, a unui instrument de plată fără numerar sau a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Ca și modalitate de săvârșire s-a arătat că în speță nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă, menționând inculpatul că prin decizia recurată nu s-a motivat în sensul ca ar fi utilizat, fără consimțământul titularului, un instrument de plată (card bancar), instanța de apel raportându-se strict la un transfer de fonduri fără consimțământ, în timp ce modul abstract de incriminare se referă la utilizarea fără consimțământ a unui instrument de plată.

Or, așa cum s-a arătat, în cauză, nu se pune problema că acel card ar fi fost utilizat fără consimțământul părții vătămate și astfel, existenta consimțământului expres sau tacit al titularului instrumentului de plată electronică înlătură caracterul penal al faptei.

În subsidiar, s-a făcut referire la existența unei cauze justificative raportat la tipicitatea subiectivă a infracțiunii, arătând recurentul că fapta de care a fost învinuit nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, întrucât așa cum a demonstrat, în calitatea de administrator de fapt pe care o avea, nu a făcut altceva decât să recupereze banii societății E. S.R.L. și să îi depună înapoi în casieria acestei societăți, conform probelor din dosar (declarația martorului F., raport expertiză extrajudiciară).

Pe de altă parte, s-a arătat că, nici sub aspect subiectiv, motivațional, nu există intenția inculpatului de a păgubi pe cineva și de a îmbogăți pe altcineva, cardul fiind folosit doar pentru a transfera acei bani și pentru a-i readuce în casieria societății E. S.R.L., astfel că scopul urmărit de inculpat nu a fost acela de a produce un prejudiciu printr-o infracțiune de patrimoniu, ci dimpotrivă a acționat în spiritul civic și al obligației pe care o avea vis-a-vis de societatea pe care o administra în fapt.

De asemenea, având în vedere cele menționate, s-a susținut că este nelegală și soluționarea laturii civile, în sensul de a obliga inculpatul să plătească părții civile suma de 16.000 RON, întrucât nu sunt întrunite condițiile de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunilor de acces ilegal la un sistem informatic și nici cea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, așa cum rezultă din probele administrate în dosar, având în vedere că, inculpatul nu și-a însușit această sumă de bani, ci a depus-o în casieria societății mai sus amintite, astfel că instanța trebuia să pronunțe o soluție de achitare.

A conchis recurentul inculpat că, încredințarea de către partea vătămată a cardului împreună cu codul PIN aferent pentru efectuarea de operațiuni atât pentru el personal cât și pentru nevoile societății, presupune în mod clar și accesul efectiv la realizarea acestor operațiuni. A considera altfel, ar lipsi de conținut și de orice logică însuși efectul remiterii, ar însemna că remiterea nu poate fi urmată de chiar scopul pentru care s-a făcut remiterea.

În aceste condiții, s-a susținut că, activitatea inculpatului este justificată prin acțiunea de remitere din proprie voință a cardului respectiv de către partea vătămată, tocmai în realizarea scopului pentru care a fost emis, acela de a se realiza cu ajutorul lui operațiuni financiare, respectiv depuneri și retrageri de numerar, transfer de fonduri, etc.

În al treilea rând, prin motivele recursului în casație, inculpatul recurent consideră nelegală soluția pronunțată de instanța de control judiciar și din perspectiva obligației legale, conform art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., pe care aceasta o avea, de a readministra în cauză întreg probatoriul pe care s-a fundamentat soluția de achitare pentru infracțiunea de furt.

În esență, s-a arătat că, deși prin încheierea de ședință din data de 03.04.2023 s-a admis necesitatea readministrării probatoriului care a fundamentat soluția de achitare, în realitate, nu s-a readministrat nicio probă pe care instanța de fond a avut-o în vedere la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de furt.

Consideră recurentul că readministrarea întregului probatoriu, ar fi putut conduce instanța de control judiciar la a reține o cu totul altă situație de fapt, în conformitate cu probele administrate în mod legal și astfel să analizeze temeinic tipicitatea obiectivă și subiectivă a celor două infracțiuni reținute în sarcina sa și astfel să pronunțe o decizie în conformitate cu legea și normele de drept aplicabile.

Pe de o parte, s-a arătat că, infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare nu incriminează modul cum s-au retras ori s-au transferat banii, ci doar lipsa de drept și de consimțământ în ceea ce privește posesia instrumentului de plată electronică, cu alte cuvinte posesia legală prin remiterea cardului și a codului PIN, neputând fi incriminată.

Pe de altă parte, s-a menționat că, argumentația logico-juridică a magistratului fondului, însușită și de instanța de control judiciar, în sensul că transferul banilor era singura posibilitate pe care inculpatul o avea și este echivalentă cu lipsa de consimțământ, vine în totală contradicție cu norma de incriminare prevăzută de lege și cu reținerea situației de fapt, prin care s-a admis că, posesia unuia dintre carduri permitea efectuarea oricărei operațiuni financiare (retragere de numerar sau transfer de bani) pe oricare dintre conturile persoanei vătămate (pag. 3, alin. (5) și pag. 10, alin. (4) din decizia penala nr. 962/A/2023 Curții de Apel Pitești).

În consecință, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei penale nr. 962/A/2023 a Curții de Apel Pitești, desființarea sentinței penale nr. 7/18.01.2023 a Tribunalului Vâlcea, respingerea acțiunii civile și achitarea inculpatului pentru infracțiunile prevăzute de art. 250 și art. 360 C. pen.

Totodată, în baza art. 441 alin. (1) C. proc. pen., s-a solicitat suspendarea executării hotărârii până la judecarea definitivă a recursului in casație.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată către părți și procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar.

La data de 29.12.2023, au fost depuse la dosar concluziile scrise formulate de către S.C. E. S.R.L., asupra recursului în casație de față .

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casație, la data de 19.01.2024, dosarul de recurs în casație a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 13.02.2024, dată până la care s-a depus la dosar raportul asupra recursului în casație de față.

De asemenea, la data de 12.02.2024, prin mail, s-au depus la dosar note de ședință formulate de partea civilă B., prin avocat ales G..

Prin încheierea din data de 13 februarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru considerentele arătate în încheierea respectivă, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 962/A din 23 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești și s-a trimis cauza completului care judecă recursul în casație, în compunere de 3 judecători. Totodată, a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei penale atacate formulate de inculpat.

Pentru a dispune astfel, în procedura de filtru, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. a constatat că prezenta cerere îndeplinește cerințele prevăzute de dispozițiile art. 434 alin. (1), art. 435, art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. și art. 437 raportat la art. 438 din C. proc. pen.

În cauză, s-a reținut că, în ceea ce privește cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen.

În concret, având în vedere conținutul motivelor de recurs în casație, așa cum au fost formulate în cauză de recurentul inculpat A., anterior redate, s-a constatat că, în ceea ce privește criticile formulate, acestea pot fi analizate prin prisma cazurilor de casare invocate însă numai în ceea ce privește criticile referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului, cu excepția criticilor referitoare la tipicitatea subiectivă a infracțiunilor imputate inculpatului și a celor vizând stărea de fapt și administrarea probatoriului în cauză.

În consecință, prin încheierea din data de 13 februarie 2024, în limitele anterior menționate, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație de față.

Cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casație de la termenul din 26.03.2024, s-au luat concluziile apărării recurentului și ale parchetului, acestea fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat în cauză de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate ca fiind grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speță, inculpatul A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 din C. proc. pen., criticând, în ceea ce privește faptele reținute în sarcina sa, atât soluția de condamnare pentru infracțiunea prev. de art. 250 alin. (1) C. pen., cât și soluția de încetare a procesului penal pentru infracțiunea prev. de art. 360 alin. (1) C. pen., în raport de care se solicită achitarea.

Se reține că, prin decizia atacată, față de inculpatul A. s-a dispus, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 360 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

De asemenea, în baza art. 250 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, dispunându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 2 ani.

Se constată, sub un prim aspect, că prin recursul în casație formulat, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a criticat soluția de încetare a procesului penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 360 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, în esență, susținându-se de către recurent că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, soluția corectă fiind cea de achitare, întrucât accesul la sistemul bancar s-a realizat prin intermediul unui card bancar și a unui cod PIN (Personal Identification Number), ambele fiindu-i furnizate de partea vătămată din proprie voință, prin remitere.

Astfel, în opinia recurentului, nu se poate reține existența unei utilizări "fără drept", raportat la elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 360 C. pen., în condițiile în care instrumentul bancar și codul (Personal Identification Number) i-au fost remise de către partea vătămată, care a permis utilizarea acestui card de către inculpat. S-a mai arătat că, în urma administrării probatoriului, nu există nicio probă din care să rezulte că, vreodată, persoana vătămata i-ar fi solicitat de-a lungul timpului să îi restituie cardul sau să îi aducă la cunoștință în vreun fel că inculpatul nu ar mai avea voie să îl folosească.

Sub un al doilea aspect, decizia instanței de apel, a fost criticată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., fiind astfel criticată soluția de condamnare pentru infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) C. pen., recurentul inculpat susținând că nici cu privire la această faptă nu sunt întrunite elementele de tipicitate, solicitând achitarea sa.

De asemenea, și în ceea ce privește această faptă recurentul inculpat a susținut că, în cauză, nu se pune problema că respectivul card ar fi fost utilizat fără consimțământul părții vătămate, menționând inculpatul că prin decizia recurată nu s-a motivat în sensul că ar fi utilizat, fără consimțământul titularului, un instrument de plată (card bancar), instanța de apel raportându-se strict la un transfer de fonduri fără consimțământ, în timp ce modul abstract de incriminare se referă la utilizarea fără consimțământ a unui instrument de plată.

Or, a susținut recurentul că, așa cum s-a arătat în cauză, existența consimțământului expres sau tacit al titularului instrumentului de plată electronică înlătură caracterul penal al faptei, posesia legală prin remiterea cardului și a codului PIN neputând fi incriminată.

În opinia inculpatului, încredințarea de către partea vătămată a cardului împreună cu codul PIN aferent pentru efectuarea de operațiuni atât pentru el personal cât și pentru nevoile societății, presupune în mod clar și accesul efectiv la realizarea acestor operațiuni.

A conchis recurentul inculpat că în aceste condiții, activitatea inculpatului este justificată prin acțiunea de remitere din proprie voință a cardului respectiv de către partea vătămată, tocmai în realizarea scopului pentru care a fost emis, acela de a se realiza cu ajutorul lui operațiuni financiare, respectiv depuneri și retrageri de numerar, transfer de fonduri, etc.

Examinând cauza prin prisma criticilor așa cum au fost formulate de inculpatul A. prin recursul în casație de față, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate.

Se reține că, în susținerea criticii potrivit căreia faptele imputate inculpatului A. nu sunt prevăzute de legea penală și astfel se impune achitarea lui, în esență, recurentul inculpatul a făcut referiri la greșita apreciere a instanței de apel în sensul că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic, prevăzută de art. 360 C. pen. și infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) C. pen., argumente expuse în cuprinsul cererii de recurs în casație referindu-se în concret la împrejurarea că în speță instanțele de fond și apel au reținut în mod greșit că inculpatul a folosit cardul fără consimțământul intimatei parte vătămată, respectiv că l-a folosit "fără drept", în condițiile în care în realitate conform celor arătate de recurent, acestea i-au fost remise de către partea vătămată și astfel nu au fost utilizate fără consimțământul titularului.

Mai exact, în opinia recurentului, încredințarea cardului împreună cu codul PIN aferent pentru efectuarea de operațiuni presupune în mod clar și accesul efectiv la realizarea oricăror operațiuni permise de bancă, activitatea inculpatului fiind justificată prin acțiunea de remitere din proprie voință a cardului respectiv de către partea vătămată, tocmai în realizarea scopului pentru care a fost emis, acela de a se realiza cu ajutorul lui operațiuni financiare, respectiv depuneri și retrageri de numerar, transfer de fonduri, etc., sens în care toate aceste aspecte înlătură caracterul penal al faptei.

Astfel, raportat la aceste elemente de fapt, recurentul a susținut că nu sunt întrunite elementele de tipicitate în ceea ce privește infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 360 alin. (1) C. pen., pentru care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale și nici elementele de tipicitate ale infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) Cod, pentru care s-a dispus condamnarea, sens în care solicită achitarea sa pentru ambele fapte.

Înalta Curte constată că, așa cum au fost formulate criticile recurentului inculpat A. acestea vizează în realitate netemeinicia deciziei din apel, inculpatul fiind nemulțumit de faptul că s-a reținut în sarcina sa săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 360 alin. (1) C. pen. și art. 250 alin. (1) C. pen., prin motivele de recurs conturându-se din punctul de vedere al apărării o situație de fapt diferită decât cea reținută de instanța de apel.

Înalta Curte reține că, starea de fapt stabilită în cauză cu titlu definitiv prin decizia instanței de apel și care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, constă, în esență, în aceea că, în perioada iunie 2016- august 2017, între persoana vătămată B. și inculpatul A. a existat o relație de concubinaj, locuind într-un imobil aparținând acestuia din urmă, situat în comuna Bujoreni, sat Olteni, județul Vâlcea. De asemenea, într-un alt imobil, respectiv o anexă a locuinței, este înregistrat sediul social al S.C. E. S.R.L., ce are ca obiect de activitate intermedieri în comerțul cu produse diverse, în principal cafea și aparate de cafea, societatea fiind administrată, în fapt, de către inculpat.

La data de 28.08.2017, folosind cardul nr. x, aferent contului nr. x, persoana vătămată a efectuat, prin intermediul bancomatului, două depuneri de numerar, în cuantum de câte 10.000 RON, astfel că, potrivit extrasului eliberat de D., în acest cont bancar, la data menționată, se afla suma de 20.023 RON.

Au reținut instanțele din probatoriul administrat în cauză că, în primăvara anului 2017, la solicitarea inculpatului A., motivat de necesitatea asigurării unor resurse financiare destinate derulării activităților comerciale, persoana vătămată a remis acestuia, cu titlu de împrumut, sumele de 4.000 euro și 1.000 RON, primiți de la părinții săi, pe care inculpatul urma să le restituie în toamna aceluiași an. Suma de 4000 euro, ce făcuse obiectul împrumutului, reprezenta partea ce revenise persoanei vătămate din banii obținuți de tatăl acesteia, H., împreună cu alți moștenitori, ca urmare a vânzării, pentru prețul de 55.000 euro, a unor construcții și a terenului aferent, situate în municipiul Alexandria, județul Teleorman.

La sfârșitul lunii august 2017, întrucât tatăl său avea probleme de sănătate (ulterior a survenit decesul acestuia), persoana vătămată B. i-a adus la cunoștință inculpatului că are nevoie de banii primiți cu titlu de împrumut, condiții în care a convenit cu acesta că suma datorată persoanei vătămate, ținând seama de cursul valutar, este de 20.000 RON. Ca urmare, persoana vătămată a luat, din locuința folosită în comun, această sumă de bani, pe care, în data de 28.08.2017, a depus-o, în două tranșe egale, în contul nr. x, deschis la D., utilizând cardul bancar, sumă destinată a fi transferată într-un cont deținut de tatăl său.

S-a reținut că, aceste demersuri ale persoanei vătămate, vizând restituirea împrumutului, au atras nemulțumirea inculpatului, care, în seara zilei de 31.08.2017, revenind la domiciliul din comuna Bujoreni, sat Olteni, județul Vâlcea, i-a comunicat acesteia că nu mai dorește să continue relația de concubinaj, făcându-i, totodată, cunoscut că, la rândul său, îi datorează suma de 5.600 RON, reprezentând cuantumul taxelor și impozitelor achitate pentru perioada în care ar fi fost salariată a S.C. E. S.R.L., al cărei administrator, în fapt, așa cum s-a arătat, este inculpatul.

În acest context, cu toate că nu a recunoscut o asemenea datorie, motivat de faptul că nu semnase un contract individual de muncă, având în vedere, însă, solicitarea inculpatului de remitere a sumei menționate, în posesia căreia nu se afla, persoana vătămată s-a deplasat împreună cu acesta la Agenția Râmnicu Vâlcea Nord a D.. Cu această ocazie, persoana vătămată a retras de la ATM-ul băncii, din același cont, suma maximă permisă prin folosirea cardului, respectiv 4.000 RON, și, pe fondul unor discuții contradictorii între părți, aceasta a refuzat, în cele din urmă, să-i înmâneze inculpatului suma de bani retrasă, condiții în care cei doi s-au despărțit, inculpatul interzicând persoanei vătămate să revină la locuința aflată în proprietatea acestuia.

În seara aceleiași zile, după despărțirea de persoana vătămată, inculpatul A. s-a deplasat, succesiv, la multimatul D., Sucursala Rm. Vâlcea, unde, folosind un alt card bancar emis pe numele persoanei vătămate, cu nr. x, aflat în posesia sa, a efectuat, din contul nr. x, unde mai exista un disponibil de 16.023 RON, două transferuri de fonduri, în cuantum de 10.000 RON, la ora 20:34, respectiv de 6.000 RON, la ora 21:30, în contul nr. x, deschis la I. pe numele mamei acestuia, J..

În aceste condiții, la data de 01.09.2017, urmare a solicitării persoanei vătămate, D. a procedat la blocarea cardului bancar folosit de inculpat la transferarea din contul acesteia a sumelor de bani menționate.

Prin urmare, prin hotărârea definitivă pronunțată de Curtea de Apel Pitești, recurată în cauză, față de situația de fapt astfel reținută în cauză, s-a stabilit că, în drept, faptele inculpatului A., constând în aceea că, în data de 31.08.2017, în lipsa consimțământului persoanei vătămate B., prin utilizarea, fără drept, a unui card bancar emis pe numele acesteia, a efectuat, prin intermediul unui multimat aparținând D. din mun. Rm. Vâlcea, operațiuni de transfer a sumelor de 10.000 RON și de 6.000 RON, din contul persoanei vătămate în contul deschis la I. pe numele mamei acestuia, J., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos și accesul ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 250 alin. (1) C. pen. și art. 360 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen. și art. 5 C. pen.

Înalta Curte, analizând criticile recurentului cu privire la inexistența condițiilor de tipicitate ale infracțiunilor imputate, subliniază că tiparul normei de incriminare a faptei, astfel cum este configurată în cuprinsul art. 360 alin. (1) din C. pen., presupune accesul, fără drept, la un sistem informatic, care se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Ca atare, art. 360 din C. pen. reglementează infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic, într-o variantă de bază, ce interzice accesul, fără drept, la un sistem informatic [alin. (1)].

Fiind o infracțiune de pericol, obiectul juridic special al acesteia este constituit din relațiile sociale ale căror naștere și dezvoltare sunt condiționate de siguranța/securitatea sistemelor și datelor informatice constând în asigurarea confidențialității, integrității și accesibilității acestora, fără ca textul de incriminare să protejeze patrimoniul persoanei sau alte valori sociale ce ar putea fi lezate printr-o acțiune distinctă înlesnită ca urmare a consumării accesului, caz în care fapta incriminată de dispozițiile art. 360 din C. pen. va avea natura unei infracțiuni mijloc ce urmează a fi reținută în concurs cu o altă infracțiune.

Prin Decizia nr. 183 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 13 iunie 2018, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 360 alin. (3) din C. pen., s-a reținut în considerente că, potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, "prin persoană care acționează fără drept se înțelege persoana care nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui contract, persoana care depășește limitele autorizării sau persoana care nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfășura cercetări științifice sau de a efectua orice altă operațiune într-un sistem informatic. (...) Chiar dacă C. pen. nu a preluat toate definițiile din Legea nr. 161/2003, aceasta rămâne în continuare un reper pentru înțelegerea elementelor de conținut ale infracțiunii criticate, iar practica și jurisprudența anterioară își păstrează actualitatea, întrucât noua reglementare nu aduce modificări conținutului infracțiunii" (paragrafele 27 și 28).

De asemenea, prin Decizia nr. 353 din data de 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (1) și art. 360 din C. pen., Curtea Constituțională a statuat că incriminarea reglementată de art. 250 alin. (1) din C. pen. protejează relațiile sociale patrimoniale a căror bună desfășurare depinde de utilizarea legitimă a instrumentelor de plată electronice, definite în art. 180 din C. pen.. Incriminarea reglementată de art. 360 din C. pen. protejează relațiile sociale a căror bună desfășurare depinde de respectarea securității și integrității sistemelor informatice, precum și a securității, integrității și confidențialității datelor informatice, definite în art. 181 din C. pen., iar elementul material al infracțiunii îl constituie, în principiu, acea operațiune de acces, fără drept, prin care se realizează o interacțiune funcțională cu sistemul informatic.

Totodată, se reține că anterior în această materie, chestiunea accesului la un sistem informatic a făcut obiectul recursului în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a solicitat interpretarea unitară a noțiunii de acces, fără drept, la un sistem informatic, în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 42 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 161/2003, ce incriminau anterior C. pen. actual infracțiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic.

Astfel, recursul în interesul legii sub aspectul interpretării unitare a noțiunii de acces fără drept la un sistem informatic a fost soluționat prin Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 6 decembrie 2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "Folosirea la bancomat a unui card bancar autentic, fără acordul titularului său, în scopul efectuării unor retrageri de numerar, constituie infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, în concurs ideal cu infracțiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obținerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 161/2003".

Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013 își produce efectele în continuare, deoarece incriminarea faptei de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic și a faptei de acces, fără drept, la un sistem informatic, prevăzută de art. 42 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 161/2003 au fost reglementate de C. pen. actual în art. 250 - Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos și, respectiv, în art. 360 - Accesul ilegal la un sistem informatic.

Așadar, jurisprudența relevantă în materie a conchis cu referire la incriminarea reglementată de art. 360 din C. pen. că elementul material al acestei infracțiuni îl constituie, în principiu, acea operațiune de acces, fără drept, prin care se realizează o interacțiune funcțională cu sistemul informatic" (paragraful 31, Decizia CCR nr. 353 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018).

Conținutul sintagmei "fără drept", vizează situația când o persoană acționează într-o atare modalitate (fără drept) atunci când se află în una dintre următoarele situații: a) nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui contract; b) depășește limitele autorizării; c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfășura cercetări științifice sau de a efectua orice altă operațiune într-un sistem informatic.

Relevantă în acest sens este și Decizia nr. 2/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins solicitarea vizând întrebarea "dacă retragerea de numerar cu carduri falsificate, folosind datele cardurilor copiate, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prevăzută de art. 250 alin. (1) și (2) din C. pen. în concurs ideal cu infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic prevăzută de art. 360 din C. pen. sau doar infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos, prevăzută de art. 250 alin. (1) și (2) din C. pen..", cu motivarea că dezlegarea ce se solicită a se da problemelor de drept se regăsește într-o decizie anterioară dată în interesul legii - Decizia nr. 15 din 14 octombrie 2013 pronunțată de completul competent să judece recursul în interesul legii - ale cărei considerente se aplică, mutatis mutandis.

Așadar, Curtea a reiterat faptul că art. 360 din C. pen. în vigoare a preluat dispozițiile art. 42 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, iar art. 250 alin. (1) și (2) din actualul C. pen. a preluat textul art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, în prezent abrogat, completat cu cel al art. 1 pct. 11 din același act normativ, la care făcea trimitere art. 27.

Totodată, art. 181 alin. (1) din C. pen. este similar cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 și cu toate că în C. pen. nu s-au preluat toate definițiile din Legea nr. 161/2003 referitoare la înțelesul termenilor de sistem informatic, prelucrare automată a datelor, program informatic, date informatice, furnizor de servicii, date referitoare la traficul informațional, date referitoare la utilizatori, măsuri de securitate, definiția din art. 181 din C. pen. este identică cu cea din Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001 și ratificată prin Legea nr. 64/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 20 aprilie 2004.

În concluzie, se reține faptul că prin Decizia nr. 13/2015 s-a statuat că folosirea la ATM sau POS a cardului falsificat ori chiar a celui autentic, însă fără acordul titularului său, în scopul efectuării unor transferuri de fonduri, respectiv retrageri de numerar, precum și încărcarea/descărcarea unui instrument de monedă electronică constituie infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit utilizarea acestuia. Specificul instrumentelor de plată electronică este acela că sunt create și pot fi folosite preponderent, dar nu exclusiv, în cadrul unui sistem informatic pentru efectuarea unor operațiuni financiar-bancare determinate: transferuri de fonduri (prin ATM, POS sau internet), retrageri de numerar (prin ATM), depuneri de numerar (prin ATM), încărcarea/descărcarea unui instrument de monedă electronică (prin ATM, POS sau internet).

În acest sens, orice folosire a unui ATM sau POS reprezintă o accesare a unui sistem informatic, fie pentru a obține date informatice din sistem, fie pentru a transmite date informatice în sistem, fie pentru a transfera date de pe un mijloc de stocare a datelor informatice. ATM-ul are caracteristicile unui sistem informatic, iar prin utilizarea unui card falsificat sau a unui card valid, dar fără acordul titularului, autorul infracțiunii va obține accesul la datele de cont, sistemul percepându-l ca fiind persoana autorizată.

În aceste coordonate, revenind la faptele deduse judecății, imputate în speță inculpatului A., în raport de cele menționate și având în vedere starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv de instanțele de fond și apel, anterior redată, Înalta Curte, contrar susținerilor formulate de inculpat prin recursul în casație de față, constată că faptele recurentului inculpat A., constând în aceea că, în data de 31.08.2017, în lipsa consimțământului persoanei vătămate B., prin utilizarea, fără drept, a unui card bancar emis pe numele acesteia, a efectuat, prin intermediul unui multimat aparținând D. din mun. Rm. Vâlcea, operațiuni de transfer a sumelor de 10.000 RON și de 6.000 RON, din contul persoanei vătămate în contul deschis pe numele mamei acestuia, J., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos și accesul ilegal la un sistem informatic, prev. de art. 250 alin. (1) C. pen. și art. 360 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 38 alin. (2) C. pen. și art. 5 C. pen.

Baza factuală stabilită de prima instanță și însușită de instanța de apel, relevă o concordanță deplină între aceasta și condițiile de tipicitate obiectivă cu privire la acțiunile comise de inculpatul recurent A., urmarea produsă și legătura de cauzalitate, pentru ambele infracțiuni reținute în sarcina sa, așa încât nu se poate susține lipsa acestora, recurentul folosind fără drept cardul intimatei și codul de securitate al acestui card, fără acordul persoanei vătămate și a accesat fără drept sistemul informatic, transferând suma reținută în cauză. Folosirea la ATM a cardului, implică serverele băncilor, ceea ce presupune un sistem informatic, în sensul prevăzut de art. 360 din C. pen.

Instanțele de fond și apel au examinat deopotrivă susținerile inculpatului relativ la existența consimțământului persoanei vătămate cu privire la transferul sumei de 16.000 RON, în seara zilei de 31.08.2017, apreciind instanțele că aceste susțineri vin în contradicție cu elementele probatorii ale cauzei și cu situația de fapt reținută, prin hotărârea pronunțată concluzionându-se că în speță rezultă fără nici un dubiu, că operațiunile efectuate de inculpat au fost realizate fără permisiunea titularului de cont, cerință esențială, cu valoare de element constitutiv, sesizate de altfel ca fiind frauduloase de către persoana vătămată, care la data de 01.09.2017, a solicitat D. blocarea cardului bancar folosit de inculpat la transferarea din contul acesteia a sumelor de bani menționate.

Au statuat instanțele că în realitate hotărârea inculpatului de a proceda la transferul fondurilor a fost luată ulterior refuzului persoanei vătămate de a-i remite suma de 4.000 RON, retrasă de aceasta de la bancomat. Ca atare, în concret, s-a reținut că în seara de 31.08.2017, inculpatul a folosit cardul aparținând persoanei vătămate, fără drept, efectuând operațiuni financiare în mod fraudulos prin intermediul unui multimat amplasat la sediul D. din mun. Rm. Vâlcea, operațiuni constând în transferarea din contul persoanei vătămate a sumei de 16.000 RON, în contul mamei inculpatului (suma fiind transferată prin două plăți, respectiv prin plata sumei de 10.000 RON la ora 20:34 și prin plata sumei de 6000 RON la ora 21:30), tranzacții efectuate fără ca persoana vătămată să cunoască acest lucru.

În raport de cele reținute, în baza situației definitiv stabilite de instanțe și contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că faptele imputate inculpatului A. se circumscriu normelor de incriminare prevăzute de art. 250 alin. (1) C. pen. și art. 360 alin. (1) C. pen., existând o corespondență deplină cu toate cerințele de tipicitate obiectivă a infracțiunilor reținute în sarcina acestuia, pentru care s-a dispus încetarea procesului penal și respectiv, condamnarea acestuia, instanța supremă apreciind așadar susținerile inculpatului A. în sensul că faptele nu sunt prevăzute de legea penală ca fiind nefondate.

De altfel, criticile aduse deciziei recurate vizează de fapt circumstanțele comiterii faptei, mai exact inculpatul recurent solicitând să se aibă în vedere o situația de fapt diferită de cea avută în vedere de instanțele de fond și apel, recurentul susținând că nu s-a probat faptul că a utilizat un instrument de plată fără consimțământul titularului, în condițiile în care în realitate acesta a acționat în virtutea dreptului dat de partea vătămată prin remiterea cardului și codului acestuia. Deși recurentul a susținut că faptele sale nu se suprapun tiparului de incriminare prevăzut de legiuitor, în concret, ceea ce se contestă este aprecierea instanțelor în sensul că inculpatul se face vinovat de săvârșirea celor două infracțiuni menționate și pentru care nu s-a dispus achitarea așa cum a solicitat în cauză.

Or, toate argumentele apărării formulate în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., vizează în realitate starea de fapt reținută în cauză, pe care recurentul o contestă, criticându-se astfel, pe calea prezentei căi extraordinare de atac, cele statuate de instanțele de fond și apel relativ la circumstanțele comiterii faptelor și aprecierile instanțelor asupra stării de fapt și probatoriului administrat, aspecte care însă exced analizei în procedura recursului în casație.

Înalta Cure reamintește că starea de fapt reținută în cauză cu titlu definitiv și concordanța acesteia cu probele administrate nu pot fi cenzurate de instanța supremă în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare.

Limitarea normativă a obiectului judecății în recursul în casație la situații de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond și apel, și, implicit, cenzurarea stării de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel ori concordanța acesteia cu probele administrate.

Analiza conținutului mijloacelor de probă pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția, a fiabilității acestora ori interpretarea probatoriului administrat în cauză, pe de o parte, și starea de fapt reținută de instanță, pe de altă parte, excedează limitelor cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În concluzie, în limitele criticilor admisibile în cadrul recursului în casație, în raport de susținerile recurentului și scopul recursului în casație, față de cele anterior reținute în cauză, Înalta Curte constată că faptele reținute în sarcina inculpatului A. prin hotărârea recurată realizează o corespondență deplină cu elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) C. pen. și art. 360 alin. (1) C. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 962/A din data de 23 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești

În baza dispozițiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 962/A din data de 23 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului