ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 septembrie 2024

Asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 597 din data de 15.05.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, în dosarul nr. x/2017, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (6) și art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii în formă continuată a infracțiunii de schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, când fapta a produs consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 182 alin. (1) și (3) din Legea 78/2000 raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. (16 acte materiale comise în intervalul 14.2.2012 – 16.3.2012) și la art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în dauna părții civile Compania de Apă Târgoviște Dâmbovița, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

S-a luat act că inculpatul A. nu a fost supus arestului preventiv sau arestului la domiciliu în cauza de față.

În baza art. 397 raportat la art. 19 alin. (1), alin. (5), art. 25 alin. (1) C. proc. pen. și cu referire la art. 1349, art. 1357 și art. 1381 C. civ. a admis acțiunea civilă formulată de către partea civilă Compania de Apă Târgoviște Dâmbovița în contradictoriu cu inculpatul A..

A obligat inculpatul A. să plătească părții civile Compania de Apă Târgoviște Dâmbovița suma totală de 21.092.742,77 RON cu titlu de daune materiale.

II. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție.

Prin decizia penală nr. 112/A/29.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 597 din data de 15.05.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția I Penală în dosarul nr. x/2017.

În fapt, s-a reținut că inculpatul A., în perioada 14.2.2012 – 16.3.2012, în calitate de administrator în fapt al S.C. B. S.A., în realizarea aceleiași hotărâri infracționale a schimbat fără respectarea dispozițiilor legale destinația fondurilor obținute din bugetul Uniunii Europene (suma de 9.413.077,07 RON, provenită din programul Operațional Sectorial de Mediu, încasată de către S.C. B. S.A. cu titlu de avans în urma acordului contractual încheiat cu beneficiarul S.C. Compania de Apă Târgoviște Dâmbovița SA), prin dispunerea efectuării a 16 (șaisprezece) plăți către tot atâția destinatari, efectuate în legătură cu obligații anterioare ale S.C. B. S.A., fără legătură cu obiectul acordului contractual amintit și anume "Reabilitarea și extinderea rețelelor de apă și canalizare Găești.

III. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție prin care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., arătând faptul că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale față de inculpatul A., parchetul apreciind că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta dedusă judecații nu s-a împlinit.

În acest sens, a subliniat că analiza privind cazul de recurs în casație se raportează la fondul legislativ și interpretativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C-107/23 PPU s-a pronunțat la data de 24.07.2023, anterior prezentei decizii atacate. Așadar, legalitatea soluției din data de 29.01.2024 de încetare a procesului penal poate fi analizată în raport cu această decizie.

Elementul de noutate în ceea ce privește obligativitatea deciziei menționate constă în aceea că impune instanței naționale să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese, prin acte de procedură intervenite înainte de pronunțarea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, dar operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunțării acesteia în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situația în care o hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Infracțiunile ce au făcut obiectul acuzației intră sub incidența dreptului Uniunii, constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii constând în schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, instanța fiind abilitată să reexamineze pe calea recursului în casație hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-107/23 PPU.

În consecință, trebuie luate în considerare ca având efectul întreruptiv de prescripție, potrivit art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de către organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018, în conformitate cu dispozițiile legislative prevăzute de articolul 155 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 (în sensul că "termenul de prescripție al răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

În concret, infracțiunea de schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, când fapta a produs consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 18

2

alin. (1) și (3) din Legea 78/2000 raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. (16 acte materiale comise în intervalul 14.02.2012 - 16.03.2012) și la art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., se pedepsește cu închisoare de la un an și 6 luni la 7 ani și 6 luni, iar termenul general de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani - art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., astfel că termenul de prescripție generală s-a împlinit în anul 2020.

Contrar argumentelor curții de apel, cursul urmăririi penale a fost întrerupt prin ordonanța de începere in rem din 27.06.2016, ordonanță de efectuare în continuare urmărire penala la 31.10.2017, audiere suspect 06.12.2017, punerea în mișcare a acțiunii penale la 06.12.2017, audiere inculpat la 07.12.2017, rechizitoriul întocmit la 21.12.2017, iar dosarul a fost înregistrat la 22.12.2017 la Tribunalul București, existând acte de întrerupere și în procedura de cameră preliminară anterior Deciziei 297/2018, inclusiv respingerea cererilor și excepțiilor la 21.03.2018.

În acest sens, a apreciat că începând cu data de 21.03.2018, potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (2) C. pen., a început să curgă un nou termen de prescripție, de 8 ani, care urmează a se împlini la 20.03.2026, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului în casație și casarea hotărârii atacate.

IV. Prin încheierea din 17.04.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în principiu, cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 112/A/29.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017.

În esență, s-a reținut că cererea de recurs în casație îndeplinește condițiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen., iar în procedura de examinare a admisibilității recursului în casație instanța supremă verifică doar aspectele strict formale care nu pun în discuție chestiuni ce țin de soluționarea fondului căii de atac.

V. Examinând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 17.04.2024, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casație și Justiție verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanțe de apel.

Instanța supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casație, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanța de recurs în casație pornește de la situația de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel.

Motivul de casare invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție s-a întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal).

Din perspectiva acestui caz de casare, devin incidente două ipoteze distincte și anume: fie soluția de încetare nu trebuia dispusă, întrucât temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen. nu a existat, fie soluția de încetare a procesului penal se întemeiază pe un alt temei decât cel reținut.

În speță, situându-se în prima dintre cele două ipoteze anterior menționate, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, valorificat de către instanța de apel este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale a inculpatului A., subsecvent adoptării de către Curtea Constituțională a Deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 și 358 din 26 mai 2022, ambele referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen.

Astfel, prin sentința penală nr. 597 din data de 15.05.2023 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr. 112/A/29.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii în formă continuată a infracțiunii de schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, când fapta a produs consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 18

2

alin. (1) și (3) din Legea 78/2000 raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. (16 acte materiale comise în intervalul 14.02.2012 – 16.03.2012) și la art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că inculpatul A., în perioada 14.02.2012 – 16.03.2012, în calitate de administrator în fapt al S.C. B. S.A., în realizarea aceleiași hotărâri infracționale a schimbat fără respectarea dispozițiilor legale destinația fondurilor obținute din bugetul Uniunii Europene (suma de 9.413.077,07 RON, provenită din programul Operațional Sectorial de Mediu, încasată de către S.C. B. S.A. cu titlu de avans în urma acordului contractual încheiat cu beneficiarul S.C. Compania de Apă Târgoviște Dâmbovița SA), prin dispunerea efectuării a 16 (șaisprezece) plăți către tot atâția destinatari, efectuate în legătură cu obligații anterioare ale S.C. B. S.A., fără legătură cu obiectul acordului contractual amintit, și anume "Reabilitarea și extinderea rețelelor de apă și canalizare Găești".

În speță, Ministerul Public a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale față de inculpatul A., apreciind că, în realitate, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta dedusă judecații nu s-a împlinit, în speță fiind aplicabilă Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Marea Cameră, în cauza C107/23 PPU.

De asemenea, s-a solicitat a se avea în vedere că infracțiunile ce au făcut obiectul acuzației intră sub incidența dreptului Uniunii, constituind o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În consecință, s-a apreciat ca având efectul întreruptiv de prescripție, potrivit art. 155 alin. (2) din C. pen., toate actele de procedură îndeplinite de către organele judiciare anterior Deciziei CCR nr. 297/2018.

Prin urmare, a apreciat că începând cu data de 21.03.2018 (data ultimului act întreruptiv de prescripție), potrivit dispozițiilor art. 155 alin. (2) C. pen., a început să curgă un nou termen de prescripție, de 8 ani, care urmează a se împlini la 20.03.2026.

Procedând la examinarea acestor critici în raport de considerațiunile de natură teoretică și faptică anterior menționate, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană și art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor, dreptul Uniunii Europene aplicându-se cu prevalență față de dreptul intern.

De asemenea, reține Înalta Curte că, potrivit art. 325 din TFUE, pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre adoptă aceleași măsuri pe care le iau pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor lor interese financiare, fără a aduce atingere altor dispoziții ale tratatelor.

Din acest punct de vedere, este indiscutabilă supremația dreptului unional, însă, în același timp, este necesar a fi făcută precizarea că în ceea ce privește conflictele de legi în timp sau existența unor neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, regula de bază impune aplicarea normelor mai puțin severe. Astfel, în Constituția României, la art. 20 alin. (2) se prevede că: Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Revenind la cauza pendinte, instanța de casație constată că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, când fapta a produs consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 18

2

alin. (1) și (3) din Legea 78/2000.

În această ordine de idei, astfel cum s-a precizat anterior, Înalta Curte recunoaște, pe deplin și fără rezerve, primordialitatea dreptului Uniunii Europene în fața legilor interne, și, în limitele competențelor Uniunii, aplică cu prevalență, dispozițiile acestuia.

Însă, este de precizat că prioritatea/preeminența/primordialitatea dreptului Uniunii Europene nu se manifestă în raport cu Constituția României și/sau orice altă normă de rang constituțional, astfel cum sunt, prin excelență, dispozițiile CEDO care asigură un standard superior de protecție a unui drept fundamental [art. 20 alin. (2) Constituție], ci vizează exclusiv dispozițiile contrare din "legile interne".

Așadar, chiar admițând supremația dreptului Uniunii, Înalta Curte este obligată să verifice dacă prin lăsarea ca neaplicate a dispozițiilor legale naționale nu se încalcă drepturile fundamentale ale omului și principiile de bază ale procesului penal, recunoscute de legislația națională, de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și chiar de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sau dispozițiile cuprinse în alte tratate.

Astfel, ori de câte ori efectele substanțiale ale unei act judiciar interferează cu protecția unui drept fundamental, orice instanță judecătorească (orice jurisdicție penală), în limitele competenței sale, este obligată să identifice și să statueze motivat care este standardul de drept – noțiune comprehensivă ce reunește atât normele juridice (principii și reguli) cât și dreptul de sorginte jurisdicțională (jurisprudențele obligatorii) – incident în concret în procedura judiciară în care a fost învestită, urmând să îl aplice pentru a tranșa în baza acestuia raportul juridic litigios.

Așa fiind, Înalta Curte – ca, de altfel, orice instanță judecătorească – este obligată să efectueze un atare examen judiciar pentru a statua motivat care este standardul de drept în concret aplicabil în cauza pendinte, de vreme ce soluția pe care urmează să o pronunțe influențează indeniabil protecția drepturilor fundamentale.

Înalta Curte apreciază că realizarea justiției într-un stat de drept nu este posibilă fără respectarea drepturilor fundamentale prin raportare la particularitățile fiecărei cauze, la standardele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale, respectiv a celor ce decurg din jurisprudența CJUE, în măsura în care sunt apte să asigure un nivel de protecție a drepturilor fundamentale echivalent sau superior celui din blocul convențional.

Înalta Curte remarcă din prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale că cea mai mare parte a acestor drepturi nu sunt nelimitate într-o societate democratică, fiind justificată restrângerea lor în numele siguranței publice sau al securității naționale, al interesului economic al țării, al sănătății publice și al moralei, al drepturilor și libertăților altuia, al prevenirii dezordinii și delincvenței. În plus, potrivit art. 15 parag. 1 din Convenția europeană, statelor le este permis, în anumite circumstanțe, să deroge de la obligațiile lor în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii. Dar chiar și în aceste împrejurări, niciun stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la obligația interzicerii torturii, a sclaviei și a neretroactivității legii penale mai severe, respectiv a retroactivității legii penale mai favorabile (art. 15 parag. 2).

Deopotrivă, este rolul instanțelor de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile, nu poate fi acceptat un dublu standard de protecție, care să conducă la o scindare nepermisă a conținutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conținutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecție față de alt aspect al aceluiași drept în funcție de natura faptului juridic care a generat incidența dreptului.

Prin urmare, în opinia Înaltei Curți atât neretroactivitatea legii, respectiv retroactivitatea legii penale mai favorabile sunt menite să asigure protecția persoanei implicate într-un proces penal de aplicarea arbitrară a legii ori de aplicarea unei legi sau interpretări imprevizibile in malam partem.

Aceasta este și viziunea Curții Constituționale care a apreciat că în caz de coliziune a unui tratat cu însăși Constituția, inclusiv în sfera raporturilor la nivelul UE, regulile generale stabilite de art. 11 din Constituție impun revizuirea legii fundamentale, procedură fără de care este imposibil ca tratatul să fie aplicabil în România. Pe cale de consecință, orice tratat este aplicabil în sistemul intern doar atâta timp cât respectă dispozițiile constituționale. Prin urmare, standardul aplicabil este cel conferit de Constituție sau deciziile Curții Constituționale ori de câte ori un tratat ar conferi un standard mai redus, așa încât nu s-ar putea reține cu prioritate standardul unional al protecției drepturilor fundamentale atâta timp cât acesta este inferior celui care decurge din normele de rang constituțional.

Astfel, Înalta Curte apreciază că interesele financiare ale Uniunii Europene trebuie protejate, cu respectarea drepturilor fundamentale de la care nu se poate deroga. Într-o comunitate de drept precum Uniunea Europeană, drepturile fundamentale ale persoanelor nu sunt mai puțin importante decât interesele financiare ale acesteia. Cu alte cuvinte, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu prețul unei încălcări a drepturilor fundamentale inderogabile.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că dreptul Uniunii Europene permite CJUE să deroge de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului numai în măsura în care prima curte recunoaște anumitor drepturi fundamentale o protecție mai largă decât cea de a doua. Și această derogare este permisă doar dacă astfel nu se diminuează protecția unui alt drept fundamental prevăzut de Cartă, care corespunde unui drept prevăzut de CEDO, stabilite prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, în acele cazuri în care trebuie să se realizeze un echilibru între anumite drepturi fundamentale [hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae (C 275/06, EU:C:2008:54, punctul 68)].

Deopotrivă, este rolul instanței supreme de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile, nu poate fi acceptat un dublu standard de protecție, care să conducă la o scindare nepermisă a conținutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conținutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecție față de alt aspect al aceluiași drept, în funcție de natura faptului juridic care a generat incidența dreptului.

Concluzionând, Înalta Curte constată că a îmbrățișa punctul de vedere al parchetului, în sensul de a da prevalență dreptului Uniunii Europene, respectiv de a lăsa neaplicată Decizia nr. 297/2018 Curții Constituționale a României, ar însemna aplicarea retroactivă a legislației penale mai punitive în detrimentul inculpatului, aspect ce ar conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale acestuia.

De asemenea, aplicarea legii în această manieră ar reprezenta un caz clar de încălcare a principiului legalității incriminării și pedepsei în toate componentele sale – accesibilitate, previzibilitate, precizie, neretroactivitate. Practic, aplicând legea națională, se asigură garanțiile reglementate în Convenția europeană a drepturilor Omului și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dar și o protecție superioară. Astfel, în acord cu dispozițiile art. 53 din Cartă, instanțele naționale trebuie să aplice standardele naționale care asigură o protecție mai largă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere și faptul că succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcție de natura infracțiunii, după cum aceasta este o infracțiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, o infracțiune de corupție sau o altă infracțiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie și previzibilitate a legii.

Referitor la natura și efectele Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 pronunțate de Curtea Constituțională în considerarea principiului legalității, Înalta Curte reține:

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018), s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022) s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, în considerente reținându-se că: " ... în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale" (paragraful 73).

Curtea Constituțională a reținut în paragraful 76 că, în cazul de față, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecința creării unui viciu de neconstituționalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituționalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice și să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripției răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menționate."

Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022), a fost modificat art. 155 din C. pen. după cum urmează: "(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen. (Decizia nr. 67/2022), Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele acestei hotărâri s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Or, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022.

Aceasta deoarece o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Instanța supremă a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Având în vedere considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale, Înalta Curte constată că în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la 25 iunie 2018, și momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., 30 mai 2022, în legislația națională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripției răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind exclusiv dispozițiile cuprinse în prevederile art. 153 – 154 din C. pen., termenele de prescripție a răspunderii penale fiind cele menționate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Prin urmare, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluția normativă declarată neconstituțională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) și până la modificarea dispoziției legale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanțială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluționarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.

Astfel, până la data de 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, în materie penală nu a funcționat întreruperea cursului termenelor de prescripție a răspunderii penale. Ipotezele de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

Fiind o instituție de drept penal, se vor aplica în privința prescripției răspunderii penale regulile atașate principiului legalității ori al neretroactivității legii penale mai severe atât în ceea ce privește termenele, cât și în ceea ce privește cauzele de întrerupere sau suspendare.

În aceeași ordine de idei, Înalta Curte reține că în măsura în care în dreptul național normele care au reglementat prescripția, astfel cum au fost sancționate de Curtea Constituțională, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022, nu au prevăzut prescripția specială, ci doar pe cea generală, constituind astfel lege mai favorabilă în succesiunea dispozițiilor privind prescripția, lăsarea ca neaplicată a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate începând cu 30 mai 2022 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severă, ambele situații fiind de natură a încălca dispozițiile art. 7 din Convenția europeană referitoare la principiul legalității incriminării și pedepsei, conducând la reactivarea răspunderii penale după expirarea termenului de prescripție aplicabil.

În acest context jurisprudențial obligatoriu, în ceea ce privește temeinicia soluției instanței de apel relativ la incidența prescripției răspunderii penale, Înalta Curte reține următoarele:

Raportat la aspectele factuale definitiv reținute prin hotărârea instanței de apel și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de casație, termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, schimbarea fără respectarea prevederilor legale a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, când fapta a produs consecințe deosebit de grave, faptă prevăzută de art. 18

2

alin. (1) și (3) din Legea 78/2000 (legea în vigoare după data de 01.02.2014, apreciată ca fiind mai favorabilă de instanța de apel) raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. (16 acte materiale comise în intervalul 14.2.2012 – 16.3.2012) și la art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., ale cărei limite de pedeapsă sunt de la 1 an și 6 luni la 7 ani și 6 luni, este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani și a început să curgă de la data săvârșirii ultimului act material, respectiv 16.03.2012.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală în ansamblu mai favorabilă, astfel cum a fost apreciată în final de instanța de apel (C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022), nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, termenul general de prescripție era împlinit la 15.03.2020, anterior pronunțării deciziei penale nr. 112/A din data de 29 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017.

În consecință, în mod corect, instanța care a soluționat cauza a apreciat că este incidentă cauza de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., soluția dispusă față de inculpat prin decizia recurată fiind legală sub aspectul criticat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 112/A din data de 29 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție vor rămâne în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 720 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 112/A din data de 29 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2017.

Cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 720 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2024.