ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2311/2019

Ședința publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta COMPANIA DE APĂ TÎRGOVIȘTE DÂMBOVIȚA S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să constate ca nelegală și netemeinică măsura revocării reclamantului din funcția de director tehnic, cu încetarea contractului de mandat nr. x încheiat la 17 iulie 2013 între reclamant și pârâtă;

- să se dispună obligarea pârâtei la plata de daune interese, constând în despăgubiri, reprezentând contravaloarea remunerației lunare cuvenite până la expirarea mandatului (17 iulie 2017), respectiv 107.500 RON, la care să se adauge o despăgubire morală, constând în suma de 100.000 Euro (echivalent în RON), la data plății efective;

- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu apărător.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 152 din Legea societăților nr. 31/1990 modificată și completată, precum și cele ale art. 2030 C. civ. și 2032 alin. (1) C. civ.

Prin sentința nr. 962 din 8 mai 2017, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A..

A respins excepția invocată de reclamant, privind tardivitatea constatării abaterii și emiterii hotărârii consiliului de administrație al COMPANIEI DE APĂ TÂRGOVIȘTE-DÂMBOVIȚA S.A. nr. 107 din 30 noiembrie 2015, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea consiliului de administrație al COMPANIEI DE APĂ TÂRGOVIȘTE-DÂMBOVIȚA S.A. nr. 108 din 9 decembrie 2015.

A constatat nelegalitatea hotărârii consiliului de administrație al COMPANIEI DE APĂ TÂRGOVIȘTE-DÂMBOVIȚA S.A. nr. 107 din 30 noiembrie 2015, astfel cum a fost modificată prin hotărârea consiliului de administrație al COMPANIEI DE APĂ TÂRGOVIȘTE-DÂMBOVIȚA S.A. nr. 108 din 9 decembrie 2015, prin care s-a dispus încetarea de drept a contractului de mandat al reclamantului A. și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 107.500 RON, brut, precum și suma de 100.000 euro, în echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune interese și suma de 4855 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către reclamant.

II. Împotriva sentinței anterior menționate au formulat apel atât reclamantul A., cât și pârâta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIȘTE DÂMBOVIȚA S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 854 din data de 7 decembrie 2017, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes invocată de apelanta-pârâtă.

A respins apelul formulat de către reclamantul A. împotriva sentinței nr. 962 din 8 mai 2017 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, ca nefondat.

A admis apelul formulat de pârâta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIȘTE DÂMBOVIȚA S.A. împotriva sentinței nr. 962 din 8 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea nelegalității revocării din funcția de director tehnic cu încetarea contractului de mandat și obligarea pârâtei la plata de daune interese.

A menținut în rest sentința apelată, cu privire la respingerea excepției tardivității.

A obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3335 RON, reprezentând taxă de timbru în apel.

A respins cererea de obligare la cheltuieli de judecată la fond, ca neîntemeiată.

III. Împotriva deciziei civile nr. 854 din data de 7 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamant și respingerea apelului formulat de pârâta COMPANIA DE APĂ TÂRGOVIȘTE DÂMBOVIȚA S.A.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat criticile pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

A susținut, sub un prim aspect, că instanța de apel a greșit atunci când a considerat că termenul reglementat de dispozițiile art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011 nu este un termen de prescripție.

Totodată, a susținut că, în mod eronat a reținut instanța de apel că termenul prevăzut de textul de lege anterior menționat nu este nici un termen de decădere, întrucât ar conduce la pierderea dreptului consiliului de administrație de a numi alți mandatari, greșit apreciind instanța că specificul raporturilor juridice stabilite în cazul unui contract de mandat presupune posibilitatea revocării mandatarului, oricând, de către mandant.

Astfel, a precizat că instanța de apel a reținut greșit că termenul prevăzut de dispozițiile art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011 este un termen de recomandare, prevăzut de lege în favoarea mandantului, nu a mandatarului.

Recurentul-reclamant a criticat această argumentație a instanței de apel, arătând că interpretarea textului de lege anterior menționat este nelegală, întrucât, în speță sunt aplicabile și clauzele contractului de mandat încheiat de părți, precum și dispozițiile art. 143

1

din Legea nr. 31/1990, care prevăd expres că:

"în cazul în care revocarea mandatarului survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune interese".

A susținut că motivarea instanței de apel cu privire la specificul contractului de mandat s-a limitat la posibilitatea oferită mandantului de a revoca, oricând, expres sau tacit mandatul, conform art. 2031 alin. (1) din C. civ., fără a se face referire la textul art. 2032 alin. (1) din C. civ., care stabilește că mandantul este ținut sa-si execute obligațiile fata de mandatar și este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive a mandatului.

Sub un al doilea aspect, a arătat că instanța de apel nu a reținut interpretarea dată de instanța de fond, în sensul că încetarea de drept a contractului de mandat se putea dispune doar în situația în care s-ar fi solicitat revizuirea planului de management, nu și în situația în care s-ar fi dispus completarea acestuia.

A considerat eronată interpretarea dată de instanța de apel reglementărilor cuprinse în art. 36 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 109/2011, pe care a apreciat-o ca fiind contrară conținutului lor neechivoc, instanța de apel preluând argumentele intimatei-paratei.

În plus, a criticat concluzia pur subiectivă a instanței de apel, în sensul că operațiunea de completare a planului de management presupune o omisiune a acestui document, ceea ce constituie o situație mai gravă decât revizuirea planului.

A precizat că, prin hotărârea nr. 62 din data de 15 octombrie 2013, consiliul de administrație al intimatei-pârâte a aprobat planul de management prezentat de directori, între care și recurentul-reclamant, dispunându-se completarea acestuia, operațiune ce semnifică adăugarea unor completări unui plan aprobat.

A susținut că noțiunea de completare, în conținutul acesteia, este definită ca o adăugare, o întregire, ceea ce s-a prezentat fiind valabil și aprobat, pe când noțiunea de revizuire are un conținut diferit, fiind definită ca acțiunea de a reexamina, a revedea, a cerceta, din nou, un document care nu a fost aprobat.

A arătat că prezența recurentului-reclamant în ședința consiliului de administrație din data de 15 octombrie 2013, în care s-a adoptat hotărârea nr. 62, nu absolvă intimata-pârâtă de obligația comunicării acestei hotărâri, în raport cu dispozițiile art. 45 lit. b) din Regulamentul consiliului de administrație al intimatei-pârâte, care prevede expres că hotărârile consiliului se comunică administratorilor și celor vizați de hotărârile adoptate, prin grija secretarului consiliului de administrație.

A apreciat că dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, invocate de instanța de apel în susținerea soluției de respingere a cererii recurentului privind daunele-interese, vizează doar ipoteza în care planul de management revizuit nu este aprobat de consiliul de administrație, instanța de apel adăugând la lege prin interpretarea dată acestui text de lege neechivoc, prin aceea că a apreciat că textul normativ vizează și ipoteza necompletării planului de management.

În acest sens, a susținut că, în situația în care legiuitorul ar fi avut în vedere și ipoteza reținută de instanța de apel, ar fi reglementat-o expres, textul alin. (3) al art. 36 menționând expresia:

"completarea sau revizuirea planului de management", în timp ce alin. (4) al acestui articol prevede dreptul consiliului de administrație ca, în situația în care planul de management revizuit nu este aprobat de consiliul de administrație, acesta să procedeze, de îndată, dar nu mai târziu de 60 de zile, la numirea de noi directori.

Prin urmare, a subliniat că legiuitorul a înțeles să reglementeze expres aplicarea sancțiunii extreme a încetării de drept a contractului de mandat a directorului în cauză, numai în ipoteza neaprobării de către consiliul de administrație a planului de management revizuit.

Or, în cauză, prin hotărârea nr. 62 din data de 15 octombrie 2013, consiliul de administrație al intimatei-pârâte a aprobat planul de management prezentat de directori, între care se regăsea și recurentul-reclamant și s-a dispus doar completarea acestuia, fiind greșită concluzia instanței de apel, potrivit căreia, recurentul-reclamantul trebuia să prezinte un nou plan de management, deoarece o asemenea acțiune se impunea doar în ipoteza în care s-ar fi dispus revizuirea planului de management.

În opinia recurentului-reclamant, măsura încetării de drept a contractului de mandat necesita existența unei hotărâri a consiliului de administrație care să nu aprobe planul de management revizuit, situație neregăsită în speță.

În plus, a precizat că măsura încetării contractului de mandat a fost dispusă după un interval de timp de 775 de zile, perioadă în care a fost în ființă planul de management aprobat prin hotărârea nr. 62 din data de 15 octombrie 2013, contractul de mandat al recurentului-reclamant și-a produs efectele, acesta a fost evaluat corespunzător, nefiind sancționat cu diminuarea indemnizației pentru neîndeplinirea obiectivelor și criteriilor de performanță.

A mai arătat că, la momentul demiterii recurentului-reclamant, consiliul de administrație al intimatei-pârâte funcționa ilegal, fără a fi numit un președinte, potrivit statutului, de către Adunarea Generală a Acționarilor și fără un plan de administrare aprobat de către Adunarea Generală a Acționarilor, lucru ce reiese cu certitudine din conținutul procesului-verbal al ședinței consiliului de administrație din 30 noiembrie 2015, din care rezultă că planul de administrare revizuit al consiliului, înaintat spre aprobare Adunării Generale a Acționarilor (Consiliul Local Târgoviște, acționarul majoritar), nu a fost aprobat și nici respins, întrucât nu s-a primit un răspuns.

IV. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul că litigiul are natura unui conflict de muncă.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este inadmisibil, în raport cu valoarea obiectului cererii.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității recursului formulat de recurentul-reclamant și a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluționarea acestuia în ședință publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

O primă critică formulată de recurentul reclamant vizează, din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011, arătându-se că instanța a apreciat, în mod eronat, că termenul de 60 de zile reglementat de acest text ar fi un termen de recomandare prevăzut de lege în favoarea mandantului, nu un termen de decădere, astfel cum susține recurentul-reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011:

"Dacă planul de management revizuit nu este aprobat de consiliul de administrație sau, după caz, de către consiliul de supraveghere, acesta va proceda de îndată, dar nu mai târziu de 60 de zile, la numirea de noi directori, respectiv membri ai directoratului. Mandatul directorilor, respectiv al membrilor directoratului în funcție încetează de drept la data numirii noilor directori, respectiv a noilor membri ai directoratului. În acest caz, directorii, respectiv membrii directoratului nu sunt îndreptățiți la daune-interese."

În legătură cu acest termen, instanța de apel a reținut, în analiza sa asupra excepției tardivității emiterii hotărârii nr. 107 din data de 30 noiembrie 2015 a consiliul de administrație al intimatei-pârâte, rectificată prin hotărârea nr. 108 din data de 9 decembrie 2015, că acest termen nu este unul de prescripție, întrucât nu se referă la dreptul material la acțiune.

A mai reținut, având în vedere specificul raporturilor juridice stabilite în cazul unui contract de mandat - care presupune posibilitatea revocării oricând a mandatarului - că acest termen nu este nici unul de decădere, de natură a conduce la pierderea dreptului consiliului de administrație de a numi alți mandatari.

Ca atare, instanța de apel a apreciat corectă concluzia instanței de fond, în sensul că termenul respectiv este un termen de recomandare, fiind instituit în favoarea mandantului și nu a mandatarului.

Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că în mod justificat a apreciat instanța de apel că termenul prevăzut de textul art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011 nu este un termen de prescripție, deoarece acesta nu se referă la stingerea unui drept material la acțiune, ci se referă la termenul în care consiliul de administrație poate numi noi directori, respectiv membri ai directoratului și, respectiv, la termenul în interiorul căruia încetează de drept mandatul directorilor sau al membrilor directoratului în funcție, în cazul în care consiliul de administrație nu aprobă planul de management revizuit.

Sub un al doilea aspect, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 2545 din C. civ., decăderea reprezintă o sancțiune constând în stingerea dreptului subiectiv civil pentru neexercitarea acestuia în cadrul termenului stabilit de lege sau de părți.

Din lectura textului art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011 rezultă că, termenul de până la 60 de zile prevăzut de aceste dispoziții se referă, în mod direct, la perioada în interiorul căreia societatea urmează a numi noi directori, termenul vizând, indirect, încetarea de drept, la aceeași dată, a funcțiilor directorilor al căror plan nu a fost aprobat.

Deși textul nu prevede expres, încetarea de drept a mandatului foștilor directori, respectiv al membrilor directoratului în funcție, este consecința directă a revocării mandatelor acestora, măsura revocării fiind expres prevăzută atât în dreptul comun, cât și în dispozițiile speciale ale Legii nr. 31/1990.

Potrivit dispozițiilor art. 2031 alin. (1) din C. civ., dreptul comun în materie:

"Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil", aceeași prevedere fiind cuprinsă și în textul art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 care, în prima parte, stabilește că directorii pot fi revocați oricând de consiliul de administrație.

Raporturile de mandat care guvernează relația dintre directori și societate diferă de regulile mandatului de drept comun, Legea nr. 31/1990 impunând o reglementare mai amănunțită a acestui tip de mandat, în scopul securizării raporturilor juridice și al protecției terților.

Funcția de director încetează în condițiile Legii nr. 31/1990, care se completează cu regulile aplicabile încetării contractului de mandat de drept comun. Legea nr. 31/1990 stabilește prevederi legale diferite pentru fiecare tip de societate în parte, însă regula aplicabilă mandatului de drept comun, conform căreia revocarea mandatului poate fi făcută oricând de către mandant, este aplicabilă și în materia revocării mandatului administratorilor sau directorilor societății comerciale.

Pe baza principiului simetriei, asemenea numirii, revocarea directorilor este de competența consiliului de administrație al societății, potrivit dispozițiilor art. 142 din Legea nr. 31/1990, referitor la administrarea societăților comerciale pe acțiuni.

Un contract de mandat încheiat în condițiile dreptului comun este revocabil prin natura sa, în timp ce contractul de mandat al directorului unei societăți comerciale este revocabil nu numai prin natura, ci prin însăși esența sa, întrucât încheierea unui asemenea contract de mandat presupune menținerea, pe întreaga perioadă de derulare a raporturilor contractuale, a încrederii reciproce dintre societate și mandatarul său, persoană cu atribuții de conducere, dată fiind importanța activității mandatarului pentru desfășurarea obiectului de activitate al societății.

Așadar, este în interesul societății, pentru buna sa administrare, să numească noi directori în interiorul termenului prevăzut de art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011, de la data acestor numiri urmând să înceteze de drept mandatul foștilor directori, datorită pierderii încrederii mandantului, ca efect al rezultatelor activității foștilor mandatari.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază drept nerelevant, în speță, faptul că măsura încetării contractului de mandat a fost dispusă după un interval de timp de 775 de zile, timp în care recurentul-reclamant nu a fost sancționat, deoarece, din interpretarea dispozițiilor art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011, prin coroborare cu caracterul revocabil al contractului de mandat, prevăzut expres de textul art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și cu necesitatea existenței unei relații esențiale de încredere între directori și societate în interesul celei din urmă menționate, rezultă că termenul de maxim 60 de zile - prevăzut pentru numirea de noi directori care să înlocuiască pe cei ale căror mandate încetează de drept - este stabilit în folosul intimatei-pârâte, care poate fie să profite de acesta, fie să renunțe la beneficiul termenului, în funcție de măsurile apreciate de societate a fi necesare și/sau oportune, pentru asigurarea unei bune desfășurări a obiectului de activitate al societății.

În consecință, Înalta Curte constată ca fiind corectă concluzia instanței de apel, în sensul că termenul prevăzut de art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 109/2011 este unul de recomandare stabilit în folosul intimatei-pârâte, nu un termen de decădere sau de prescripție.

Ca atare, Înalta Curte constată critica analizată ca fiind neîntemeiată.

Printr-o a doua critică, recurentul-reclamant invocă, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greșita aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 109/2011 de către instanța de apel, din perspectiva extinderii nelegale a sferei motivelor ce pot conduce la încetarea de drept a mandatului directorilor, recurentul-reclamant susținând, în esență, că această sancțiune intervine exclusiv în cazul neîndeplinirii obligației de revizuire a unui plan de management, nu și în cazul în discuție, acela al necompletării planului de management.

Recurentul mai susține că, în raport cu revocarea fără justă cauză a mandatului său, devin aplicabile, alături de prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, clauzele contractului de mandat încheiat de părți și dispozițiile art. 143

1

din Legea nr. 31/1990, care dispun că:

"în cazul în care revocarea mandatarului survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune interese".

Se mai critică neobservarea de către instanța de apel a prevederilor art. 2032 alin. (1) din C. civ., care stabilește că mandantul este ținut să-și execute obligațiile față de mandatar, fiind obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive a mandatului.

Mai întâi, se reține că, sub aspectul situației de fapt incidente în cauză, instanța de apel a stabilit că prin cele două hotărâri ale consiliului de administrație s-a luat măsura revocării, ulterior precizată a fi cea a încetării de drept a mandatului recurentului-reclamant.

Potrivit reținerilor instanțelor de fond, prin hotărârea nr. 62 din data de 15 octombrie 2013, consiliul de administrație al intimatei-pârâte a aprobat planul de management pe durata mandatului, iar directorilor-mandatari, între care și recurentul-reclamant, li s-a solicitat să introducă în planul de management, la anexa 3, o nouă coloană care să cuprindă posibilele riscuri privind nefinalizarea lucrărilor de investiție și evaluarea acestora, precum și un capitol cu evoluția resurselor umane.

A mai reținut instanța, tot în cadrul stării de fapt incidente cauzei, că nu era necesară comunicarea formală a hotărârii nr. 62 din data de 15 octombrie 2013, deoarece recurentul-reclamant a fost prezent la ședința consiliului de administrație și, ca atare, avea deplină cunoștință de obligația de a prezenta un nou plan de management completat, obligația nefiind îndeplinită.

Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011 au fost corect interpretate de instanța de apel, prin coroborare cu clauzele din contractul de mandat încheiat de părți și cu textul art. 143

1

din Legea nr. 31/1990 (care, în prima parte, stabilește că directorii pot fi revocați oricând de consiliul de administrație), dar și cu esența contractului de mandat, reprezentată de existența unei relații reciproce de încredere între mandant (intimata-pârâtă din cauză) și mandatar (recurentul-reclamant).

Ca atare, făcând trimitere și la considerentele anterior expuse, instanța de recurs constată că în mod justificat a considerat instanța de apel că motivul avut în vedere de legiuitor la reglementarea posibilității revocării "oricând" a acestui contract este dispariția încrederii mandantului.

Nu poate fi primită susținerea recurentului, în sensul că operațiunea de completare a planului de management presupune un plan ce a fost, în prealabil, aprobat de consiliul de administrație, pe când, operațiunea de revizuirea nu are o astfel de premisă.

Pe lângă aceea că legea nu face o astfel de distincție cu privire la aprobarea prealabilă a planului de management, în realitate, în ambele situații, carențele planului pot fi determinate de consiliul de administrație al societății, fie în lipsa unei aprobări a acestuia, fie deodată cu aprobarea formei imperfecte a planului.

Astfel, după remedierea neregularităților constate de consiliul de administrație, planul de management, completat sau revizuit, urmează a fi supus unei noi examinări și aprobări în consilul de administrație sau revizuirii și reaprobării sale.

În ceea ce privește noțiunile avute în vedere de alin. (3) și (4) din art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, Înalta Curte consideră că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că operațiunea de revizuire înseamnă a reexamina, a modifica, a cerceta din nou, iar aceea de completare semnifică o omisiune a planului de management.

În acest sens, se apreciază ca fiind justificată concluzia instanței de apel, în sensul că omisiunea de a completa, adăuga și întregi conținutul unui plan de management incomplet (care, după completare, ar putea necesita și o revizuire) presupune o situație mai gravă decât revizuirea unui plan de management complet.

Aceasta, deoarece, revizuirea presupune, mai întâi, examinarea unui plan complet întocmit, ceea ce înseamnă că era necesară, cu prioritate, completarea planului de management, situație neregăsită în speță, întrucât recurentul-reclamant nu a îndeplinit obligația impusă de consiliul de administrație prin hotărârea nr. 62 din 15 octombrie 2015.

În acest mod trebuie înțelese dispozițiile alin. (4) ale textului art. 36 din O.U.G. nr. 109/2011, care prevăd faptul că încetarea de drept a contractului de mandat se putea dispune doar în situația în care planul de management revizuit nu ar fi fost aprobat de consiliul de administrație.

Nu se poate revizui un plan de management care nu este, în prealabil, finalizat în integralitate, prin completarea elementelor lipsă.

Ca atare, nu este întemeiată susținerea recurentului-reclamant referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 36 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 109/2011, măsura încetării de drept a contractului de mandat urmărind înlăturarea directorilor care, așa cum s-a întâmplat în cazul recurentului-reclamant, nu s-au supun dispozițiilor consiliului de administrație.

În orice situație, nu se poate susține că încetarea mandatului recurentului-reclamant nu a avut o cauză justificată, fiind reținut de către instanța de apel că acesta nu a procedat la completarea planului de management, contrar dispozițiilor consiliului de administrație, omisiunile solicitate înscriindu-se în elementele pentru care, potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, consiliul putea cere, deopotrivă, completarea sau revizuirea planului de management.

Așadar, în cauză nu este incident textul art. 2032 alin. (1) teza a II-a din C. civ., care stabilește că mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive a mandatului, nici dispozițiile art. 143

1

alin. (4)

teza a doua din Legea nr. 31/1990:

"în cazul în care revocarea mandatarului survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune interese".

Cât privește critica privind funcționarea nelegală a intimatei-pârâte la momentul demiterii recurentului-reclamant, aceasta este invocată direct în calea de atac extraordinară a recursului și nu poate fi analizată, deoarece nu a făcut obiectul apelului declarat de către recurent, fiind deci formulată omisso medio.

În același timp, susținerea privind inexistența, la data de 30 noiembrie 2015, a unui plan de administrare aprobat al intimatei-pârâte reprezintă o chestiune de fapt, ce nu poate fi analizată în această fază procesuală, excedând atribuțiilor instanței de recurs.

Pentru considerentele anterior expuse, cum din conținutul criticilor analizate nu se desprind motive de nelegalitate de natură să conducă la casarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 854 din 07 decembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2019.