ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 769/2024

Ședința publică din data de 10 aprilie 2024

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 iunie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă reclamantul Fondul de Garantare a Creditului B. a chemat în judecată pârâta C. S.A. și chemata în garanție D., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.076.410,67 RON reprezentând diferența cuvenită acestuia din valorificarea bunurilor ipotecate în favoarea sa și în favoarea chematei în garanție (drepturi cesionate ulterior către pârâtă, proporțional cu procentul de garantare de 26,93% asumat de către reclamant în baza contractului de garantare din 24 mai 2012.

Reclamantul își modifică cererea de chemare în judecată, solicitând să se dispună în principal obligarea pârâtei cesionare C. S.A. la distribuirea către reclamant a sumei de 1.076.410,67 RON, reprezentând diferența cuvenită acestuia din valorificarea bunurilor ipotecate în favoarea sa și a chematei în garanție D. S.A., iar în subsidiar, în măsura respingerii capătului de cerere principal, obligarea chematei în garanție - cedentă la plata acestei sume, sumă pe care cesionara a refuzat să o distribuie către reclamant, ca urmare a nerespectării în totalitate de către D. S.A. a condițiilor solicitate de reclamant cu privire la efectuarea cesiunii și în baza obligațiilor asumate contractual.

Pârâta C. S.A. formulează cerere reconvențională prin care solicită obligarea reclamantei la plata cel puțin a sumei de 429.668,43 RON.

Prin sentința civilă nr. 978 din 7 iulie 2020 Tribunalul București, secția a VI-a civilă respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, admite în parte cererea de chemare în judecată și obligă pârâta la plata sumei de 1.076.410,67 RON reprezentând diferența din valorificarea bunurilor ipotecate în favoarea reclamantului și a băncii, proporțional cu procentul de garantare de 26,93% asumat de către reclamant în baza contractului de garantare din 24 mai 2012; respinge cererea de chemare în garanție și cererea reconvențională ca neîntemeiate; a obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe formulează apel pârâta C., iar prin decizia civilă nr. 428 din 9 martie 2022 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă apelul este respins ca nefondat.

Pârâta C. S.A. formulează recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea dreptului său la apărare întrucât calificarea clauzei prevăzute la art. 5.2.5 din contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din 31 august 2017 ca fiind o stipulație pentru altul, nu a fost pusă în discuția părților de către instanța de apel.

Se arată de către recurentă faptul că niciuna dintre părți, în primă instanță ori în apel, nu a invocat calificarea de stipulație pentru altul a clauzei de la art. 5.2.5 din contractul de cesiune de creanță.

Potrivit art. 22 din C. proc. civ. judecătorul era obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, obligație care a fost încălcată de către instanța de apel.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă de către recurentă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1284, art. 1350, art. 1270, art. 1516 din C. civ., precum și a dispozițiilor art. 1286 alin. (1) din același cod.

Dezvoltând acest motiv de recurs, autoarea căii de atac învederează faptul că, referitor la stipulația pentru altul reținută de către instanța de apel ca fiind aplicabilă, au fost încălcate dispozițiile art. 1286 alin. (1) C. civ. în sensul că intimata B. nu a acceptat stipulația, astfel încât neacceptarea stipulației de către beneficiar se soldează cu constatarea inexistenței dreptului.

Independent de calificarea clauzei prevăzute la art. 5.2.5 din contractul de cesiune de creanță, susține recurenta, în cauză sunt inaplicabile prevederile art. 1350 C. civ. - răspunderea contractuală, ale art. 1270 C. civ. referitoare la forța obligatorie a contractului; se susține inexistența unui raport juridic între C. și B..

Chiar și în ipoteza în care se reține că B. a acceptat stipulația, instanța de apel a încălcat dispozițiile ce reglementează efectele procedeului juridic al stipulației, răspunderea și mijloacele de apărare ale promitentului prevăzute de art. 1284 alin. (2) și art. 1288 din C. civ.

Astfel, recurenta susține că prin decizia recurată au fost nesocotite limitele prestației la care aceasta s-a obligat prin clauza penală prevăzută la art. 5.2.5 din Contractul de cesiune fiind în contradicție cu dispozițiile art. 1284 alin. (2) și art. 1288 C. civ.

Recurenta arată că distribuirea sumelor către B. a fost făcută în procedura insolvenței, existând remedii reglementate în cuprinsul Legii nr. 85/2014 pentru a fi dispusă verificarea de către judecătorul sindic a legalității distribuirii dispuse, remedii de care intimata nu a uzat. Calculul sumei distribuite în procedura insolvenței către intimată a fost făcută în mod correct, raportat la ponderea creanței sale înscrise la masa credală, fiindu-i astfel distribuită acesteia suma de 328.596,08 RON, suma apreciată corectă de către B., câtă vreme nu a formulat nicio contestație.

Prin clauza prevăzută la art. 5.2.5 din contractul de cesiune, recurenta nu și-a asumat o prestație constând în restituirea către intimată a sumei ce i-a fost distribuită în procedura insolvenței, raportat la procentul de garantare prevăzut în cuprinsul Convenției de garantare din 24 mai 2012.

În opinia recurentei, neanalizarea de către instanța de apel a aspectelor referitoare la corectitudinea modalității de stabilire a cuantumului garanției financiare, prin raportare la ponderea din creditul inițial pentru care s-a respectat destinația, reprezintă o denegare de dreptate veritabilă.

Învederează faptul că s-ar fi justificat efectuarea în cauză a unei expertize contabile, tocmai pentru motivele arătate mai sus, probă ce i-a fost respinsă prin încheierea de la 12 ianuarie 2022.

Un alt aspect arătat de către recurentă, referitor la stabilirea întinderii prestației vizează suportarea cheltuielilor de procedură, cheltuieli care trebuie să fie și în sarcina intimate, având în vedere și faptul că aceasta din urmă a suportat cheltuielile de procedură aferente valorificării bunurilor aflate în garanția comună în procentul prevăzut pentru creanța sa înscrisă la masa credală.

O altă critică vizează stabilirea eronată a valorii bunurilor reprezentând garanții commune, adjudecate de recurentă în procedura de faliment a debitorului E. S.R.L..

Astfel, recurenta consideră că valoarea acestor bunuri, astfel cum a fost stabilită de expertul contabil este de 4.567.451,48 RON, exclusiv TVA, or prima instanță s-a raportat la valoarea de 5.217.254,92 RON, ce include și echivalentul în RON, la cursul de 4.6279 RON/Euro, al sumei de 140.410 Euro, reprezentând TVA aferent prețului de valorificare a activului. Contravaloarea TVA-ului trebuie scăzută din suma de 5.217.257,92 RON, respectiv suma de 649.803,44 RON arată recurenta, fiind obligată astfel, în mod nelegal și la achitarea către intimata a procentului de 26,93% din această taxă pe valoare adăugată.

Concluzionează recurenta, în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 20 și art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., a încălcat principiile fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C. proc. civ., al egalității prevăzute de art. 8 din C. proc. civ. și al garantării dreptului la apărare prevăzut de art. 13.

Cel de-al treilea motiv de casare vizează o lipsă de motivare a instanței de apel atât cu privire la motivul de apel prin care a fost criticată respingerea cererii reconvenționale, cât și la o suplinire a motivării instanței de fond de către instanța de apel.

Recurenta consideră că cererea reconvențională se impunea a fi analizată și judecată în aceeași manieră ca și acțiunea reclamantei, trebuia să beneficieze de o motivare proprie, iar nu dedusă din motivarea cererii de chemare în judecată.

Intimata A. S.A. depune întâmpinare prin care invocă excepția netimbrării, excepția nulității recursului pentru nemotivare; pe fond solicită respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, raport comunicat ulterior părților.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024 a fost respinsă excepția netimbrării și excepția nulității recursului invocate prin întâmpinare, recursul fiind admis în principiu, fixându-se termen pentru soluționare în ședință publică.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Intimata-reclamantă A. S.A. și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., instanța de fond stabilind existența unui contract între părți, analizând în consecință îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, analiză în baza căreia a admis în parte acțiunea, obligând pârâtul la plata pretențiilor solicitate.

Instanța de apel reține chiar în debutul propriilor considerente faptul că există un raport juridic contractual între părți care au îndreptățit intimate-reclamantă să formuleze o acțiune directă în răspundere civilă contractuală împotriva recurentei-pârâte.

Reține instanța de apel faptul că angajarea răspunderii civile contractuale se fundamentează pe clauza înserată la art. 5.2.5 din contractul de cesiune a creanței și a drepturilor accesorii autentificat sub nr. x din 31 august 2017 de către BNP F. încheiat între D. în calitate de cedent și C. S.A. - în prezent denumită C. S.A., în calitate de cesionar.

Deși niciuna dintre părți nu a invocat, instanța de apel constată că această clauză din contractul de cesiune prezintă caracteristicile unei stipulații față de altul, în accepțiunea art. 1284 C. civ., procedând în continuare la analizarea efectelor stipulației pentru altul, lipsind părțile de dreptul de a pune concluzii în acest sens.

Procedând astfel instanța de apel a încălcat dreptul recurentei la apărare, principiul disponibilității și obligația respectării limitelor învestirii, critici ce sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin cererea formulată recurenta a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1284, art. 1270 și art. 1516 din C. civ., motiv de recurs ce nu va fi analizat întrucât vizează apărări pe fondul cauzei (îndeplinirea condițiilor stipulației pentru altul), având în vedere că primul motiv de recurs care vizează încălcarea normelor de procedură este întemeiat, hotărârea urmând a fi casată pentru nerespectarea acestora.

Nu poate fi reținut motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. .1 pct. 6 C. proc. civ., instanța de apel răspunzând motivului de apel care privea nemotivarea respingerii cererii reconvenționale, raportându-se chiar la considerentele reținute de către instanța de apel care a considerat că această cerere vizează acte efectuate în procedura insolvenței asupra cărora instanța nu poate face aprecieri întrucât obiectul prezentului dosar îl reprezintă răspunderea civilă contractuală.

Nefondată este și critica referitoare la nemotivarea respingerii motivului de apel prin care se invoca neexaminarea excepțiilor tardivității și a inadmisibilității acțiunii de către prima instanță, în mod corect instanța de apel arătând că acestea au fost considerate apărări de fond și analizate în acest context.

Având în vedere că instanța de apel a încălcat limitele învestirii, reținând că sunt aplicabile în cauză dispozițiile privitoare la stipulația pentru altul, dispoziții care nu au fost invocate de niciuna dintre părți pe parcursul procesului, Înalta Curte în temeiul art. 497 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. urmează să admită recursul și să dispună casarea deciziei recurate trimițând cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 428/2022 din 9 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 10 aprilie 2024.