ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 717/2024

Ședința publică din data de 28 martie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 30.10.2018, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 488.379,02 euro, reprezentând debit principal și de 81.250 euro, cu titlu de penalități de întârziere.

La 04.12.2018, intimata a formulat cerere de chemare în garanție a societății A D. S.R.L., solicitând în ipoteza admiterii acțiunii să fie obligată la plata sumei solicitate de reclamantă.

Prin încheierea din 11.03.2019, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a constatat că pârâta a invocat în cadrul întâmpinării compensația judiciară, ceea ce reprezintă o cerere reconvențională, astfel că nu se poate aprecia asupra lichidității creanței la acest moment, ci aceasta trebuie stabilită de către instanța de judecată; de asemenea, a pus în vedere pârâtei obligația de a achita taxa judiciară de timbru, în raport cu art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin încheierea din 22.04.2019, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția netimbrării cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție.

Prin încheierea din 29.03.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a anulat raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcții civile, industriale și agricole pentru lipsa dovezilor de citare a părților.

Prin încheierea din 08.11.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a pus în vedere pârâtei să achite onorariul noului expert în cuantum de 6.000 RON.

Prin încheierea din 31.01.2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a pus în vedere primului expert să restituie onorariul de 6.000 RON.

Prin încheierea din 28.03.2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a amânat pronunțarea la 11.04.2022.

Prin sentința civilă nr. 716/11.04.2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a anulat cererea reconvențională, a admis acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamantei sumele de 488.379,02 euro, cu titlu de debit principal și de 81.250 euro, reprezentând penalități de întârziere, sume ce se vor achita în echivalentul în RON la cursul oficial al B.N.R. de la data plății, precum și la plata sumei de 5.666,66 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierilor din 11.03.2019, 22.04.2019, 29.03.2021, 08.11.2021, 31.01.2022, 28.03.2022 și a sentinței civile, pârâta a declarat apel, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 337/01.03.2023, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul împotriva încheierilor din 11.03.2019, 22.04.2019, 29.03.2021, a admis apelul împotriva încheierilor din 08.11.2021, 31.01.2022, 28.03.2022 și a sentinței civile, pe care le-a anulat și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe de la primul act de procedură anulat.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivarea recursului, după prezentarea parcursului judiciar al cauzei, recurenta a argumentat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, în legătură cu încheierile din 11.03.2019 și 22.04.2019, recurenta a afirmat că instanța de apel greșit a aplicat prevederile C. civ. referitoare la compensație, precum și a celor ale art. 9 C. proc. civ. privind dreptul de dispoziție al părților, și art. 209 C. proc. civ. referitoare la cererea reconvențională.

În continuare, recurenta a redat un fragment din decizia recurată și a susținut că apărările sale, bazate pe prevederile contractuale, au fost în mod eronat considerate pretenții de către curtea de apel, deși a precizat clar că nu solicită o plată, ci invocă aceste chestiuni în virtutea excepției de neexecutare.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a reținut considerente contradictorii, deoarece, pe de o parte, a apreciat că prin întâmpinare a invocat apărări legate de neexecutarea contractului, care nu au generat o creanță, dar, în același timp, în acord cu tribunalul, a apreciat că a fost formulată o cerere reconvențională. Această interpretare a instanței încalcă normele legale, iar instanțele anterioare au depășit limitele învestirii, aplicând greșit normele de drept material.

Potrivit recurentei, dreptul de a obține deducerea unor cheltuieli nu echivalează cu solicitarea lor, în speță fiind doar apărări pentru dovedirea netemeiniciei pretențiilor reclamantei. În acest context, a subliniat că nu a solicitat plata unor sume de bani de la reclamantă, astfel că este nelegală și încheierea prin care a fost anulată ca netimbrată cererea reconvențională.

În ceea ce privește încheierea din 29.03.2021, recurenta a argumentat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 175 și ale art. 177 C. proc. civ. referitoare la nulitatea actelor de procedură, redând mai multe paragrafe din hotărârea recurată și aspectele învederate prin cererea de apel.

Astfel, invocând greșita aplicare a art. 175 alin. (2) C. proc. civ. și că nulitatea prevăzută de art. 335 C. proc. civ. este una relativă, recurenta a afirmat că instanța de apel a apreciat eronat că nu a fost făcută dovada lipsei vătămării. În acest sens, arată că la prima convocare pentru efectuarea expertizei, deși aceasta nu a avut loc la fața locului, nu s-au desfășurat efectiv lucrări ale expertizei, iar prin procesul-verbal s-a consemnat lipsa reclamantei; la a doua convocare, însă, reclamanta a fost prezentă, iar toate aceste aspecte nu au fost contestate de aceasta.

Recurenta a mai susținut că netransmiterea de către expert a dovezilor convocării pentru prima întâlnire nu a cauzat nicio vătămare reclamantei, sens în care afirmă că instanța de apel putea să solicite reclamantei să depună plicul în care a primit convocarea, în loc să anuleze raportul de expertiză.

În plus, recurenta a mai susținut că instanța de apel a nesocotit art. 177 și art. 178 C. proc. civ., argumentând că la data pronunțării încheierii de anulare a raportului de expertiză, cauza acesteia nu exista.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 21.06.2023, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 04.07.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 14.12.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Starea de fapt care a generat litigiul de față derivă din încheierea contractului de prestări servicii nr. x/29.01.2016, pentru realizarea lucrărilor de reconfigurare, recompartimentare și amenajări interioare la obiectivul situat în București, str. x, destinat transformării într-un hotel, în baza căruia fiecare parte litigantă a emis pretenții reciproce. Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 488.379,02 euro, reprezentând debit principal, precum și a sumei de 81.250 euro, cu titlu de penalități de întârziere; de cealaltă parte, prin întâmpinare, pârâta, în apărare, a cerut diminuarea acestor pretenții cu sumele pe care le-ar fi avansat pentru remedierea sau realizarea unor lucrări, care erau, de fapt, în sarcina reclamantei conform contractului.

Prima instanță a reținut că singurele efecte ce puteau fi atribuite susținerilor pârâtei au fost acelea ale unei ceri de compensație judiciară, conform art. 1.617 alin. (2) C. civ., având în vedere că nu se putea aprecia asupra lichidității creanței la acel moment și că aceasta trebuia stabilită. În acest context, prin încheierea din 11.03.2019, a calificat cererea ca fiind una reconvențională, iar nu o simplă apărare invocată prin intermediul întâmpinării. Încheierea astfel pronunțată a fost menținută în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta critică decizia recurată pe două paliere: în primul rând, aceasta invocă greșita aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la compensație, susținând că instanța a interpretat eronat apărările sale ca fiind pretenții. În sprijinul acestei critici, recurenta menționează aplicarea greșită a art. 9 C. proc. civ., care reglementează dreptul de dispoziție al părților, depășirea limitelor învestirii instanței, precum și a art. 209 C. proc. civ. referitor la cererea reconvențională, subliniind că nu a solicitat o plată, ci a invocat aspecte referitoare la excepția de neexecutare, fără intenția de a formula pretenții distincte. În al doilea rând, recurenta susține că instanța de apel a reținut considerente contradictorii, deoarece, pe de o parte, a apreciat că prin întâmpinare au fost invocate apărări legate de neexecutarea contractului, care nu au generat o creanță, iar, pe de altă parte, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, apreciind că a fost formulată o cerere reconvențională.

Aceste critici vor fi reîncadrate și analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Niciuna dintre criticile expuse nu este fondată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte notează că, deși recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ. privind compensația, din cuprinsul memoriului de recurs nu se desprinde nicio critică explicită referitoare la aplicarea acestor dispoziții legale; recurenta se limitează la contestarea modului în care apărările din întâmpinare au fost interpretate și valorificate de instanță ca fiind o cerere reconvențională.

Instanța supremă constată că dezlegarea dată de curtea de apel cu privire la apelul împotriva încheierii tribunalului din 11.03.2019 nu a fost dată cu încălcarea normelor procedurale referitoare la cererea reconvențională, dreptul de dispoziție a părții ori depășirea limitelor învestirii instanței, având în vedere că din modul în care pârâta și-a structurat apărările, aceasta a dedus instanței o cerere implicită de compensație judiciară, solicitând deducerea unor eventualele cheltuieli efectuate în cadrul convenției părților.

Articolul 22 alin. (4) C. proc. civ. dispune faptul că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, această dispoziție extinzând, ca regulă, dreptul instanței și la calificarea aspectelor de drept substanțial, nu numai a celor de drept procesual, precum și a instituției juridice aplicabile în cauză.

În cauză, deși pârâta susține că a formulat doar simple apărări și nu a înțeles să atribuie întâmpinării sale caracterul unei cereri reconvenționale, instanța nu putea să ignore solicitarea acesteia de compensație judiciară, care impune, în mod necesar, verificarea și stabilirea existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile, în raport cu prevederile contractuale și situația de fapt privind lucrările de pe șantier; astfel, în virtutea obligației sale de a califica corect actele și apărările părților, instanța a procedat la recalificarea acestora, independent de poziția procesuală exprimată de pârâtă, având în vedere natura juridică a susținerilor formulate.

De asemenea, recurenta se bazează pe o premisă eronată, considerând că dreptul de a obține deducerea unor cheltuieli nu echivalează cu solicitarea efectivă a acestora; aceasta deoarece, în contextul litigiului, solicitarea deducerii unor cheltuieli nu constituie o simplă apărare de fond, ci reprezintă o veritabilă pretenție, care necesită verificarea și stabilirea existenței unor creanțe certe, lichide și exigibile, condiții necesare pentru a putea opera compensația judiciară.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte înlătură afirmația recurentei privind nelegalitatea dispoziției de anulare ca netimbrată a cererii reconvenționale, măsură dispusă prin încheierea tribunalului din 22.04.2019, în condițiile în care instanța a calificat corect apărarea referitoare la compensație ca fiind o cerere reconvențională, având caracter timbrabil.

Succesiv, recurenta a dedus instanței de control judiciar, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea contradictorie a hotărârii deoarece, pe de o parte, a reținut că prin întâmpinare au fost invocate prevederi contractuale referitoare la neexecutarea contractului, care nu dau naștere în patrimoniul recurentei a unui drept de creanță, iar, pe de altă parte, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, apreciind că a fost formulată o cerere reconvențională.

Această critică se cuvine a fi înlăturată, Înalta Curte notând, cu prioritate, că nu orice inadvertență pe care consideră că o identifică recurenta-pârâtă în cadrul considerentelor deciziei are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicție de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situației în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluții care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

Distinct de aceste argumente, Înalta Curte notează că instanța de apel a analizat criticile referitoare la încheierea tribunalului din 11.03.2019, printr-o evaluare proprie, subliniind că, în absența unei cereri reconvenționale, instanța nu are posibilitatea de a stabili dacă pârâta are dreptul de a deduce cheltuielile efectuate în cadrul contractului cu partea adversă și, în caz afirmativ, care ar fi întinderea acestuia; pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a constatat că invocarea unor prevederi contractuale, cum ar fi posibilitatea pârâtei de a introduce un alt subcontractor sau de a angaja forță de muncă suplimentară pe cheltuiala subantreprenorului, ori de a invoca neexecutarea obligațiilor de livrare și montaj de către reclamantă, nu conferă automat un drept de creanță pârâtei; astfel, stabilirea dreptului de a obține deducerea cheltuielilor și a întinderii acestora necesită sesizarea instanței de judecată în mod corespunzător, fie printr-o cerere reconvențională, fie printr-o acțiune distinctă.

În realitate, recurenta pune în comparație considerentele curții de apel cu propriile convingeri și concluzii, în contextul în care hotărârea recurată cuprinde analiza motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței în pronunțarea soluției, fiind expuse în mod clar argumentele care au justificat legala calificare a afirmațiilor din întâmpinare drept o cerere reconvențională.

Ultimul set de critici vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 175 alin. (2), art. 177 și art. 178 C. proc. civ. în privința dezlegării date asupra apelului îndreptat împotriva încheierii tribunalului din 29.03.2021, prin care a fost anulat raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcții civile, industriale și agricole pentru lipsa dovezilor de citare a părților. Recurenta susține că nulitatea prevăzută de art. 335 C. proc. civ. este relativă și că instanța de apel a apreciat eronat că nu a fost făcută dovada lipsei vătămării, în condițiile în care la prima convocare pentru efectuarea expertizei nu s-au desfășurat lucrări efective și nici nu a avut loc la fața locului, iar în procesul-verbal s-a consemnat lipsa reclamantei, care a fost prezentă doar la a doua convocare. De asemenea, recurenta argumentează că netransmiterea dovezilor de convocare pentru prima întâlnire nu a cauzat nicio vătămare și că instanța ar fi putut solicita reclamantei să depună plicul în care a primit convocarea, în loc să dispună anularea raportului de expertiză.

Având în vedere că aceste critici formulate se referă la încălcarea unor norme de ordin procedural, Înalta Curte notează că se impune examinarea lor și a legalității hotărârii, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, se cuvine subliniat că aplicarea greșită a dispozițiilor procedurale de referă la o greșeală a primei instanțe de fond, cu privire la anularea raportului de expertiză efectuat pentru lipsa dovezilor de citare a reclamantei, aspect sesizat și în fața instanței de apel.

Instanța de apel a examinat aceste aspecte, statuând că nu s-a făcut dovada citării legale a intimatei-reclamante pentru convocarea din data de 19.02.2020 și că, în conformitate cu prevederile exprese ale art. 335 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea acestei condiții atrage sancțiunea nulității, iar vătămarea este prezumată în baza art. 175 alin. (2) C. proc. civ., pârâta nefăcând dovada contrară.

Înalta Curte notează că atunci când pentru efectuarea expertizei este nevoie de o lucrare la fața locului sau sunt necesare explicațiile părților ea nu poate fi făcută decât după citarea părților prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, în care li se vor indica ziua, ora și locul unde se va face lucrarea.

Obligația de citare a părților în vederea efectuării expertizei revine exclusiv expertului desemnat, acesta fiind obligat să transmită fiecărei părți o citație prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire și conținut declarat, iar această citație trebuie comunicată cu cel puțin 5 zile înainte de data stabilită pentru efectuarea lucrării, în caz contrar fiind sancționată cu nulitatea.

De asemenea, sarcina de a face dovada îndeplinirii procedurii de citare incumbă expertului și nu părților, acesta fiind direct răspunzător de respectarea dispozițiilor legale în materie, inclusiv de transmiterea documentelor către părți în termenul legal; contrar argumentelor recurentei, în absența unei prevederi legale exprese, nu se poate impune părților obligația de a prezenta plicul în care au primit citația pentru primul termen, cu scopul de a se verifica data primirii prin serviciul poștei.

Prin urmare, constatând nefondate aceste critici, instanța supremă va înlătura și acest motiv de recurs.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziții de casare, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 337/01.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2024.