ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2487/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22.04.2015, pe rolul Judecătoriei Pitești și declinată în favoarea Tribunalului Argeș, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., actuala C. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit nr. x/14.11.2007 și eliminarea acesteia; stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, de la semnarea acestuia și până la scadența finală (280 de luni de la data încheierii Convenției); denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 274 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 274 C. proc. civ., art. 14 și art. 1300 din Noul C. civ.

Totodată, a arătat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ., la art. 1271, beneficiază de o reglementare cu caracter general, care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică.

La 16.06.2015, reclamanta a precizat capetele 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată, în sensul de a se constata nulitatea absolută a clauzei din contract cu privire la suportarea diferențelor de curs valutar de către consumator și să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului - 14.11.2007, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului și restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus; de a se constata nulitatea absolută a clauzelor inserate în contract la secțiunea 4 Condiții Generale cu privire la efectuarea plăților în moneda creditului, de a se constata că această clauză este abuzivă pentru consumator în condițiile în care acesta suporta diferențele de curs valutar și să fie obligată pârâta la modificarea contractului, în sensul denominării în moneda națională.

Prin sentința civilă nr. 464 din 19 decembrie 2017, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis acțiunea precizată, a înghețat cursul de schimb valutar CHF-LEU la valoarea în RON de la data semnării contractului de credit nr. x, respectiv 14.11.2007, pe toată perioada derulării contractului, urmând ca valoarea ratelor să fie calculată la valoarea CHF, în RON, de la acel moment.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 70.117,23 RON, percepută la un alt curs decât cel de la data acordării împrumutului, precum și suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel C. S.A. solicitând anularea hotărârii și respingerea cererii de chemare în judecată.

Dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Prin încheierea din 4.04.2018, Curtea de Apel Pitești – secția I Civilă a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției sesizate, declinând competența în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în considerarea Hotărârii nr. 5/2016 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Pitești.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015**.

Prin decizia nr. 1/A- C. civ. din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 464 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2015; a schimbat sentința în sensul că a admis în parte cererea și a obligat C. să renegocieze contractul din 14.11.2007 cu reclamanta, prin prisma considerentelor prezentei decizii; a respins în rest pretențiile reclamantei.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 1016 din 15 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 1/A- C. civ. din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal dosarul a fost înregistrat cu nr. x/2015***.

Prin decizia civilă nr. 506/A-COM din 08 octombrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 464 din 19.12.2017, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2015; a schimbat sentința atacată și, în rejudecare, a respins acțiunea formulată de reclamanta A..

Împotriva deciziei nr. 506/A-COM din 08 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în întregime a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din contractul de credit nr. x/14.11.2007.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea reechilibrării contractului.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ.

Pentru început, recurenta a arătat că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare, întrucât a analizat doar apelul intimatei-pârâte C..

Recurenta arată că nu a formulat un apel propriu împotriva sentinței primei instanțe, deoarece hotărârea îi era favorabilă, însă menționează că, prin decizia de casare, în temeiul art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., s-a dispus să se analizeze apelul în raport și de cererea de chemare în judecată.

Mai arată recurenta că instanța de apel a analizat numai apelul declarat de intimata-pârâtă în total dezacord cu dezlegarea în drept reținută prin decizia de casare în ceea ce privește limitele învestirii, respectiv cadrul procesual.

Din acest punct de vedere, se arată că instanța de apel s-a pronunțat și pe fondul cauzei, cu toate că, în practicaua deciziei se arată că, în discuția părților a fost pusă doar admisibilitatea în principiu a apelului, urmând ca rediscutarea fondului cauzei să determine și suplimentarea probatoriului.

În continuare, în susținerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, recurenta invocă dispozițiile art. 1271 C. civ. privitoare la impreviziune.

În ceea ce privește raporturile juridice existente între recurentă și intimata-pârâtă, arată că pe rolul Judecătoriei Pitești se află înregistrat dosarul nr. x/2021 având ca obiect contestație la executare, întoarcere executare și suspendare executare, dar și dosarul nr. x/2021, în care s-a dispus suspendarea provizorie a executării silite ce face obiectul dosarului de executare silită nr. x/2021 al S.C. D. și E. până la soluționarea cererii de suspendare din cadrul contestației la executare ce face obiectul dosarului x/2021

Mai arată că este unicul plătitor al ratelor, că a executat această obligație timp de 14 ani și, chiar dacă din motive obiective nu a reușit să achite ratele o perioadă de timp, a fost de bună-credință. Apreciază că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 1271 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, întrucât executarea datoriei a devenit excesiv de oneroasă.

Susține că riscul în contracte trebuie suportat de ambele părți, tocmai pornind de la respectarea principiului bunei-credințe.

Cu privire la acest aspect, susține că Banca a fost de rea-credință, întrucât a refuzat reechilibrarea prestațiilor, așa cum rezultă din raportul de expertiză dispus de instanța de fond.

Menționează că din acel raport rezultă că a achitat întreaga creanță datorată intimatei, și chiar mai mult, însă instanța de apel nu a avut în vedere această probă.

Totodată, arată că, în prezent, este executată silit de intimata-pârâtă pentru recuperarea întregului debit de 116.541,88 CHF, ceea ce face ca nivelul de trai al acesteia să fie foarte greu. Mai arată că evoluția cursului CHF a fost fulminantă în ultimii 14 ani, ajungând să aibă o variație de +125,427% față de 14.07.2007, data acordării împrumutului.

De asemenea, a mai învederat că, în mod evident, contractul de credit este un contract de adeziune, nenegociat, care i-a creat prejudicii enorme, prin dublarea soldului inițial al creanței.

Totodată, invocă și dispozițiile Legii 193/2000 și ale Directivei 93/13/CEE.

La 14.01.2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La 01.02.2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat introducerea în cauză a F. S.R.L., societate care se ocupă de procedurile de recuperare a creanțelor C., inclusiv cele aferente executării silite.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 5 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, la 26 aprilie 2022, recurenta a formulat în scris punct de vedere la raport, prin care a achiesat la concluziile raportorului.

Prin încheierea completului de filtru din 7 iunie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 506/A-COM din 8 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Totodată, a dispus prorogarea discutării cererii de introducere în cauză a societății F. S.R.L. și a stabilit termen de judecată la data de 11 octombrie 2022, ora 11:00, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu toate că recurenta și-a întemeiat cererea de recurs și pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs constând în nemotivarea hotărârii – atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit.

Având în vedere că nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele recursului, se apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost doar formal invocat, neputând face, așadar, obiectul analizei instanței de recurs.

În schimb, criticile recurentei prin care aceasta a susținut că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare vor fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă nesocotirea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat dezlegările obligatorii stabilite prin decizia de casare nr. 1016/15.04.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, analizând cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și răspunzând criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le-au invocat în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

În concret, așa cum s-a reținut și de către instanța de casare, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamanta a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserate în contractul de credit nr. x/14.11.2007 și eliminarea acesteia; să se stabilizeze (înghețe) cursul de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, de la semnarea acestuia și până la scadența finală (280 de luni de la data încheierii Convenției); denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională.

Prin cererea modificatoare depusă la 16.06.2015, recurenta reclamantă a precizat că, în ceea ce privește capetele 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată, solicită să se constate nulitatea absolută a clauzei din contract referitoare la suportarea diferențelor de curs valutar de către consumator și să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF - LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului - 14.11.2007, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului și restituirea către recurenta reclamantă a sumelor achitate în plus; să se constate nulitatea absolută a clauzelor inserate în contract la secțiunea 4 Condiții Generale cu privire la efectuarea plăților în moneda creditului, să se constate că această clauză este abuzivă pentru consumator în condițiile în care acesta suportă diferențele de curs valutar și să fie obligată intimata pârâtă la modificarea contractului, în sensul denominării în moneda națională.

Așadar, prin modificarea de acțiune depusă la 16.06.2015, recurenta reclamantă nu a intervenit asupra primului capăt de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, însă, prin modificarea capătului doi de cerere, a solicitat nulitatea absolută a clauzei cu privire la suportarea diferențelor de curs valutar de către consumator, aspect pe care l-a adăugat cererii de înghețare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, solicitând și restituirea sumelor achitate în plus.

Prin urmare, instanța a fost învestită potrivit modificării de acțiune din 16.06.2015 atât cu privire la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la suportarea diferențelor de curs valutar de către consumator, cât și a celor din condițiile generale cu privire la efectuarea plăților în moneda creditului, ambele cu consecințele pecuniare aferente.

Cu privire la aceste clauze, s-a susținut caracterul abuziv, întrucât consecința lor este suportarea riscului valutar exclusiv de către consumator, însă, s-a arătat că sunt incidente și condițiile impreviziunii, întrucât pe parcursul derulării contractului, cursul monedei creditului s-a dublat cu consecințe grave asupra posibilității de executare a obligațiilor de către recurenta reclamantă.

Astfel, conformându-se dispozițiilor deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în rejudecare, Curtea de Apel Pitești a analizat cererea de apel a pârâtei prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și a răspuns criticilor formulate, realizând o analiză diferențiată a condițiilor constatării caracterului abuziv al clauzei și ale impreviziunii.

Mențiunile din practicaua deciziei referitoare la punerea în discuția părților a admisibilității în principiu a apelului, deși inexacte din perspectiva procedurii de judecată a apelului, nu atrag nulitatea deciziei, întrucât recurenta nu a dovedit că a suferit o vătămare procesuală care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actului, în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, se constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut că dispozițiile contractuale contestate, referitoare la riscul valutar, reprezintă o transpunere a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Totodată, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prevede că dispozițiile acesteia nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Instanța națională este obligată să interpreteze Legea nr. 193/2000 în lumina textului și a directivei europene, ținând cont și de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Astfel, în cauza C-186/16 "Andriciuc", Curtea de Justiție a Uniunii Europene a învederat faptul că: "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kusionova, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 76, precum și, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWL Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 25).

Curtea a statuat deja că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie sa fie obligatorie.

Astfel, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Raportând aceste considerații din jurisprudența C.J.U.E. la situația din prezenta cauză, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a considera că, în baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, clauzele contractuale referitoare la riscul valutar sunt excluse de la controlul caracterului abuziv.

Așadar, pentru a fi incidentă excluderea prevăzută la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie ca prevederea contractuală contestată să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Prima condiție este îndeplinită întrucât clauzele contractuale referitoare la riscul valutar reprezintă o reflectare a art. 1578 C. civ. de la 1864. La data încheierii contractului de credit era în vigoare art. 1578 din C. civ. de la 1864, principiul nominalismului monetar fiind preluat și în art. 2164 din C. civ. (2009).

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că scopul urmărit de recurenta-reclamantă este eliminarea riscului valutar din sarcina sa prin înghețarea cursului Leu/CHF la momentul semnării contractului de credit. Ca atare, prevederile contractuale referitoare la riscul valutar contestate de recurentă reprezintă o reflectare a art. 1578 C. civ. de la 1864, întrucât prevăd rambursarea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat.

De altfel, inclusiv prin Decizia CCR nr. 62/2017 s-a statuat că dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 consacră obligația împrumutatului de a restitui aceeași sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în moneda străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă.

Totodată, este îndeplinită și a doua condiție, întrucât dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 sunt norme supletive. În acest sens, trebuie observat că, așa cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință.

În consecință, în cazul în care o normă obligatorie din dreptul intern este transpusă în anumite clauze contractuale, acestea din urmă sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, această excludere fiind prevăzută chiar de legislația specială din materia protecției drepturilor consumatorului.

Referitor la solicitarea recurentei reclamante de a stabiliza (îngheța) cursul de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta solicită ca instanța să intervină în contractul încheiat între părți și să se substituie voinței acestora, prin stabilirea altor condiții contractuale decât cele avute în vedere de părți la momentul încheierii actului. Or, o astfel de cerere nu poate fi primită, întrucât contravine principiului înscris în art. 969 din C. civ. de la 1864.

Cât privește teoria impreviziunii, Înalta Curte reține că această instituție juridică nu are aplicabilitate în speță.

Sub un prim aspect, se reține că aceasta ar veni în contradicție cu principiul nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. de la 1864, astfel încât clauzele contractuale privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat/riscul valutar nu pot fi considerate ca afectând interesele economice legitime ale recurentei.

Mai mult decât atât, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de recurentă, respectiv stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care sa fie valabil pe toată perioada derulării contractului, întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților pe parcursul executării contractului.

În altă ordine de idei, nu orice fel de schimbare a echilibrului contractual ridică problema impreviziunii. În acest sens, Curtea Constituțională distinge între riscul inerent și riscul supraadăugat. Primul este presupus a fi asumat de părți în momentul încheierii contractului, întrucât întotdeauna viitorul este însoțit de anumite elemente aleatorii care, atâta timp cât nu scapă capacității de previziune a părților sau nu dezechilibrează în mod grav prestațiile contractuale ale părților, ele intră în sfera noțiunii de risc inerent care nu poate fi temei al impreviziunii. În schimb, riscul supraadăugat nu este presupus a fi fost asumat de către părți în momentul încheierii contractului și el trece dincolo de capacitatea rezonabilă de prevedere a contractanților și se concretizează într-un dezechilibru grav al raporturilor contractuale.

În plus, contractul de credit în valută este supus și unui risc valutar. Or, expunerea părților contractante la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuații de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în moneda străină.

De altfel, conform dispozițiilor contractuale, recurenta s-a obligat să achite lunar ratele în moneda creditului CHF, astfel că, prin această clauză, atât creditorul, cât și debitorul și-au asumat consecințele fluctuației monedei creditului.

Totodată, mecanismul impreviziunii este condiționat, cumulativ, de depășirea limitelor riscului normal asumat de părți și de destabilizarea raportului dintre prestațiile acestora.

Măsura în care evoluția cursului leu/franc elvețian ar constitui un risc supraadăugat riscului firesc ce însoțește contractul de credit în valută, care să treacă dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și să țină de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul perfectării contractului, intră în marja de apreciere a instanțelor devolutive și reprezintă un aspect de temeinicie, care nu poate face obiectul unor critici de nelegalitate specifice recursului, prin raportare la prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Constatând, așadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile formulate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 506/A-COM din 8 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 506/A-COM din 8 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.