ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1016/2021

Ședința publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22.04.2015, pe rolul Judecătoriei Pitești și declinată în favoarea Tribunalului Argeș, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C B. Romania S.A., actuala C., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit denumită convenție nr. x/14.11.2007 și eliminarea acestuia; să se stabilizeze (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, de la semnarea acestuia și până la scadența finală (280 de luni de la data încheierii Convenției); denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 274 C. proc. civ. (taxa judiciara de timbru, timbru judiciar, onorariu de avocat, alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu).

La data de 16.06.2015 s-a modificat acțiunea de către reclamantă precizându-se capetele 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată, în sensul de a se constata nulitatea absolută a clauzei din contract cu privire la suportarea diferențelor de curs valutar de către consumator și să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului - 14.11.2007, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului și restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus; de a se constata nulitatea absolută a clauzelor inserate în contract la secțiunea 4 Condiții Generale cu privire la efectuarea plăților în moneda creditului, de a se constata că această clauză este abuzivă pentru consumator in condițiile în care acesta suporta diferențele de curs valutar și să fie obligată pârâta la modificarea contractului, în sensul denominării în moneda națională.

Tribunalul Argeș, secția civilă prin sentința civilă nr. 464 din 19.12.2017, a admis acțiunea precizată, a înghețat cursul de schimb valutar CHF-LEU, la valoarea în RON de la data semnării contractului de credit nr. x, respectiv 14.11.2007, pe toată perioada derulării contractului, urmând ca valoarea ratelor să fie calculată la valoarea CHF, în RON, de la acel moment.

Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 70.117,23 RON, percepută la un alt curs decât cel de la data acordării împrumutului, precum și să plătească reclamantei suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 464 din 19.12.2017 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă a formulat apel C. S.A. solicitând admiterea acestuia, anularea hotărârii și respingerea cererii de chemare în judecată.

Dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Prin încheierea din 4.04.2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis excepția necompetenței materiale funcționale a secției sesizate, declinând competența în favoarea secției a II-a civile de contencios administrativ și fiscal, în considerarea Hotărârii nr. 5/2016 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Pitești.

Dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 1/A- C. civ. din 22 noiembrie 2018, admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 464 din 19 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2015, intimată fiind reclamanta A.; a schimbat sentința în sensul că a admis în parte cererea și a obligat C. să renegocieze contractul din 14.11.2007 cu reclamanta, prin prisma considerentelor prezentei decizii; a respins în rest pretențiile reclamantei.

Împotriva deciziei nr. 1/A- C. civ. din 22 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta C. S.A.

1) Recursul declarat de reclamanta A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța a încălcat normele de drept material, sub mai multe aspecte:

Recurenta-reclamantă a susținut că art. 1056 din vechiul C. civ. este aplicabil în prezentul dosar (în condițiile în care, în speță, D. a fost considerat de către bancă codebitor solidar, iar acțiunea promovată de reclamantă tinde la împuținarea obligației) și că instanța a nesocotit aceste prevederi.

S-a arătat, în esență, că, la data semnării contractului de credit, fostul soț a refuzat semnarea acestuia, astfel cum reiese din actele dosarului și că una dintre cauzele pentru care instanța de apel nu a cenzurat clauzele inserate in contractul de credit încheiat intre banca B. - Sucursala Pitești și reclamantă, în care figurează și fostul soț, deși doar reclamanta a plătit lunar ratele bancare, a fost aceea ca unul dintre debitori nu este parte in cauza .

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța poate interveni in "Nominalismul monetar".

Recurenta-reclamantă a susținut că se încearcă a se acredita de către parata ideea ca a fost încheiat contractul de credit in anul 2007, data când erau in vigoare reglementările vechiul C. civ., motiv pentru care nu poate fi aplicata teoria impreviziunii.

S-a evidențiat de către recurentă că decizia CCR nr. 62 din 7 februarie 2007, prin care a fost analizata constituționalitatea dispozițiilor legii de completare a O.G. NR. 50/2010, deși arata ca aceasta lege este neconstituțională, la pct. 40 si urm prevede:

"In lumina celor expuse in prealabil, Curtea apreciază ca incidența principiului nominalismului monetar in contractele de credit in franci elvețieni nu constituie o piedica în calea aplicării mecanismului impreviziunii, daca sunt îndeplinite condițiile de incidența ale acestuia." De asemenea, face trimitere la Decizia CCR nr. 683/2016, care de asemenea permite aplicarea teoriei impreviziunii si contractelor încheiate anterior intrării in vigoare a noului C. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că între aceasta, în calitate de debitor, și Banca în calitate de împrumutător, s-a încheiat Contractul de credit ipotecar nr. x din data de 14.11.2007, având ca obiect un credit ipotecar în valoare de 180.000 CHF, în condițiile în care 1 CHF reprezenta echivalentul a 2,0938 RON.

La momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanțele economice de la acel moment precum și la capacitatea reclamantei de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contratului.

Astfel, a susținut recurenta, s-a obligat, singură, să returneze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la aceea dată. Însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității reclamantei de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare. Creșterea accelerata a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor precum și a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute in vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina reclamantei obligații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora și-a exprimat voința de a se angaja juridic.

Totodată, s-a arătat că având în vedere pozițiile de inegalitate de pe care acționează părțile și în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoștință de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziție dominantă în raport cu consumatorul, obligația informării în mod complet, corect și precis a celui din urma cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) și implicit cu privire la implicațiile îndatorării și la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din O.G. nr. 50/2010.

De asemenea, s-a susținut că potrivit art. 57 "In cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligați să ofere consumatorilor informații complete, corecte și precise asupra drepturilor și obligațiilor ce le revin". Aceste obligații legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuși riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor și intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea și, pe cale de consecință evitarea unor astfel de situații.

Recurenta-reclamantă a susținut că este o clauză abuzivă clauza de risc valutar, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului și la circumstanțele acestuia, precum și la caracterul său prestabilit și impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influențării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de către părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezida în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, așa cum este această clauză definită de art. 1 lit. b) din anexa la Legea nr. 193/2000.

Or, având în vedere obligația de transparență contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigențelor de informare si protecție inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înțelege prevederile și efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o monedă instabilă iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda naționala fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

După redarea art. 4 alin. (1) și 2) din Legea 193/2000 recurenta-reclamantă a susținut că, raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conținând clauze prestabilite de către bancă care se impun clientului fără a-i da posibilitatea de a influența conținutul acestora, fapt ce determina inegalitatea pozițiilor juridice ale părților contractante în sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist, în detrimentul consumatorului, care reprezintă partea mai slabă în contract.

Astfel, susține recurenta-reclamantă, prin prisma acestei reglementari, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă întrucât reclamanta, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conținutul acestei clauze, fiind constrânsă, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit. În) aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalentei prestațiilor fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului și conferirii băncii unui avantaj economic vădit disproporțional.

De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luat în calcul și aptitudinea acesteia de a îndepărta conținutul contractului în favoarea celui care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obținerea de către bancă a unui câștig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echității și bunei-credințe, principii ce trebuie sa guverneze relațiile contractuale.

În sensul celor arătate fiind și decizia Kasler, a precizat recurenta-reclamantă.

Cu privire la stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - EURO la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, recurenta-reclamantă a susținut următoarele:

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând oncrozitatea excesivă a executării obligației de către reclamantă, aceasta consideră că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețare cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voința în sensul angajării în acest raport juridic.

Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligații, din acest fapt decurgând anumite consecințe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor și obligațiilor părților la momentul încheierii contractului este determinata sau determinabilă, astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig.

Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate. Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare.

Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, iar o măsura în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

Recurenta-reclamantă consideră că având in vedere prevederile art. 969 din vechiul C. civ., conform cărora partite trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valori CHF față de moneda națională sau față de alte valute, care au curs previzibil, respectiv EURO, apare ca o soluție justa și echitabilă ce materializează aplicarea acestui principiu.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute in vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, reclamanta a considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ. beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică.

In sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Suprema de Justiție în decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preț intr-un contract cu executare succesivă (Buletinul Jurisprudenței 1996. pg. 230).

In susținerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar și denominarea plății, reclamanta a învederat faptul că părțile s-au obligat in condițiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderata față de moneda națională așa încât, ca urmare a schimbării acestor condiții, este necesar ca si contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

De asemenea, întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, reclamanta neavând cunoștințe de specialitate în domeniul bancar care să-i permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului și EURO față de CHF, s-a susținut că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voința al părților, întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că nu au fost respectate prevederile art. 147 alin. (4) Constituție, raportat la motivarea deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, in sensul ca sunt general obligatorii si considerentele deciziei, nu doar dispozitivul acesteia (pct. 139 din Decizia 623/2016), in doua forme: s-a aplicat teoria impreviziunii m mod excesiv, fara a se tine cont de punctele 95 si 116 din decizia 623/2016; s-a constatat ca, prin decizia nr. 623/2016 a fost declarata neconstituțională sintagma "precum și din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 alin. teza întâi din legea nr. 77/2016 și nu mai analizează acest argument invocat de reclamantă, în condițiile în care, în pct. 122 din decizie, se arată că acest aspect va fi analizat de instanță în cadrul impreviziunii.

Astfel, s-a susținut că, punctul 95 din decizia 623/2016 arată în mod expres faptul că Legea 77/2016 este un model legislativ pe care statul îl aplica in condiții de criza economică, aceasta fiind de fapt cauza principala pentru care este necesara aplicarea teoriei impreviziunii, cu exemple concrete din istorie - criza economica de la începutul secolului XX sau perioada imediat următoare a anului 1989.

Or, susține recurenta-reclamantă, instanța de apel exclude cu totul de la aplicare condițiile general economice, pe motiv ca ar fi fost "previzibile": pierderea locului de munca, imposibilitatea de angajare pe o perioada de cca 2 ani, faptul că a fost nevoită să vândă bunuri din patrimoniu pentru a continua plata ratelor, iar bunurile imobile, inclusiv imobilul afectat garanției ipotecare au avut o valoare mult scăzuta fata de data încheierii contractului de împrumut. Aceste aspecte reprezintă ansamblul "crizei economice", alături de fluctuația valutară.

Acest eveniment neprevăzut de majoritatea covârșitoare a populației (atât din mediul profesional cat si civil) este un element care trebuie luat in considerare, atât din punct de vedere economic cat si social si psihologic.

Criza financiara a fost un eveniment excepțional si de neprevăzut, eveniment care a dus la pierderea locului de munca si a dus la o repozitionare a reclamantei pe piața forței de munca, s-a susținut.

Recurenta-reclamantă a arătat că, social si psihologic, nu mai trecuse prin așa ceva, că nu își imagina că o criza financiara poate exista, că nu își imagina că o criza financiara externa te poate afecta prin pierderea locului de munca, al scăderii veniturilor, te poate forța sa accepți orice fel de slujba sub amenințarea imposibilității respectării obligațiilor asumate și al asigurării traiului de zi cu zi.

Recurenta-reclamantă a susținut că aceste aspecte au fost imposibil de previzionat la momentul semnării contractului de credit, nefiind un risc inerent sau un aspect previzibil și că, raportat la istoricul social si profesional al reclamantei, aceasta nu putea prevedea, in lipsa oricăror alte elemente obiective, că o criza financiara poate apărea si avea efectele cunoscute de toată lumea.

In opinia sa toate aceste aspecte, in contextul economic si social din 2008 - 2009, reprezintă un eveniment excepțional pe care nu l-a prevăzut (si nici banca) si prin urmare nu l-a luat in calcul la momentul semnării contractului de credit, a menționat recurenta.

Recurenta a arătat că a încercat menținerea in ființa a contractului de împrumut prin toate mijloacele posibile, inclusiv prin valorificarea celorlalte bunuri ale sale si ale părinților săi, că s-a pensionat, fiind de o totală bună credință și încercând prin toate mijloacele posibile să preîntâmpin o eventuală neplată.

Pe de alta parte, creditoarea a fost de o totală rea credință în relațiile dintre părți.

După prezentarea celor statuate de CJUE în cauza C-26/13 Kasler vs Ungaria cu privire la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și la punctul 85 din aceeași decizie, referitor la art. 6 alin. (1) din directivă, recurenta-reclamantă a susținut că, potrivit disp. art. 966 - 970 C. civ. din 1864, în vigoare la momentul încheierii contractului, părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligație, iar în raport de disp. art. 1578 C. civ. din 1864, este consacral principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut, principiu care prevede că obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract și că întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.

Stipularea unei clauze de risc valutar cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutaților a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispozițiilor legale mai sus arătate, întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor, care neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar nu au avut nici posibilitatea să anticipeze o creștere accelerată a cursului de schimb și în consecință de cauză, să își asume riscul valutar.

După redarea celor reținute în decizia Kasler privind art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, recurenta-reclamantă a susținut că, atâta vreme cât a achitat pârâtei sume apreciabile de bani decurgând din variația cursului de schimb CHF/RON, calculate atât asupra debitului principal, cât și a dobânzii lunare, există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile sale, în defavoarea sa ca și consumator, neexistând o contraprestație din partea băncii pentru sumele încasate în plus.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate și pe cale de consecința, rejudecând cauza a solicitat, în fond, admiterea acțiunii.

2) Recursul declarat de pârâta C. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că dispozițiile de drept încălcate sunt cele ale art. 9 C. proc. civ.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea instanței de apel este nelegala fiind de natura a încălca dispozițiile art. 9 C. proc. civ. referitoare la principiul disponibilității părții.

Astfel, s-a susținut că, deși însăși instanța de apel face referire la dispozițiile procedurale reglementate de legiuitor in cadrul art. 9, ea însăși le încalcă, nesocotind astfel voința părții la momentul sesizării instanței de judecată.

Sub un prim aspect, instanța de apel a făcut trimitere la cererile formulate inițial de către intimata - reclamanta. Or, cu privire la aceste cereri, recurenta-pârâtă a învederat faptul că ele nu mai produceau efecte juridice decât în privința capătului I al acțiunii, întrucât petitele nr. 2 și nr. 3 ale cererii de chemare in judecată inițial depusă, fuseseră modificate.

In consecința, cât timp cererea de chemare in judecata a intimatei a fost modificata, cât timp voința acesteia a fost să își modifice acțiunea și să investească instanța asupra altor aspecte decât cele inițial învederate, recurenta-pârâtă a considerat că prin trimiterea la aspectele inițiale a fost nesocotită cererea intimatei.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, tot prin raportare la principiul disponibilității, instanța a considerat că stabilirea obligației de negociere constituie o cerere subînțeleasă și cuprinsă în ceea ce s-a cerut.

Or, a considerat recurenta-pârâtă, această afirmație este una contradictorie, întrucât raportarea la principiul disponibilității, denotă implicit că cererea reclamantului este una expresă, că obiectul său este unul clar determinat, cum menționează legiuitorul "stabilește limitele" și totodată corespunde și dispozițiilor art. 194 C. proc. civ.

Obiectul unei cereri de chemare în judecată, nu poate fi subînțeles, ci dimpotrivă, iar, în consecință nu se poate face trimitere la o normă imperativă ce impune stabilirea exactă a obiectului acțiunii, pentru ca ulterior să fie pus semnul egalității intre aceasta și o normă supletivă. Noțiunea de obiect precis determinat este în contradicție cu posibilitatea de deducere din context, cu cea de subînțelegere.

O dovadă certă a faptului că norma de la art. 194 lit. c) este una imperativă denotă chiar din sancțiunea prevăzută de legiuitor pentru nesocotirea acestor dispoziții, respectiv nulitatea absolută astfel cum este prevăzută în cadrul art. 196 C. proc. civ.

Chiar și în ipoteza în care s-ar admite aceasta teză, a susținut recurenta că nicăieri în conținutul cererii reclamantei nu "s-a cerut" obligarea băncii la negocierea contractului, cum eronat a reținut instanța de apel în motivarea hotărârii și nici nu se deduce cumva o astfel de solicitare (în ipoteza în care se admite teza deducerii).

Cuvântul "negociere", nu este menționat în niciunul dintre cuvintele, sintagmele, afirmațiile, ce compun cererea de chemare in judecata și/sau cererea modificatoare. Dimpotrivă, acțiunea reclamantei este una clar redactată, lizibilă, precizându-se în mod expres solicitarea să obligați pârâta la modificarea contractului în sensul denominării în moneda națională.

In consecință, în ipoteza admiterii acțiunii, intimata reclamantă a indicat în mod expres instanței, cum ar trebui să fie realizată această modificare, respectiv la obligarea C. să denomineze în moneda națională, nicidecum cum a decis instanța de apel să oblige banca la negocierea contractului.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, sub aspectul obligării băncii la negocierea contractului, întrucât apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 C. proc. civ., dat fiind lipsa oricărei mențiuni în acțiunea intimatei astfel cum a fost modificata, cu privire la negocierea contractului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, cu menținerea hotărârii instanței de fond și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă prin întâmpinarea la recursul reclamantei a invocat excepția tardivității și nulității recursului, solicitând respingerea acestuia ca fiind tardiv sau anularea ca nemotivat, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 octombrie 2019 s-a dispus, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020 au fost admise în principiu recursurile și s-a acordat termen la data de 2 aprilie pentru judecata pe fond.

Prin încheierea din data de 2 aprilie 2020 s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Prin încheierea din data de 25 iunie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursurilor până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul C.J.U.E., iar în urma soluționării cauzei, judecata recursurilor a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile formulate constată că recursurile sunt fondate în limitele și pentru rațiunile ce urmează:

Susținerea recurentei - pârâte potrivit căreia instanța de apel prin stabilirea obligației de renegociere a contractului de credit a încălcat principiului disponibilității, permite încadrarea sa în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar în condițiile art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi."

Prevederile art. 479 C. proc. civ. obligă instanța de apel să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

În conformitate cu principiul disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Având în vedere limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în aplicarea principiului disponibilității, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În speța de față, se constată că, instanța de apel în urma analizei cauzei a reținut că "stabilirea obligației de negociere … constituie o cerere subînțeleasă și cuprinsă în ceea ce s-a cerut…"

Or, prin cererea de chemare în judecată reclamanta A., a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit denumită convenție nr. x/14.11.2007 și eliminarea acestuia; să se stabilizeze (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, de la semnarea acestuia și până la scadența finală (280 de luni de la data încheierii Convenției); denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 274 C. proc. civ.

Prin modificarea acțiunii la data de 16.06.2015 reclamanta a precizat că în ce privește capetele 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată, să se constate nulitatea absolută a clauzei din contract cu privire la suportarea diferențelor de curs valutar de către consumator și să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului - 14.11.2007, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului și restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus; de a se constata nulitatea absolută a clauzelor inserate în contract la secțiunea 4 Condiții Generale cu privire la efectuarea plăților în moneda creditului, de a se constata că această clauză este abuzivă pentru consumator in condițiile în care acesta suporta diferențele de curs valutar și să fie obligată pârâta la modificarea contractului, în sensul denominării în moneda națională.

Astfel fiind, se constată că nici în cererea de chemare în judecată și nici în precizarea acțiunii reclamanta nu a solicitat obligarea băncii la renegocierea contractului, cum din eroare a reținut instanța de apel.

În apel, față de dispozițiile imperative ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanța nu poate proceda la schimbarea cadrului procesual sub aspectul obiectului, ci numai la explicitarea lui în raport de cererea formulată în primă instanță.

Dacă susținerile reclamantei, în ceea ce privește acțiunea formulată, ar fi fost neclare și confuze, fiind de natură să nu permită determinarea clară a obiectului cererii de chemare în judecată, instanța avea îndatorirea de a cere lămuriri și precizări, pentru a stabili cadrul procesual dedus judecății, privitor la obiectul acțiunii, aspecte care ar fi permis exercitarea controlului judiciar.

Principiul disponibilității, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părții de a dispune de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege, iar reclamantul este cel ce trasează inițial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părțile în proces, pretenția dedusă judecății, motivarea în fapt și în drept.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând depăși limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanța este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilității.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța nu s-a preocupat de lămurirea cadrului procesual dedus judecății, în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv dacă reclamanta a solicitat și renegocierea contractului de credit.

Procedând în această modalitate, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, astfel încât având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și recurenta-pârâtă C. S.A., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru soluționarea cauzei în funcție de obiectul cererii de chemare în judecată și a temeiului de drept invocat și în funcție de acesta aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Cu ocazia rejudecării, instanța urmează a analiza cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și să răspundă criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. solicitând părților să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. și pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 1/A- C. civ. din 22 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2021.