ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2336/2024

Ședința publică din data de 12 decembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19.01.2024, sub nr. x/2024, pe rolul Tribunalului Dâmbovița – secția I Civilă, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Vrancea, Curtea de Apel Galați și Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună plata anumitor diferențe de drepturi salariale pentru perioada 01.01.2018 – 30.09.2018, determinabile prin aplicarea criteriilor evidențiate în petitul acțiunii.

La primul termen de judecată, Tribunalul Dâmbovița a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 1487/11.07.2024, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea.

Pentru a pronunța această soluție, instanța s-a raportat la domiciliul reclamantei menționat în cartea de identitate a acesteia și la prevederile art. 269 din Codul muncii, notând, totodată, că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. nu ar putea fi invocate pentru a reține competența Tribunalului Dâmbovița.

Prin sentința civilă nr. 401/2024 din 15.10.2024, Tribunalul Vrancea a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, a constatat intervenit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, reclamanta avea opțiunea de a sesiza fie instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul, fie instanța în a cărei circumscripție își are reședința, fie instanța în a cărei circumscripție își are locul de muncă.

În cauză, deși reclamanta nu a precizat în cuprinsul cererii de chemare în judecată unde se află domiciliul (domiciliul de fapt) sau reședința acesteia, totuși a furnizat informații privind locul de muncă, indicând că lucrează în calitate de grefier la Tribunalul București.

În condițiile în care locul de muncă al reclamantei la data sesizării instanței era în București rezultă că, în exercitarea dreptului de opțiune conferit de art. 269 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta era îndreptățită să introducă acțiunea la Tribunalul București, fiind astfel irelevant locul în care avea domiciliul sau reședința.

Totodată, a reținut că, prin raportare la dispozițiile cu caracter special prevăzute la art. 127 C. proc. civ., reclamanta nu avea voie să introducă acțiunea la Tribunalul București, deoarece această instanță era cea "la care își desfășura activitatea", circumstanță în care avea dreptul să introducă acțiunea la oricare dintre tribunalele aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu Curtea de Apel București.

Tribunalul Dâmbovița face parte din categoria instanțelor ce puteau fi sesizate de către reclamantă, circumstanță în care această instanță a devenit competentă teritorial prin actul de sesizare realizat de către reclamantă.

Dintr-o altă perspectivă, instanța a reținut și că Tribunalul Vrancea este unul dintre pârâții din prezenta cauză, astfel că, reclamanta era îndreptățită să uzeze de prevederile art. 127 alin. (2) și (2)

1

C. proc. civ., ceea ce îi conferea dreptul de a sesiza oricare dintre tribunalele aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate Curții de Apel Galați. Tribunalul Dâmbovița face parte din categoria acestor instanțe ce puteau fi sesizate de către reclamantă, circumstanță în care această instanță a devenit competentă teritorial prin actul de sesizare.

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 135 C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă privește un conflict de muncă, aspect reținut de ambele instanțe, iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul."

Se constată că, în litigiile de muncă în care reclamant este angajatul, competența este alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte mai reține și că, potrivit art. 275 din Codul muncii, dispozițiile din Legea nr. 53/2003 referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 269 din Codul muncii cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanța de la locul unde își are domiciliul și cea de la locul său de muncă, opțiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanței.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018: "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (2) al aceluiași text legal: "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (2)

1

C. proc. civ.: "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz", iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

În speță, reclamanta are calitatea de grefier la Tribunalul București, iar competența aparține, potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, instanței competente în a cărei circumscripție reclamanta își are locul de muncă, respectiv Tribunalului București.

Având în vedere că reclamanta își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze cauza, anume la Tribunalul București, în speță sunt incidente dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., situație în raport de care reclamanta este obligată să introducă cererea de chemare în judecată la o instanță de același grad din raza unei curți de apel învecinate Curții de Apel București.

Reclamanta a învestit Tribunalul Dâmbovița cu soluționarea cauzei, instanță aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, aflată în vecinătatea Curții de Apel București.

Așa fiind, instanța supremă constată că aceasta și-a manifestat opțiunea, în condițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., determinând astfel competența teritorială în soluționarea cererii de chemare în judecată.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2024.