CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI A. ȘI E. RIIS c. NORWAY (Depunerea nr. 9042/04) HOTĂRÂREA Strasburg 31 mai 2007 FINAL 31/08/2007 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus revizuirii editoriale. În cazul A. și E. Riis c. Norvegia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele dnei Vajić dna Steiner Hajiyev Spielmann S.E. Jebens Malinverni, judecători și grefierul Secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 10 mai 2007, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 9042/04) împotriva Regatului Norvegiei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți norvegieni, dna Amelia Riis și dl Einar Riis („reclamanții”), la 22 februarie 2004. Reclamanții au fost reprezentați de dl H. Berge, un avocat practicant la Oslo. Guvernul Norvegiei (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dna F. Platou Amble, Procuror, Procuror-Oficiul General (Civil Questions). La 5 septembrie 2005, Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și la meritul cererii în același timp. Reclamanții s-au născut în 1930 și, respectiv, 1922 și au locuit în Oslo (Norvegia). Al doilea reclamant a murit la 30 mai 2006. La 20 octombrie 2006, dl Berge a informat Curtea că nu mai a reprezentat primul reclamant. Aceasta este a cincea cerere introdusă de reclamanții în temeiul Convenției în ceea ce privește același complex de caz, al căror fundal de fapt este rezumat în Amelia și Einar Riis împotriva Norvegiei (dec.)(n. 23106/02, lovit la 8 iulie 2004). Kristoffer Olsen (Senior), care a murit în 1948, și de doamna Dagny Marie Olsen, care a murit în 1970. După moartea ei, proprietatea comună a părinților a fost supusă diviziei publice ( offentlig skifte ) de Curtea Probate de Oslo ( skifterett ), deoarece moștenitorii nu au preluat datoriile proprietății. Primul reclamant a fost unul dintre trei moștenitori ai proprietății, care a compus poziții majore de participare în Luksefjell Ltd și, indirect, în Dovrefjell Ltd., cele două companii principale ale familiei. Acestea au făcut parte din Olsen și Ugelstad Ltd Shipping Company (fondat în 1915 de tatăl primului solicitant și de dl Rudolf Ugelstad). Unul dintre ceilalți moștenitori, fratele primului solicitant, dl Kristoffer Olsen (Junior) a fost, sub competențe delegate la el în 1951 de mama sa, singurul membru al familiei Olsen care participă la conducerea companiei Shipping. Diviziunea proprietății a implicat dispute severe și de lungă durată între primul reclamant și fratele ei. În conformitate cu un acord din 5 aprilie 1974 (denumitul „Acord de Est”) între reclamanții, pe de o parte, și Falkefjell Ltd. și dl Kristoffer Olsen, pe de altă parte, dna Amelia Riis a fost de a dobândi nava MS Sognefjell de la Falkefjell Ltd. până la 6 mai 1974. Primul reclamant a revenit nava unui cumpărător indian, dar din moment ce o licență de export nu a fost obținută până în august 1974, acordul nu s-a materializat, în momentul în care valoarea de piață a navei a scăzut. Un litigiu a consemnat în ceea ce privește punerea în aplicare a Hotărâreaui de Paște, pe care primul reclamant l-a adus în fața unui tribunal arbitral ( vold donsrett ) în octombrie 1974. 1975, tribunalul și-a pronunțat hotărârea, constatând că Falkefjell Ltd a fost responsabilă pentru o întârziere din iulie până în octombrie 1974 în timpul livrării navei, indicând anumite sume de compensare (între 6 000 000 și 18 900 000 de coroane norvegiene (NOK)) și anularea Hotărâreaui de Paște. În conformitate cu un acord între Falkefjell Ltd și Den norske Creditbank Dnc MS Sognefjell La 7 iunie 1975 a fost adăugată ca garanție pentru un împrumut către societate și o obligație ipotecară a fost transportată către banca în acest scop. La 3 decembrie 1975, obligația a fost eliminată. 10. În februarie 1977, prima solicitantă a căutat să anuleze hotărârea tribunalului arbitral de către instanțele obișnuite. Ea a susținut că Falkefjell Ltd nu a informat-o despre situația financiară dificilă și despre faptul că a înșelat nava atunci când cazul era în fața tribunalului arbitral. Acțiunea sa a fost respinsă în primă instanță, apoi susținută în a doua instanță și, în cele din urmă, respinsă de Curtea Supremă la 9 noiembrie 1983. Cererea de redeschidere a procedurii a fost respinsă în martie 1985. Primul reclamant a introdus, de asemenea , o procedură de compensare împotriva Dnc , dar procedura ei a fost respinsă de către Curtea Supremă ( Høyesterett ) . Procedura de compensare a fost respinsă de primul reclamant împotriva Falkefjell Ltd. și de dl Kristoffer Olsen . La 6 martie 1986, prima reclamantă a instituit o procedură de compensare împotriva Falkefjell Ltd. și a dlui Kristoffer Olsen . Ea a susținut că au efectuat dispoziții ilegale împotriva ei în primăvara anului 1975 în ceea ce privește piedarea MS Sognefjell , de care nu a fost informată în mod corespunzător și că ar trebui să fie compensată pentru pierderea valorii. 12. Până la 7 septembrie 1988 au fost depuse pledamente scrise din ambele părți, în două cazuri, după ce au fost acordate extensii primului reclamant. 13. La 7 septembrie 1988, prima reclamantă a solicitat Tribunalului să răspundă la apelurile ei din 9 octombrie 1987. La 19 septembrie 1988, Curtea de Oraș a explicat că a avut loc o întârziere din cauza lungii procedurilor scrise (120 de pagini), volumul documentelor justificative (600 de pagini), modul de prezentare și lipsa de relevanță a unui număr de documente. Curtea de Oraș a conferit primului solicitant până la 10 octombrie 1988 să prezinte de asemenea cererile, pe care le-a făcut-o la 8 octombrie 1988. La 22 octombrie 1988, aceasta a respins majoritatea documentelor justificative. 14. După aceea, s-au schimbat propuneri scrise între părți până la 4 septembrie 1989, când primul reclamant a solicitat o prelungire până la 31 ianuarie 1990. La 26 ianuarie 1990, ea a prezentat propuneri scrise, care urmează să fie finalizate într-o etapă ulterioră. La 16 noiembrie 1990, ea a depus apeluri suplimentare cu privire la rezervarea că a fost întreruptă de un alt caz și ar trebui să revină la această chestiune cât mai curând posibil. 15. La 25 septembrie 1991, Tribunalul a informat părțile că pregătirea cazului era suficientă pentru a fi stabilită o dată pentru deschiderea ședinței orale. Se pare că o ședință preliminară a fost stabilită pentru data menționată anterior. În numele primului reclamant, dl T. Engelschiøn a cerut Curtea Orașului să stabilească o dată mai târziu pentru audierea preliminară, în timp ce a convenit că pregătirea cazului a fost completă. Prin comunicarea din 14 octombrie 1991, Tribunalul Oraș a menținut 18 mai “1991” (se presupune că a însemnat 1992) ca dată pentru deschiderea ședinței principale. 16. ulterior, al doilea reclamant a prezentat pledamente scrise la diferite date până la 5 mai 1992. Între timp, Curtea de Oraș a avut o ședință preliminară la 17 și 20 ianuarie 1992 și a încurajat primul reclamant să numească un avocat. La 11 mai 1992, dl Engelschiøn a informat Curtea de Oraș cu privire la numirea sa și a solicitat amânarea ședinței principale, pe care Curtea de Oraș a acceptat-o la 14 mai 1992. 17. Între 7 octombrie 1992 și 1 iulie 1993, părțile au depus apeluri scrise și, la 5 iulie 1993, Tribunalul a hotărât să divizeze audierea principală. 18. La 11 noiembrie 1993, primul avocat al reclamantului a depus apeluri suplimentare. La 18 noiembrie 1993, el a solicitat audierea, apoi programată pentru 7 februarie 1994, să fie amânată. La 18 noiembrie 1993, Tribunalul a informat că o amânare ar însemna că audierea nu ar putea avea loc până la toamna anului 1994 și că orice obiecție a acestuia ar trebui primită până la 25 noiembrie 1993. Nu există înregistrare a deciziei de reprogramare ulterioară a instanței, care ar fi putut fi comunicată orală. 19. În 1994 nu a existat nicio activitate în acest caz. 20. La 4 ianuarie 1995, partidul adversar a depus apeluri suplimentare. La 16 februarie 1995, primul avocat al reclamantului a cerut din nou amânarea audierii principale, sugerând că aceasta se desfășoară în toamna. Curtea Orașului a răspuns la 2 martie 1995: „... Cazul a fost amânat de câteva ori. Aceste amânări repetate sunt o problemă considerabilă pentru instanță atât în ceea ce privește progresul cazului, cât și în ceea ce privește programul de lucru al instanței și al judecătorilor. Nu fără îndoială considerabilă, și cu condiția ca acuzatul nu are obiecții, instanța găsește din nou motive pentru a accepta o amânare. În consecință, datele audierii principale sunt stabilite la 10:00 a.m. de marți, 10 octombrie până joi, 19 octombrie 1995. Vă rugăm să notificați imediat și în termen de o săptămână dacă aceste date nu sunt convenabile. Data audierii este considerată altfel a fi stabilită. Nu se poate aștepta reprogramarea suplimentară. ...” 21. După încă o amânare suplimentară, din care nu există înregistrări și alte propuneri scrise de ambele părți, la 19 septembrie și 1 decembrie 1995, Tribunalul a desfășurat o audiere principală de la 5 la 8 decembrie 1995. 22. Prin hotărârea din 28 decembrie 1995, Tribunalul a respins acțiunea primului reclamant și a ordonat să ramburseze costurile juridice ale respondenților. Primul reclamant a apelat împotriva hotărârii Tribunalului Orașului în fața Curții Înalte. 24. Între 29 aprilie 1996 și 8 martie 1998, prima reclamantă a insistat că ar trebui să fie reprezentată de un laic, dl H. Elvebakk, în ciuda mai multe hotărâri ale Curții Înalte, susținute de Curtea Supremă, respingând cererile sale repetate în acest sens. Nu până la 23 decembrie 1998, Curtea Înaltă a fost informată că prima reclamantă a desemnat un avocat, dl Aabø Evensen. 25. Între timp, la 12 mai 1997, Curtea Înaltă a hotărât să continue cu pregătirea cazului și a încercat la 4 august 1997 să definească domeniul de aplicare al cazului, invitând primul reclamant să observe acest lucru. În plus, ea a solicitat ca dl Justiție Gussgaard să nu participe la acest caz. ), care prin decizia din 20 noiembrie În plus, reclamanții au solicitat Curtea Înaltă să ordone părții opozitoare să prezinte documente specificate în 65 de cereri și să extindă cazul la mai multe alte părți, care au fost în mare parte refuzate. De asemenea, au solicitat mai multe extensii, în special din mai până în decembrie 1998, în așteptarea numării unui avocat. 26. După anunțarea numării sale la 23 decembrie 1998, dl Aabø Evensen a solicitat mai multe extensii, până la 30 iulie 1999. În ultima dată, el a depus apeluri scrise, care au fost transmise părții contestate la 27 septembrie 1999, cu o întârziere datorită neînțelegerilor și schimbării personalului în Curtea Înaltă. 27. Între 15 noiembrie 1999 și 13 aprilie 2000, Curtea Înaltă și, respectiv, Curtea Supremă au respins și acceptat, în parte, o cerere a avocatului reclamantului de a accepta depunerea de probe documentare suplimentare și de a auzi anumitor martori. 29. Între 20 iunie 2000 și 30 ianuarie 2001, Curtea Înaltă și Curtea Supremă au abordat cererile avocatului reclamanților de a ordona adversarului să prezinte o serie de documente care au fost acordate în parte. 30. La 27 ianuarie 2001, Curtea Înaltă a informat părțile că pregătirea cazului a fost finalizată și le-a consultat cu privire la durata audierii orale. 31. La 16 martie 2001, avocatul reclamantului a prezentat noi documente și a solicitat Curtea Înaltă să ordone părții adversare să prezinte documente suplimentare, subliniind faptul că pregătirea cauzei trebuie să continue și că sunt necesare trei săptămâni pentru audierea. La 1 iunie 2001, Curtea Înaltă a refuzat depunerea mai multor documente și a ordonat părții opozitoare să prezinte unele dintre documentele solicitate. Un recurs al avocatului solicitant din 5 iulie 2001 a fost respins la 3 septembrie 2001. 32. La 14 septembrie 2001, Curtea Înaltă a hotărât să se rezerve patru săptămâni pentru audierea orală, iar ulterior, la 30 mai 2002, a hotărât să se deschidă audierea la 1 octombrie 2002. 33. Audierea Curții Înalte a avut loc între 1 și 23 octombrie 2002. Curtea Înaltă a primit probe orale de la primul reclamant și de la dl Ugelstad, care a reprezentat Falkefjell. Ltd, în calitate de președinte al Consiliului de Guvern al său. Dl Kristoffer Olsen a fost absent din cauza bolii. Înaltul Tribunal a auzit, de asemenea, cinci martori, inclusiv al doilea reclamant. 34. La 25 noiembrie 2002, Curtea Înaltă a susținut hotărârea Tribunalului Orașului și a ordonat primului reclamant să plătească interese ipotecare pe costurile acuzaților și să le plătească un nou NK 1.028.085 pentru costurile lor în fața Tribunalului Înalt. La 14 august 2003, Comitetul de Selecție a Curții Supreme (Høysteretts kjæremålsutvalg) ) a refuzat primii solicitanți concediați de recurs și a ordonat-o să plătească în termen de două săptămâni 100.000 NOK, plus dobânzile nejustificate pentru orice întârziere în plată, pentru costurile juridice ale acuzaților în această etapă. Decizia a fost notificată la 19 septembrie 2003. Ltd. și dl Kristoffer Olsen nu au primit o audiere echitabilă într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial, conform articolului 6 din convenție. În plus, au fost negate un remediu eficace, în încălcarea articolului 13 din convenție. HOTĂRÂREA ADMISSIBILITATE Starea celui de-al doilea reclamant 38. De la început, Curtea observă că cel de-al doilea reclamant nu a fost parte în cadrul procedurii interne. Prin urmare, el nu poate fi considerat „victim” în sensul articolului 34 din Convenție. În ceea ce privește acest reclamant, Curtea declară cererea inadmisibilă în temeiul prezentei dispoziții. În opinia Guvernului, prima reclamantă nu a epuizat căile de recurs interne disponibile în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție în ceea ce privește plângerea ei cu privire la durata procedurii. Această întrebare ar trebui să fie evaluată în mod corespunzător în ceea ce privește remediile efective care i s-au acordat în temeiul legislației norvegiene. Din moment ce presupusa greseală a avut loc, ea a avut posibilitatea de a solicita compensare în temeiul dreptului național pe baza acuzațiilor prezentate în cererea sa la Curte. Cu toate acestea, ea nu a adus o astfel de plângere în fața instanțelor naționale. În opinia Guvernului, legea norvegienă privind compensarea îndeplinește cerințele unui remediu eficace în temeiul articolului 13 din Convenție. O acuzație de încălcare a Convenției însoțită de o cerere de compensare a fost fără îndoială un motiv suficient pentru a avea locus standi în fața instanțelor naționale. 40. Guvernul a susținut, de asemenea, că, deși durata procedurii a fost lungă, acest lucru a fost atribuit în esență propriului comportament al reclamanților și nu a putut provoca o încălcare a cerinței raționalității în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. 41. Curtea observă că afirmația guvernului că o soluție eficace a fost disponibilă pentru primul reclamant în temeiul dreptului național nu a fost susținută de nicio trimitere specifică fie la motivele juridice, fie la orice jurisprudență relevantă. Prin urmare, argumentul lor trebuie respins ca fiind nefondat (a se vedea Akdivar și alții c. Turcia , hotărârea din 16 septembrie 1996, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996 IV, pp. 1210-11, § 65-69; Dattel și alții c. Luxemburg , nr. 13130/02 , §§ 35-36, 4 august 2005 . 42. Curtea constată în continuare că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 6 martie 1986 și s-a încheiat la 14 august 2003. În opinia Curții, pur și simplua durată a procedurii ridică o problemă gravă în temeiul art. 6 § 1 din Convenție. 43. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că această plângere nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nici nu este inadmisibilă din motive de neepuizare sau pe alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Alte plângeri rămase Nerespectarea presupusă a cerinței de independență și imparțialitate în temeiul articolului 6 § 1 44. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) primul reclamant se plângea în continuare că Curtea Înaltă a fost prezisă de dl judecător Gunvald Gussgaard, deși soția sa, dna Karenanne Gussgard, membru al Curții Supreme, a stat împotriva primului reclamant în toate cazurile de dinaintea Curții Supreme la care a fost partid. 45. Cu toate acestea, Curtea remarcă că din dosarul în care se pronunță, aceasta transpiră faptul că aceste chestiuni procedurale au fost determinate mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii în temeiul convenției și că prima reclamantă nu a ridicat punctul de decalificare în apelul său la Curtea Supremă împotriva hotărârii Înaltului Tribunal din 25 noiembrie 2002. Prin urmare, plângerea sa trebuie să fie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 § § § § 1 și 4 din Convenție. În această privință, ea a susținut că Curtea Înaltă, cu exces de laxitate, a acceptat, pe baza unor dovezi medicale dubioase sau slabe, absența dlui Olsen la audiere, susținând în continuare că Curtea Înaltă ar fi trebuit să-și oprească avocatul în susținerile sale, deoarece el a eșuat în mod evident să respecte în mod corespunzător dorințele și instrucțiunile ei și să-și apere interesele. Cu toate acestea, Curtea constată că nu se pare că a urmărit în mod specific aceste chestiuni în recursul său la Curtea Supremă, motiv pentru care aceste părți ale cererii sale trebuie să fie declarate inadmisibile în temeiul articolului 35 § § § 1 și 4 din Convenție. 48. În ceea ce privește restul plângerilor din art. 6 § 1 din prima reclamație privind lipsa de echitate a procedurii, Curtea constată că, în cererea depusă în temeiul Convenției la 22 februarie 2004, prima reclamantă a contestat în esență evaluarea faptelor făcute de instanțe naționale. În plus, prima reclamantă s-a plâns că nu a respectat art. 13 din Convenția. Prezentat în termeni oarecum generale și vagi, plângerea reclamantului pare să se refere în principal la aceleași presupuse deficiențe ale evaluării faptelor menționate mai sus în ceea ce privește plângerea de la art. 6 § 1 privind lipsa de echitate. În măsura în care se poate înțelege, de asemenea, să acopere aspectul de lungime ca atare, acest lucru ar putea fi considerat în mod mai corespunzător în conformitate cu art. 6 § 1. Pe de altă parte, primul reclamant nu se plânge în mod specific de lipsa unui remediu eficace împotriva întârzierilor necorespunzătoare. Astfel, în ceea ce privește aceste două plângeri suplimentare, Curtea, având în vedere materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În consecință, aceste părți ale cererii trebuie respinse, în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 din Convenție. II. MERIȚII ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 A CONVENȚIEI PRIVIND CONTA A DURĂRII PROCEDURILOR 49. Primul reclamant s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal...” 50. Guvernul a contestat această afirmație. Deși recunoaște că durata procedurii a fost lungă, acest fapt ar trebui să fie atribuit propriilor acțiuni și cereri ale reclamanților și nu ar putea justifica constatarea unei încălcări, numai perioade minore și nesemnificative ale timpului petrecut ar putea fi atribuite instanțelor naționale. 51. De fapt, guvernul a subliniat că Curtea Orașului a făcut mai multe încercări de a desfășura audierea principală, în ciuda protestelor din partea primului reclamant. Nu numai că ea a formulat mai multe cereri de amânare a audierii principale, ci depunerile și dovezile au fost, de asemenea, bazate pe scară largă și voluminoase, făcând astfel în mod necesar pregătirea cazului un exercițiu durabil pentru instanță. Acesta a implicat citirea a mai multor sute de pagini de propoziții scrise și documente de susținere de relevanță dublă. 52. Dinaintea Curții Înalte, timpul a fost pierdut de negăsirea unui reprezentant juridic al primului reclamant, precum și de o serie de cereri de prelungire și de diferite apeluri procedurale nesfârșite la Curtea Supremă. Ea a prezentat în mod continuu noi documente, în mare parte fără nicio influență asupra întrebărilor centrale în acest caz, și a formulat cereri continue de producție de documente suplimentare de către opoziția, atât înainte, cât și după stabilirea termenului pentru dovezile și argumentele finale. 53. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și autorităților competente și ceea ce era în joc pentru reclamanții în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEHR 2000-VII). 54. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 55. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Nu numai că au existat mai multe perioade de inactivitate în fața instanțelor naționale sau lipsa diligencei din partea lor (a se vedea punctele 13, 19, 30-32 de mai sus), ci și durata totală a procedurii în cauză, 17 ani și cinci luni, a fost, de asemenea, deosebit de lungă. În timp ce Tribunalul acceptă că primul reclamant a contribuit la durata procedurii (a se vedea, în special, punctele 18, 20, 24 și 25 de mai sus), acest lucru nu a putut îndepărta autorităților statului contestat de obligația lor în temeiul articolului 6 § 1 de a asigura încheierea procedurii într-un termen rezonabil (a se vedea Dattel și altele , citat mai sus §§§§ ) 53-54). Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”; în consecință, s-a încălcat art. 6 § 1. III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 56. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 57. Primul reclamant a solicitat compensații pentru daunele cauzate de contribuția statului pentru a submina, întârzie sau distruge procedurile juridice, cu consecință că primul reclamant a susținut pierderi în drepturile de moștenire de 14 000 000 de dolari americani (corespunzând la aproximativ 10.587.500 euro (EUR)), suma care ar trebui crescută cu 18% de dobânzi pe an începând cu 1974. Suma a reprezentat diferența dintre pierderile sale totale și cele care au fost acoperite de stat într-o soluție prietenoasă încheiată la 5 iunie 2003. Primul reclamant a solicitat Curtea să tripleze atribuirea prin daune punitive. 58. Guvernul nu a exprimat un aviz în această privință. 59. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, Curtea consideră că primul reclamant trebuie să fi susținut prejudicii morale datorită lungii excesive a procedurii. Deliberarea pe o bază echitabilă și ținând cont de contribuția proprie a primului solicitant la protragerea procedurii, aceasta își atribuie 15.000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 60. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 50.000 NOK (corespunzând cu aproximativ 6,140 EUR) pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 61. Guvernul nu a exprimat un aviz în această privință. 62. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 4000 EUR care fac obiectul procedurii în fața Curții. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil primul reclamant cu privire la lungimea excesivă a procedurii admisibile și la restul cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește primul reclamant; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească primul reclamant în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenția, 15.000 EUR (cincăzeci mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și daunele EUR 4000 (patru mii) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în perioada de decontare plus trei puncte procentuale; Președintele grefierului Søren Nielsen Christos Rozakis, în limba engleză și notificat în scris la 31 mai 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
FIRST SECTION
A. AND E. RIIS v. NORWAY
(Application no. 9042/04)
31 May 2007
FINAL
31/08/2007
This judgment will become final in the circumstances set out in Article
44 §
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of A. and E. Riis v. Norway,
The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mrs
N.
Vajić
,
Mrs
E.
Steiner
,
Mr
K.
Hajiyev
,
Mr
D.
Spielmann
,
Mr
S.E.
Jebens
,
Mr
G.
Malinverni,
judges
,
and Mr
S.
Nielsen
,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 10 May 2007,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 9042/04) against the Kingdom of Norway lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Norwegian nationals, Mrs Amelia Riis and Mr
Einar Riis (“the applicants”), on 22 February 2004.
2.
The applicants were represented by Mr H. Berge, a lawyer practising in Oslo. The Norwegian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mrs F. Platou Amble, Attorney, Attorney- General's Office (Civil Matters).
3.
On 5 September 2005 the Court decided to give notice of the application to the Government. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.
4.
The applicants were born in 1930 and 1922 respectively and have been living in Oslo, Norway. The second applicant died on 30 May 2006. On 20 October 2006 Mr Berge informed the Court that he no longer represented the first applicant.
A.
Factual background to the case
5.
This is the fifth application brought by the applicants under the Convention in relation to the same case complex, the factual background of which is summarised in
Amelia and Einar Riis against Norway
(dec.)(no.
23106/02, struck out on 8
July
2004).
6.
The first applicant is the daughter of a merchant ship owner, the late Mr
Kristoffer Olsen (Senior), who died in 1948, and of Mrs Dagny Marie Olsen, who died in 1970. Following her death, the parents' joint estate was subjected to public division (
offentlig skifte
) by the Oslo Probate Court (
skifterett
), as the heirs did not take over the estate's debts. The first applicant was one of three heirs to the estate, which comprised major shareholding positions in
Luksefjell
Ltd and, indirectly, in
Dovrefjell
Ltd., the family's two principal companies. These formed part of the
Olsen &
Ugelstad
Ltd Shipping Company (founded in 1915 by the first applicant's father and by Mr Rudolf Ugelstad). One of the other heirs, the first applicant's brother, Mr Kristoffer Olsen (Junior) was, under powers delegated to him in 1951 by his mother, the only member of the Olsen family taking part in the leadership of the Shipping Company.
7.
The division of the estate involved severe and long lasting disputes between the first applicant and her brother.
8.
Under an agreement of 5 April 1974 (the so-called “Easter Agreement”) between the applicants, on the one hand, and
Falkefjell
Ltd. and Mr Kristoffer Olsen, on the other hand, Mrs Amelia Riis was to acquire the ship
MS Sognefjell
from
Falkefjell
Ltd by 6 May 1974. The first applicant resold the ship to an Indian purchaser, but since an export licence was not obtained until August 1974 the deal did not materialise, by which time the ship's market value had fallen. A dispute ensued as to the implementation of the Easter Agreement, which the first applicant brought before an arbitration tribunal (
voldgiftsrett
) in October 1974. On 2
May
1975 the tribunal delivered its judgment, finding that
Falkefjell
Ltd was responsible for a delay from July to October 1974 in the delivery of the ship, indicating certain amounts for compensation (between 6,000,000 and 18,900,000
Norwegian kroner (NOK)) and annulling the Easter Agreement.
9.
According an agreement between
Falkefjell
Ltd and
Den norske Creditbank
(
Dnc
),
MS Sognefjell
was pawned as security for a loan to the company and a mortgage bond was transported to the bank for this purpose on 7 June 1975. On 3 December 1975 the bond was deleted.
10.
In February 1977 the first applicant sought to have the arbitration tribunal's judgment quashed by the ordinary courts. She argued that
Falkefjell
Ltd had failed to inform her about its difficult financial situation and about having pawned the ship when the case was before the arbitration tribunal. Her action was rejected at first instance, then upheld at second instance, and finally rejected by the Supreme Court on 9 November 1983. Her request for reopening of the proceedings was dismissed in March 1985.
The first applicant also brought compensation proceedings against the
Dnc
, but her suit was rejected by the Oslo City Court (
byrett
, later renamed
tingrett
) and the Borgarting High Court (
lagmannsrett
) and leave to appeal to the Supreme Court (
Høyesterett
) was refused.
B.
Compensation proceedings brought by the first applicant against
Falkefjell
Ltd. and Mr Kristoffer Olsen
1.
Proceedings before the City Court
11.
On 6 March 1986 the first applicant instituted compensation proceedings
against
Falkefjell
Ltd. and Mr Kristoffer Olsen
. She claimed that they had carried out unlawful dispositions against her in the spring of 1975 in relation to the pawning of
MS Sognefjell
, of which she had not been duly informed, and that she should be compensated for the loss of value.
12.
Until 7 September 1988 written pleadings were filed from both sides, in two instances, after extensions had been granted to the first applicant.
13.
On 7 September 1988 the first applicant asked the City Court for a response to her pleadings of 9 October 1987. On 19 September 1988 the City Court explained that a delay had occurred due to the length of the written pleadings (120 pages), the volume of supporting documents (600 pages), the manner of presentation and the lack of relevance of a number of documents. The City Court gave the first applicant until 10 October 1988 to resubmit pleadings, which she did on 8 October 1988. On 22 October 1988 it rejected most of the supporting documents.
14.
Thereafter, written pleadings were exchanged between the parties until 4 September 1989, when the first applicant asked for an extension until 31 January 1990. On 26 January 1990 she submitted written pleadings, to be completed at a later stage. On 16 November 1990 she submitted further pleadings with the reservation that she had been interrupted by another case and would have to revert to the matter as soon as possible.
15.
On 25 September 1991 the City Court informed the parties that the preparation of the case was sufficient for a date to be set for the opening of the oral hearing. It appears that a preliminary hearing had been fixed for the afore-mentioned date.
On behalf of the first applicant, Mr T.
Engelschiøn
asked the City Court to fix a later date for the preliminary hearing, while agreeing that the preparation of the case was complete. By a communication of 14
October
1991 the City Court maintained 18 May “1991” (it presumably meant 1992) as the date for the opening of the main hearing.
16.
Subsequently, the second applicant submitted written pleadings on various dates until 5 May 1992. In the meantime, the City Court had held a preliminary hearing on 17 and 20 January 1992 and had encouraged the first applicant to appoint a lawyer. On 11 May 1992, Mr Engelschiøn informed the City Court about his appointment and asked for the postponement of the main hearing, which the City Court accepted on 14 May 1992.
17.
Between 7 October 1992 and 1 July 1993 the parties submitted written pleadings and on 5 July 1993 the City Court decided to divide the main hearing.
18.
On 11 November 1993 the first applicant's lawyer filed additional pleadings. On 18 November 1993, he asked for the hearing, then scheduled for 7 February 1994, to be postponed. On 18 November 1993 the City Court informed that a postponement would mean that the hearing could not be held until the autumn of 1994 and that any objections thereto should be received by 25 November 1993. There is no record of the court's subsequent rescheduling decision, which may have been communicated orally.
19.
During 1994 there was no activity in the case.
20.
On 4 January 1995 the adversary party filed additional pleadings. On 16 February 1995 the first applicant's lawyer again asked for postponement of the main hearing, suggesting that it be held in the autumn. The City Court responded on 2 March 1995:
“... The case has now been postponed a number of times. These repeated postponements are a considerable problem for the court with regard both to the progress of the case and to the court's and the co-judges' work schedule.
Not without considerable doubt, and provided that the defendant has no objections, the court once again finds reason for accepting a postponement. The dates of the main hearing are therefore set to 10 a.m. on Tuesday 10 October to Thursday, 19 October 1995. Please notify immediately and within one week if these dates are not convenient. The date of the hearing is otherwise deemed to be set. Further rescheduling may not be expected. ...”
21.
After yet a further postponement, of which there is no record, and additional written pleadings by both parties on 19 September and 1
December 1995, the City Court held a main hearing from 5 to 8
December
1995.
22.
By a judgment of 28 December 1995 the City Court rejected the first applicant's action and ordered her to reimburse the respondents' legal costs.
2.
Appeal proceedings
23.
The first applicant appealed against the City Court's judgment to the High Court.
24.
Between 29 April 1996 and 8 March 1998 the first applicant insisted that she should be represented by a layman, Mr H. Elvebakk, despite several decisions by the High Court, upheld by the Supreme Court, rejecting her repeated requests to this effect. Not until 23 December 1998 was the High Court informed that the first applicant had appointed a lawyer, Mr
Aabø
‑
Evensen.
25.
In the meantime, on 12 May 1997, the High Court decided to go ahead with the preparation of the case and made an attempt on 4
August
1997 to define the scope of the case, inviting the first applicant to observe this. Moreover, she requested that Mr Justice Gussgaard be disqualified from taking part in the case. The matter was left to be decided by the Supreme Court (
Høyesterett
), which by a decision of 20
November
1997 rejected the first applicant's claim. In addition, the applicants asked the High Court to order the opposing party to present documents specified in 65 claims and to extend the case to several other parties, which requests were in large part refused. They also requested several extensions, notably from May to December 1998, pending the appointment of a lawyer.
26.
After announcing his appointment on 23 December 1998, Mr
Aabø
‑
Evensen asked for several extensions, until 30 July 1999. On the latter date, he filed written pleadings, which were transmitted to the respondent party on 27 September 1999, with a delay due to misunderstandings and change of personnel in the High Court.
27.
In October 1999 both parties stated their wishes as to the duration of the oral hearing to be held.
28.
Between 15 November 1999 and 13 April 2000 the High Court and the Supreme Court respectively rejected and accepted in part a request by the applicant's lawyer to accept the filing of additional documentary evidence and to hear certain witnesses.
29.
Between 20 June 2000 and 30 January 2001, the High Court and the Supreme Court dealt with requests by the applicants' lawyer that the adversary party be ordered to produce a number of documents, which requests were granted in part.
30.
On 27 January 2001 the High Court informed the parties that the preparation of the case had been completed and consulted them about the duration of the oral hearing.
31.
On 16 March 2001 the applicant's lawyer submitted new documents and asked the High Court to order the adversary party to produce additional documents, pointing out that the preparation of the case needed to continue and that three weeks were needed for the hearing. On 1 June 2001 the High Court refused the filing of several documents and ordered the opposing party to produce some of the documents requested. An appeal by the applicant's lawyer of 5 July 2001 was dismissed on 3 September 2001.
32.
On 14 September 2001, the High Court decided to reserve four weeks for the oral hearing. Subsequently, on 30 May 2002, it decided that the hearing would open on 1 October 2002.
33.
The High Court hearing took place between 1 and 23 October 2002. The High Court took oral evidence from the first applicant and from Mr
R.
Ugelstad, who represented
Falkefjell
Ltd, as President of its Governing Board. Mr Kristoffer Olsen was absent due to illness. The High Court also heard five witnesses, including the second applicant.
34.
On 25 November 2002 the High Court upheld the City Court's judgment and ordered the first applicant to pay mortgage interests on the defendants' costs and to pay them an additional NOK 1,028,085 for their costs before the High Court.
35.
The first applicant appealed against the High Court's judgment, both on procedural grounds and regarding the outcome of the case.
36.
On 14 August 2003 the Appeals Selection Committee of the Supreme Court (
Høysteretts kjæremålsutvalg
) refused the first applicant leave to appeal and ordered her to pay within two weeks NOK 100,000, plus default interest for any delays in payment, for the defendants' legal costs at this stage. The decision was notified on 19 September 2003.
37.
The applicants complained that in the compensation case against
Falkefjell
Ltd. and Mr Kristoffer Olsen they had not been afforded a fair hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal, as required by Article 6 of the Convention. They had moreover been denied an effective remedy, in breach of Article 13 of the Convention.
I.
A.
The standing of the second applicant
38.
From the outset, the Court observes that the second applicant was not a party to the domestic proceedings. He can therefore not be considered a “victim” for the purposes of Article 34 of the Convention. In so far as this applicant is concerned, the Court declares the application inadmissible under this provision.
B.
Complaint under Article 6 § 1 about the duration of the proceedings
39.
In the Government's opinion, the first applicant had not exhausted available domestic remedies according to Article 35 § 1 of the Convention with respect to her complaint about the duration of the proceedings. This question ought to be assessed with due regard to the effective remedies that were actually afforded to her under Norwegian law. Ever since the alleged wrongdoing had taken place, she had had the opportunity to claim compensation under national law based on the allegations put forward in her application to the Court. She had, however, not brought such a claim before the national courts. In the Government's view, the Norwegian law on compensation fulfilled the requirements of an effective remedy under Article 13 of the Convention. An allegation of violation of the Convention accompanied by a compensation claim was without doubt a sufficient reason for having
locus standi
before the national courts.
40.
The Government further argued that, although the duration of the proceedings had been long, this was essentially attributable to the applicants' own conduct and could not give rise to a violation of the requirement of reasonableness under Article 6 § 1 of the Convention.
41.
The Court observes that the Government's submission that an effective remedy was available to the first applicant under national law has not been supported by any specific reference either to the legal ground or to any relevant case-law. Their contention must therefore be rejected as being unsubstantiated (see
Akdivar and Others v. Turkey
, judgment of 16
September 1996,
Reports of Judgments and Decisions
1996
‑
IV, pp.
1210-11, §
65-69;
Dattel and Others
v. Luxembourg
, no.
13130/02, §§
35-36, 4 August 2005).
42.
The Court further notes that the period to be taken into consideration began on 6 March 1986 and ended on 14 August 2003. It thus lasted 17
years and five months for three levels of jurisdiction. In the view of the Court, the mere duration of the proceedings raises a serious issue under Article 6 § 1 of the Convention.
43.
In the light of the above, the Court finds that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. Nor is it inadmissible on grounds of non-exhaustion or on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
C.
Other remaining complaints
1.
The alleged failure to observe the requirement of independence and impartiality under Article 6 § 1
44.
The first applicant further complained under Article 6 § 1 that the High Court had been presided by Mr Justice Gunvald Gussgaard, although his wife, Mrs Karenanne Gussgard, a member of the Supreme Court, had ruled against the first applicant in all the cases before the Supreme Court to which she had been a party.
45.
However, the Court observes that from the case-file it transpires that these procedural issues were determined more than six months before the introduction of the application under the Convention and that the first applicant did not raise her disqualification point in her appeal to the Supreme Court against the High Court's judgment of 25 November 2002. Her complaint must therefore be declared inadmissible under Article
35 §§
1 and 4 of the Convention.
2.
Miscellaneous complaints under Articles 6 § 1 and 13
46.
The first applicant moreover complained under Article 6 § 1 of the Convention about not having been afforded a fair hearing.
47.
In this connection she claimed that the High Court by an excess of laxness had accepted, on the basis of dubious or weak medical proof, Mr
Olsen's absence at the hearing. She further argued that the High Court should have stopped her lawyer in his pleadings, as he obviously failed to properly comply with her wishes and instructions and to defend her interests.
However, the Court notes that it does not appear that she specifically pursued these matters in her appeal to the Supreme Court, for which reason these parts of her application must be declared inadmissible under Article
35 §§ 1 and 4 of the Convention.
48.
As for the remainder of the first applicant's Article 6 § 1 complaints about lack of fairness of the proceedings, the Court notes that, in the application lodged under the Convention on 22 February 2004, the first applicant essentially disputed the assessment of facts made by the national courts. In addition, the first applicant complained about failure to observe Article 13 of the Convention. Presented in somewhat general and vague terms, the applicant's complaint seems to concern primarily the same alleged deficiencies in the national courts' assessment of facts as mentioned above in relation to the Article 6 § 1 complaint about lack of fairness. In so far as it may be understood also to cover the length aspect as such, this could more appropriately be considered separately under Article 6 § 1. On the other hand, the first applicant does not specifically complain about the lack of an effective remedy against unreasonable delays.
Thus, as regards these two additional complaints, the Court, in the light of the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It follows that these parts of the application must be rejected, in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
II.
49.
The first applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
50.
The Government disputed the above allegation. While acknowledging that the duration of the proceedings had been long, this fact ought to be attributed to the applicants' own actions and requests and could not justify the finding of a violation. Only minor and insignificant periods of the time elapsed could be attributed to the national courts.
51.
In fact, the Government pointed out that the City Court had made several attempts to hold the main hearing, in spite of protests from the first applicant. Not only had she made several requests for the postponement of the main hearing, but the pleadings and evidence had also been broadly based and voluminous, and thus necessarily making the preparation of the case a time-consuming exercise for the court. It had involved the reading of several hundred pages of written pleadings and supporting documents of questionable relevance.
52.
Before the High Court, time was lost by the first applicant's failure to find a legal representative, and also by a number of requests for extension and various unsuccessful procedural appeals to the Supreme Court. She continuously presented new documents, mostly without any bearing on the central questions in the case, and made continued requests for production of additional documents by the opposing party both before and after the court's setting of a time limit for final evidence and arguments.
53.
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicants and the relevant authorities and what was at stake for the applicants in the dispute (see, among many other authorities,
Frydlender v. France
[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
54.
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see
Frydlender
, cited above).
55.
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Not only were there several periods of inactivity before the national courts or lack of diligence on their part (see paragraphs 13, 19, 30 to 32 above), but the total duration of the proceedings in question, 17 years and five months, was also particularly long. While the Court accepts that the first applicant has contributed to the length of the proceedings (see notably paragraphs 18, 20, 24 and 25 above), this could not absolve the authorities of the respondent State from their obligation under Article 6 § 1 to ensure that the proceedings be concluded within a reasonable time (see
Dattel and Others
, cited above, §§
53-54). Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.
There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.
III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
56.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
57.
The first applicant claimed compensation for damage caused by the State's contribution to undermine, delay or destroy legal proceedings, with the consequence that the first applicant had sustained losses in inheritance rights amounting to 14,000,000 United States Dollars (corresponding approximately to 10,587,500 euros (EUR)), which sum should be increased by 18% interest per year as from 1974. The amount represented the difference between her total losses and those that had been covered by the State in a friendly settlement concluded on 5 June 2003. The first applicant further requested the Court to triple the award by way of punitive damages.
58.
The Government did not express an opinion on the matter.
59.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. On the other hand, the Court considers that the first applicant must have sustained non-pecuniary damage due to the excessive length of the proceedings. Ruling on an equitable basis, and bearing in mind the first applicant's own contribution to the protraction of the proceedings, it awards her EUR 15,000 under that head.
B.
Costs and expenses
60.
The applicants also claimed NOK 50,000 (corresponding approximately to EUR 6,140 euros) for the costs and expenses incurred before the Court.
61.
The Government did not express an opinion on the matter.
62.
According to the Court's case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 4,000 covering for the proceedings before the Court.
C.
Default interest
63.
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Declares
the first applicant's complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention with respect to the first applicant;
3.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the first applicant within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article
44
§
2 of the Convention, EUR 15,000 (fifteen thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR
4,000 (four thousand) in respect of costs and expenses, plus any tax that may be chargeable;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
4.
Dismisses
the remainder of the first applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 31 May 2007, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Registrar
President