ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2155/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 12 și art. 19 (teza finală) din Contractul de Asociere din 12 iulie 1996, art. 969, art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864.

În drept, acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) și h) și art. 613 C. proc. civ.

II. Judecata în recurs

Motivele de casare invocate

În motivare, recurenta a susținut că se impune admiterea recursului, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta a susținut că soluția instanței referitoare la criticile privind nemotivarea sentinței arbitrale încalcă normele de procedură și este nemotivată.

În esență, recurenta reia criticile formulate în fața primei instanțe și arată că, deși prin acțiunea în anulare a invocat mai multe motive de nulitate a sentinței arbitrale, în baza art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., instanța, în mod greșit, a reținut că neanalizarea acestor argumente nu este sancționabilă, pe motiv că acestea nu sunt esențiale.

În plus, recurenta arată că, validând o hotărâre nemotivată, instanța a încălcat normele de procedură [respectiv art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ..] care impuneau desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În continuare, recurenta evocă alte considerente (aflate la pagina 17 paragrafele 12-13 din sentința recurată), prin care instanța arată că legea ar sancționa cu nulitatea numai lipsa motivării unei hotărâri arbitrale, nu și existența unor motive contradictorii.

Cu titlu prealabil, recurenta arată că Tribunalul arbitral a reținut regimul de proprietate publică al Spațiilor Asocierii, iar, prin acțiunea în anulare, sub un prim aspect, a criticat sentința arbitrală sub aspectul încadrării, de către Tribunalul Arbitral, a Spațiilor Asocierii în diversele categorii de bunuri proprietate publică, fără a fi explicată logica din spatele fiecărei încadrări, dar și contradicția din cadrul raționamentului Tribunalului Arbitral.

Sub un alt aspect, recurenta afirmă că, prin acțiunea în anulare, a criticat faptul că, în cuprinsul sentinței arbitrale, au fost prezentate două concluzii care se anihilează reciproc referitoare la momentul intrării Spațiilor Asocierii în proprietatea publică.

Recurenta susține că, prin considerentele mai sus amintite (aflate la pagina 17 din sentința recurată), instanța a interpretat greșit sfera de aplicare a art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ., întrucât, în opinia sa, faptul că textul se referă doar la o hotărâre care "nu cuprinde [...] motivele" nu este de natură să conducă la concluzia că doar absența cu totul a considerentelor poate fi sancționată. Prin urmare, în accepțiunea recurentei, reducând atât de mult sfera de aplicare a art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., instanța a încălcat norma procedurală ce îi impunea să sancționeze lipsa motivării, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Totodată, susține că, prin introducerea unui criteriu de evaluare suplimentar pentru a aprecia incidența art. 608 alin. (1) lit. g) din Cod, instanța a înlăturat o serie întreagă de critici (cele care țineau de considerentele contradictorii din sentința arbitrală) fără o analiză efectivă a acestora, ceea ce, în opinia sa, atrage aplicabilitatea motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Evocând un alt considerent (aflat la pagina 17 ultimul paragraf, cu continuare la pagina 18 primele două paragrafe din sentință), recurenta susține că instanța a reținut în mod eronat că parte din argumentele sale referitoare la nemotivarea sentinței arbitrale s-ar circumscrie unor critici de netemeinicie.

Contrar celor reținute de instanță, recurenta susține că, prin criticile prezentate în cuprinsul secțiunii III din acțiunea în anulare, s-a referit strict la nemotivarea sentinței arbitrale.

În încheiere, recurenta afirmă că nu există niciun argument care să susțină ideea că astfel de critici ar privi situația de fapt sau aprecierea probelor, motiv pentru care, în accepțiunea sa, și acest considerent este nelegal, fiind aplicabile argumentele teoretice referitoare la nemotivare și încălcarea formelor de procedură, prezentate mai sus.

Printr-o altă critică, recurenta susține că, analizând motivul de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prima instanță a încălcat normele referitoare la motivarea hotărârii, precum și norme de drept material, formulând următoarele critici:

a) Instanța a considerat în mod nelegal că apartenența unui bun la domeniul public nu este condiționată de existența unui titlu al statului (ca act prin care bunul intră în domeniul public), fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru încălcarea art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998.

Evocând acest prim considerent, recurenta susține că prima instanță face o distincție între, pe de o parte, acte normative de declarare a unui bun ca fiind de uz sau de interes public și, pe de altă parte, acte normative de recunoaștere a unui bun ca fiind de uz sau de interes public, pentru ca apoi să conchidă în sensul că exigențele art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998 sunt respectate și în ipoteza a doua.

Recurenta afirmă că, în viziunea instanței, un bun se poate regăsi în proprietatea publică a statului chiar și în absența unui titlu (ca act originar prin care se stabilește apartenența la domeniul public), concluzie fundamental greșită.

Astfel, recurenta arată că, într-o interpretare logico-gramaticală, art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998 se referă la bunuri "declarate ca atare [de uz sau de interes public] prin lege". Altfel spus, textul are în vedere tocmai faptul că este necesar un titlu (ca act originar) pentru stat, adică un act normativ prin care se declară că un anumit bun este de uz sau de interes public. În caz contrar, un bun nu ar face parte din domeniul public al statului decât dacă este menționat ca atare în Constituție sau în anexa la Legea nr. 213/1998.

Cu toate acestea, recurenta arată că, în raționamentul expus de instanță, conform căruia nu este necesar un titlu originar, fiind suficient un act normativ care doar să constate că un bun era deja (fără a se cunoaște în ce temei) proprietate publică, art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998 nu ar avea niciun sens.

În altă ordine de idei, autoarea recursului susține că, într-o interpretare sistematică a normelor legale, regula în materie o constituie apartenența unui bun la domeniul privat, în timp ce domeniul public reprezintă excepția, context ce justifică impunerea cerinței unui titlu al statului pentru a stabili apartenența acestuia la domeniul public.

Mai arată că, fiind un regim de excepție, regimul proprietății publice trebuie probat cu certitudine, astfel încât considerentele primei instanțe în sensul că nu este necesar un titlu (ca act originar) pentru ca un bun să intre în domeniul public al statului apar ca fiind în mod evident nelegale.

Susține că, prin raportare la art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998, îndeplinirea condițiilor implică tocmai existența unei legi prin care un bun să fie declarat ca fiind de uz sau de interes public.

b) Prima instanță a conchis, în mod nelegal (și fără a face o analiză pe această temă), că H.G. nr. 482/1999 ar justifica apartenența "spațiilor asocierii" la domeniul public, cu încălcarea art. 3 alin. (2) și a art. 7 din Legea nr. 213/1998, fiind, astfel, incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Făcând referire la considerentul instanței apreciat ca fiind relevant (regăsit la pag. 18-19 din sentință), recurenta susține că problema dedusă judecații, pe care instanța a omis să o analizeze prin considerentul citat, este următoarea: H.G. nr. 482/1999 a intervenit în contextul unei schimbări de regim juridic pentru Metrorex și nu reprezintă un titlu, întrucât textul său nu poate susține concluzia că s-ar fi dobândit un drept de proprietate publică.

Dimpotrivă, recurenta susține că efectul H.G. nr. 482/1999 a fost doar de a schimba dreptul de administrare pe care Metrorex îl putea exercita până în acel moment într-un drept de concesiune. Cu toate acestea, afirmă că regimul proprietății (anterior H.G. nr. 482/1999) a rămas, însă, intact.

Astfel, recurenta arată că, potrivit Constituției, la momentul apariției H.G. nr. 482/1999, titulare ale dreptului de administrare cu privire la bunuri proprietate publică puteau fi doar regiile autonome și instituțiile publice, astfel încât, până la acel moment, Metrorex - organizată ca regie autonomă - putea să exercite un astfel de drept de administrare.

Prin H.G. nr. 482/1999, Metrorex a fost reorganizată ca societate comercială, astfel încât, tot conform Constituției, pârâta nu ar mai fi putut să dețină un drept de administrare cu privire la bunuri proprietate publică.

Așa fiind, recurenta afirmă că a fost necesar art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 482/1999, pentru ca fostul drept de administrare să fie înlocuit cu un drept de concesiune asupra acelorași bunuri.

Mai mult, arată că H.G. nr. 482/1999 nu a prevăzut că bunurile care până atunci au fost în proprietatea privată au trecut, cu ocazia adoptării actului normativ, în proprietate publică.

Așadar, recurenta susține că dacă, anterior H.G. nr. 482/1999, "spațiile asocierii" erau proprietate privată, iar garanțiile date de intimată prin Contractul de asociere îndreptățesc această concluzie, susținută și de lipsa unui act normativ prin care să fi fost stabilită anterior apartenența la proprietatea publică, acest regim juridic a rămas neschimbat prin H.G. nr. 482/1999.

Recurenta susține că instanța a constatat apartenența la proprietatea publică a "spațiilor asocierii" cu încălcarea art. 3 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998, fără să țină seama de cel mai important element al dosarului, și anume, inexistența unui titlu al statului.

În acest context, evidențiază ca fiind relevant și art. 7 din Legea nr. 213/1998 (de asemenea ignorat) care prevede, în mod expres, cum poate fi dobândit dreptul de proprietate publică, concluzia recurentei fiind aceea că statul trebuie să justifice un titlu pentru a putea dobândi dreptul de proprietate publică asupra unor bunuri.

c) Instanța a considerat în mod nelegal, cu încălcarea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, că apartenența sau nu la domeniul public ar ține de temeinicia hotărârii, iar nu de legalitate, fiind, astfel, incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Făcând referire la considerentul instanței apreciat ca fiind relevant (regăsit la pagina 19 par. 2-3 din sentință), recurenta susține că soluția instanței este profund nelegală, reiterând faptul că, prin acțiunea în anulare, a demonstrat că tribunalul arbitral a pronunțat o hotărâre nemotivată întrucât (i) existau considerente contradictorii în ceea ce privește momentul în care Spațiile Asocierii ar fi intrat în proprietate publică; (ii) sentința arbitrală era contradictorie și parțial nemotivată din perspectiva încadrării "spațiilor asocierii" în diversele categorii de bunuri proprietate publică; (iii) tribunalul arbitral nu a analizat argumentele reclamantei referitoare la prezumția de proprietate privată purtând asupra unui bun.

A arătat că, în esență, conduita reproșată tribunalului arbitral a fost că nu a analizat dacă există un titlu al statului, titlu care, în cazul de față, l-ar reprezenta o lege prin care să se declare că "spațiile asocierii" erau de uz sau de interes public și că, așa fiind, bunul intră în domeniul public al statului.

Recurenta arată, așadar, că refuzul de a analiza această problemă de legalitate denotă o nemotivare a hotărârii [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..], precum și o încălcare a dispozițiilor de drept substanțial din materia dreptului de proprietate [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..], respectiv a art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care impune existența unui titlu al statului pentru ca un bun să fie considerat proprietate publică.

d) Instanța a ignorat în mod nelegal argumentele reclamantei referitoare la lipsa uzului sau a interesului public pentru "spațiile asocierii", cu încălcarea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, fiind, astfel, incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Făcând referire la considerentul instanței (de la pagina 19 paragrafele 5-6 din sentință), recurenta susține că, procedând astfel, prima instanță a refuzat să analizeze argumentele expuse în secțiunea IV.B.2. din acțiunea în anulare, considerându-le, în mod eronat, ca fiind aspecte de temeinicie, iar nu de legalitate.

În realitate, în acea secțiune din acțiunea în anulare, a invocat faptul că "spațiile asocierii" nu sunt de uz public și nici de interes public, iar, în speță, această împrejurare rezulta din faptul că "spațiile asocierii" au fost, pe rând, sală de sport, restaurant și, ulterior, au fost exploatate tot în afara activității principale a Metrorex, în scopul obținerii de profit.

Așadar, recurenta susține că ceea ce a invocat în acțiunea în anulare ține de interpretarea și de aplicarea dispozițiilor legale care definesc sfera de cuprindere a domeniului public al statului, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, fiind vorba despre prevederi legale de drept substanțial și despre modul în care acestea se aplică sau nu la situația particulară.

Cu toate acestea, raportat la ansamblul argumentelor sale, instanța a considerat că nu este necesar ca statul să aibă un titlu (ca act originar) pentru ca un bun să fie proprietate publică, tratând într-o manieră expeditivă toate celelalte argumente ca fiind chestiuni ce ar ține de temeinicie, iar nu de legalitate.

Recurenta conchide în sensul că acest refuz de a analiza un argument esențial se circumscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentința recurată neputând fi considerată motivată.

Totodată, prin faptul că a ignorat necesitatea ca un bun proprietate publică să fie afectat uzului sau interesului public, cu consecința că, în lipsa unei asemenea afectațiuni, bunul nu poate fi proprietate publică, recurenta susține că instanța a încălcat prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod.

e) Instanța a respins argumentația referitoare la Legea nr. 15/1990 în baza unei înțelegeri greșite a acestor argumente, cu încălcarea art. 5 din Legea nr. 15/1990, fiind, astfel, incidente motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Făcând referire la considerentele instanței (de la pagina 19 paragrafele 7 și 9 din sentință), recurenta susține că, în realitate, prima instanță a combătut un argument pe care nu l-a formulat niciodată, respectiv, nu a susținut nicicând că patrimoniul Metrorex ar privi doar bunuri proprietate privată.

Așa fiind, în opinia recurentei, considerentul instanței este străin de natura cauzei, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Mai mult, arată că o analiză corectă și completă a argumentației reclamantei ar fi relevat importanța Legii nr. 15/1990 pentru cauza dedusă judecății.

Astfel, arată că, prin art. 5 din Legea nr. 15/1990, Metrorex - ca regie autonomă - a dobândit un drept de proprietate privată asupra bunurilor care erau în patrimoniul fostei Direcții de Exploatare a Metroului București, fiind vorba, așadar, de un mod originar de dobândire a proprietății private asupra unor bunuri care, anterior, erau în patrimoniul fostelor unități economice de stat.

În același timp, arată că, prin efectul art. 53 din Legea nr. 15/1990, bunurile care au rămas, totuși, proprietate publică a statului urmau a fi administrate de Metrorex, în baza dreptului de administrare recunoscut și prin Constituție.

Odată intervenită reorganizarea Metrorex ca societate comercială pe acțiuni prin H.G. nr. 482/1999, prima categorie de bunuri, cele care deveniseră proprietate privată în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, și-au păstrat acest regim și au fost preluate ca atare, pe când cea de-a doua categorie de bunuri, cele care rămăseseră proprietate publică a statului, administrate de Metrorex în baza art. 53 din Legea nr. 15/1990, au trecut în concesiunea acesteia.

Altfel spus, ca regie autonomă, Metrorex deținea un drept de administrare asupra bunurilor proprietate publică, guvernate de art. 135 din Constituția României 1991, iar ulterior, prin efectul legii, a dobândit un drept de concesiune asupra acestor bunuri, după reorganizarea ca societate comercială. Pentru toate celelalte bunuri din patrimoniu, recurenta susține că Metrorex deține un drept de proprietate privată, iar, printre asemenea bunuri, se numără spațiile comerciale din subteran (inclusiv "spațiile asocierii"), cu privire la care Metrorex acționează ca titular al dreptului de proprietate privată în scopul obținerii de profit.

Mai mult, recurenta afirmă că aceste diferențe de regim juridic pentru bunurile aflate în patrimoniul Metrorex se corelează și cu obiectul de activitate al acesteia care, ca și acum, constă atât în prestarea unui serviciu public, respectiv transportul de persoane, cât și în servicii adiacente, cum ar fi cele pentru confortul călătorilor, inclusiv operarea unor restaurante, publicitate, fără ca acestea să facă parte din serviciul public.

De altfel, arată că Legea nr. 15/1990 prevedea explicit că regiile autonome se puteau asocia sau participa la înființarea de noi societăți comerciale, în vederea desfășurării unor activități generatoare de profit, după cum Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului includea în mod expres regia autonomă în sfera noțiunii de "comerciant".

Recurenta conchide în sensul că instanța nu doar că a ignorat o serie întreagă de argumente, ci a și combătut argumente care nu au fost vreodată formulate [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ..], interpretând și aplicând greșit Legea nr. 15/1990, mai exact, prevederile art. 5 alin. (1) din lege, aspect care, în opinia sa, atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

f) Instanța a interpretat greșit art. 6 alin. (6) din C. civ., fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Făcând trimitere la considerentele de la pagina 20 (paragrafele 4 și 6 din sentință), autoarea recursului susține că art. 6 alin. (6) C. civ. nu validează concluzia potrivit căreia o lege ulterioară poate schimba regimul unui bun fără niciun fel de restricție.

Recurenta afirmă că, dimpotrivă, este posibil ca asupra bunului respectiv să se fi dobândit anumite drepturi (inclusiv drepturi de rang constituțional), astfel încât, substanța unor asemenea drepturi nu ar putea fi ignorată printr-o lege nouă, în baza art. 6 alin. (6) C. civ., pentru că, într-un asemenea caz, acea lege nouă ar retroactiva, lipsind dreptul constituit deja de orice substanță.

Recurenta conchide în sensul că, în speță, prin prisma modului în care instanța a interpretat art. 6 alin. (6) din C. civ., dreptul său, de a beneficia de prelungirea duratei Contractului de asociere, nu ar fi afectat doar în substanța sa, ci ar fi chiar anihilat complet prin aplicarea noii legi, art. 12 din Contractul de asociere fiind invalidat retroactiv.

La 05 august 2020, intimata-pârâtă Metrorex S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes în promovarea recursului și excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în condițiilor limitative și imperative ale acestei căi extraordinare de atac. Totodată, intimata a formulat apărări și pe fondul cauzei, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea completului de filtru din 5 aprilie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul.

La termenul din 11 octombrie 2022, Înalta Curte a respins excepția lipsei de interes a recursului, cu motivarea din încheierea de dezbateri.

Analiza motivelor de casare

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. O primă categorie de critici se referă la motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. și sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Aceste critici sunt nefondate.

Potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată când "nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri".

Prima instanță a observat în mod corect că, spre deosebire de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care atrage casarea hotărârii judecătorești recurate și în cazul în care aceasta cuprinde motive contradictorii, în situația hotărârii arbitrale, numai lipsa motivării reprezintă motiv de nelegalitate conform art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

În condițiile în care motivele de nelegalitate ale celor două acțiuni în reformare sunt de strictă interpretare și nu pot fi extinse prin analogie, această diferență de reglementare justifică concluzia primei instanțe potrivit căreia textul art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. sancționează cu nulitatea lipsa motivelor care au stat la baza pronunțării soluției din dispozitivul hotărârii, iar nu și existența unor eventuale carențe ale motivării, contradicții sau inadvertențe între statuările tribunalul arbitral, de natură să slăbească forța și coerența argumentării juridice, fără să o facă însă inexistentă.

Măsura în care motivarea hotărârii arbitrale este suficientă pentru a justifica soluția, or, dimpotrivă, este sumară, superficială sau contradictorie în analiza unor aspecte esențiale, de natură să afecteze "ratio decidendi", rămâne în marja de apreciere a instanței care judecă acțiunea în anulare.

În cauză, prima instanță a reținut că hotărârea arbitrală cuprinde considerentele de fapt și de drept care au stat la baza raționamentului instanței și la pronunțarea soluției, transpune elementele silogismului judiciar care susține soluția și răspunde dezideratului motivării sale necesare și suficiente pentru respectarea tuturor garanțiilor legate de legalitatea procedurii.

Pe de altă parte, prima instanță a remarcat că reclamanta tinde să supună controlului instanței de judecată modalitatea în care tribunalul arbitral a stabilit că bunurile (spațiile asocierii) descrise în Anexa A la contractul de asociere încheiat la 12 iulie 1996 reprezintă bunuri proprietate publică a statului.

Din examinarea paragrafului 18.1 (pag. 32-33) din hotărârea arbitrală, rezultă că tribunalul arbitral, pe baza evaluării probelor cu înscrisuri administrate, a concluzionat în sensul că "spațiile asocierii" sunt amplasate în incinta stației de metrou Piața Unirii 2, din a cărei structură fac parte integrantă. Stația Piața Unirii 2 constituie un ansamblu de incinte integrate, între care se află și "spațiile asocierii", fiind înregistrată în evidența financiar-contabilă a Metrorex și în inventar, fiind dată în folosință în ianuarie 1986.

Această situație de fapt, care nu poate fi cenzurată pe calea acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, a stat la baza aplicării de către tribunalul arbitral a prevederilor pct. 2 din Anexa 2 a H.G. nr. 482/1999, în sensul reținerii regimului stației de metrou (incluzând "spațiile asocierii") de bun proprietate publică a statului, declarat ca atare prin lege (teza finală a alin. (2) al art. 3 din Legea nr. 213/1998).

Ca urmare, în mod corect a arătat prima instanță că o parte din argumentele aduse de reclamantă în dezvoltarea motivelor de nelegalitate tind să repună în discuție situația de fapt stabilită de tribunalul arbitral prin sentința atacată și modalitatea de apreciere a probelor de către instanța arbitrală. De asemenea, este corectă concluzia primei instanțe potrivit căreia, sub pretextul invocării unor contradicții între considerentele hotărârii arbitrale sau a omisiunii analizării unor argumente ori a expunerii insuficiente a motivelor pentru care s-a reținut incidența unor dispoziții legale, reclamanta solicită instanței de judecată o nouă analiză a fondului litigiului, o verificare a aspectelor statuate în fapt și în drept de tribunalul arbitral.

2.2. O a doua categorie de critici se referă la motivul de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și sunt subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În esență, în primul rând, recurenta invocă neanalizarea sau greșita înlăturare a argumentelor sale întemeiate pe prevederile art. 3 alin. (2) și art. 7 din Legea nr. 213/1998 și pe art. 5 din Legea nr. 15/1990, care susțineau teza potrivit căreia, la data încheierii contractului de asociere din 12 iulie 1996, "spațiile asocierii" erau bunuri proprietate privată, păstrându-și același regim juridic și ulterior, după adoptarea H.G. nr. 482/1999, până la momentul disputei ivite în anii 2016-2017 în legătură cu prelungirea perioadei contractuale.

În analiza acestor critici de nelegalitate, este esențial să fie avută în vedere premisa de fapt stabilită de tribunalul arbitral, conform căreia "spațiile asocierii" sunt amplasate în incinta stației de metrou Piața Unirii 2 și fac parte integrantă din această structură. Această stare de fapt, necenzurabilă pe calea acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, justifică înlăturarea "ab initio" a argumentelor recurentei bazate pe calificarea "spațiilor asocierii" ca fiind separate/diferite de stația/accesul în stația de metrou și pe diferența de regim juridic prin prisma lipsei uzului sau interesului public.

Curtea de apel a observat în mod corect că, dacă tribunalul arbitral a reținut că spațiile asocierii se încadrează în bunurile menționate la pct. 2 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 482/1999, calificarea lor drept bunuri proprietate publică nu mai poate fi pusă în discuție, și implicit, nu se poate considera că acestea nu ar fi de uz sau interes public. Asimilarea în plan juridic a "spațiilor asocierii" cu stația de metrou din care fac parte înlătură orice dubiu cu privire la regimul proprietății, în condițiile în care recurenta nu contestă că stația de metrou Piața Unirii 2 ar fi proprietate publică a statului, atribuită în concesiune Metrorex.

În ce privește criticile recurentei referitoare la necesitatea unui titlu al statului pentru apartenența bunului la domeniul public, sub forma unui act normativ de declarare a uzului sau interesului public, precum și evoluția în timp a patrimoniului Metrorex începând cu Legea nr. 15/1990 și până la reorganizarea ca societate comercială pe acțiuni prin H.G. nr. 482/1999, trebuie observat că aceste argumente devin lipsite de relevanță în condițiile în care "spațiile asocierii" nu pot fi disociate de stația de metrou Piața Unirii 2, astfel încât nu era necesar un titlu distinct.

Pe de altă parte, în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 12 din contractul de asociere, prezenta importanță regimul proprietății "spațiilor asocierii" de la momentul anului 2017, în limitele procesului, fiind lipsit de relevanță a stabili cu exactitate care este momentul intrării stației de metrou în domeniul public al statului, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (1) și (7) din Legea nr. 213/1998.

În plus, plecând de la constatarea tribunalului arbitral în sensul că Stația Piața Unirii 2, incluzând "spațiile asocierii" este înregistrată în inventarul bunurilor din domeniul public, este corectă afirmația potrivit căreia înscrierea unui bun în acest inventar dă naștere unei prezumții de apartenență la domeniul public, prezumție care poate fi înlăturată prin anularea actului administrativ respectiv sau prin admiterea unei excepții de nelegalitate. Or, recurenta nu a făcut dovada atacării art. 3 alin. (2) și (3) și pct. 2 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 482/1999 prin mijloacele prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Soluția primei instanțe respectă și autoritatea de lucru judecat, sub aspectul efectului pozitiv, conform art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a sentinței arbitrale nr. 19 din 27 martie 2019, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2018, menținută ca urmare a respingerii acțiunii în anulare prin sentința civilă nr. 50 din 26 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 295 din 10 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă.

Astfel, prin acest litigiu arbitral, s-a dispus evacuarea recurentei din spațiul situat în stația Piața Unirii 2, incintă descrisă în Anexa A la contractul de asociere din 12 iulie 1996, reținându-se că raporturile contractuale născute din acest contract nu au fost prelungite după data de 1 aprilie 2017, fiind înlăturate ca lipsite de relevanță apărările pârâtei A. S.R.L. privind regimul juridic al bunurilor aduse de Metrorex ca aport în asociere.

Prin urmare, solicitarea reclamantei de a se constata prelungirea contractului de asociere până la 1 aprilie 2037, prin aplicarea clauzei de la art. 12 din contract, fără acordul Metrorex și al Ministerului Transporturilor, pornind de la premisa că "spațiile asocierii" nu sunt proprietate publică a statului, vine în contradicție cu chestiunile litigioase tranșate prin litigiul arbitral anterior menționat, dar și cu considerentele sentinței arbitrale nr. 123 din 16 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. x/2019 (îndeosebi, par. 265, 278-279 din sentința arbitrală).

În fine, este nefondată și critica privind interpretarea greșită a art. 6 alin. (6) C. civ.

Prima instanță a examinat motivul de nulitate invocat de reclamantă prin prisma principiului constituțional al neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, dar și a regulii privind aplicarea imediată a legii noi, reglementate prin art. 6 alin. (6) C. civ., prin calificarea spațiilor asocierii drept bunuri proprietate publică și reținerea incidenței art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 482/1999.

Referirile primei instanțe la jurisprudența Curții Constituționale sunt la adăpost de critică, fiind afirmată ideea potrivit căreia aplicarea imediată a legii noi privește efectele viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi ("facta pendentia"), derivate din regimul de proprietate publică a bunurilor ce formează obiectul asocierii.

2.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., constatând că motivele de recurs invocate de reclamantă, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., nu sunt de natură să atragă casarea deciziei atacate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 125/F din 15 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 octombrie 2022.