ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2081/2023

Ședința publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov – secția I Civilă la 04.09.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumelor de 87.106 RON, reprezentând diferențe salariale, de 1.000 RON, cu titlu de diferențe diurne deplasări interne, de 33.000 euro, cu titlu de diferențe diurne deplasări externe, precum și la plata de daune-interese, la care se adaugă dobânda legală.

Prin sentința civilă nr. 935/MAS/27.11.2019, Tribunalul Brașov – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Prin sentința nr. 425/21.03.2022, Tribunalul Suceava – secția I Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor de 2.794 RON, cu titlu de diferențe salariale și diurne deplasări interne, de 23.560 euro, reprezentând diferențe diurne externe și indemnizație cazare externă și de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând, totodată, și suspendarea executării ei până la soluționarea apelului.

Pe rolul Curții de Apel Suceava – secția I Civilă la 28.11.2022 sub nr. x/2019/a2, B. S.R.L. Brașov a înregistrat o cerere de suspendare provizorie a executării sentinței nr. 425/21.03.2022 a Tribunalului Suceava – secția I Civilă, până la soluționarea cererii de suspendare executare a aceleiași hotărâri formulată în cadrul apelului și înregistrată sub nr. x/2019/a1.

Prin încheierea nr. 5/08.12.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Suceava – secția I Civilă a admis cererea și a suspendat provizoriu executarea sentinței nr. 425/21.03.2022 a Tribunalului Suceava – secția I Civilă, până la soluționarea cererii de suspendare din dosarul nr. x/2019.

Ulterior, prin încheierea nr. 1/09.02.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Suceava – secția I Civilă a admis cererea de suspendare a executării sentinței nr. 425/21.03.2022 a Tribunalului Suceava – secția I Civilă, până la soluționarea apelului promovat împotriva acesteia.

Prin decizia civilă nr. 326/23.03.2023, Curtea de Apel Suceava – secția I Civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința apelată și, în consecință, a respins acțiunea ca nefondată; a obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 3.010 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 11.05.2023, pe rolul Curții de Apel Suceava – secția I Civilă, B. S.R.L. Brașov a înregistrat o cerere de restituire a cauțiunii și de eliberare a recipisei de consemnare, cererea fiind înregistrată sub nr. x/2019/a3.

Prin întâmpinare, A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1.064 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 124 alin. (1), art. 41 alin. (3) și (5) și art. 56 alin. (2) și (3) din Constituția României, precizând că, dacă este necesară formularea unei cereri separate și detaliate, solicită să fie informat în acest sens pentru a proceda corespunzător.

Prin încheierea nr. 7/08.06.2023, Curtea de Apel Suceava – secția I Civilă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, a admis cererea de restituire a cauțiunii și, în consecință, a restituit cauțiunea în cuantum de 5.974,64 RON și eliberat recipisa de consemnare nr. x/25.11.2022, emisă de C. – Sucursala Brașov, către petenta B. S.R.L.

Împotriva acestei încheieri, A. a declarat recurs, invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.

În motivare, recurentul a susținut că soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este nelegală, deoarece Curtea de Apel nu a definit în fapt și în drept ce semnifică sintagma "inadmisibilă"; în acest context, a citat dispozitivul hotărârii și a afirmat că, potrivit art. 21 alin. (2) și art. 31 alin. (2) din Constituția României, instanța are obligația de a-l informa corect asupra acestei probleme de interes public și personal.

Totodată, a evidențiat că libertatea de a se adresa justiției nu poate fi îngrădită nici prin lege, nici prin hotărâre judecătorească pronunțată "în numele legii", având în vedere că la pronunțarea deciziei nr. 326/23.03.2023 a Curții de Apel Suceava – secția I Civilă nu au fost respectate dispozițiile legale, iar din conținutul memoriului de apel nu reiese că s-a cerut instanței să constate că "Dispozițiile din Codul muncii pe care este întemeiată prezenta acțiune nu sunt aplicabile" sau/și "Temeiurile de drept pe care se întemeiază acțiunea reclamantului nu sunt aplicabile".

Recurentul a mai argumentat că nu se poate aduce atingere dispozițiilor art. 124 alin. (1), rap. la art. 41 din Constituția României, cu referire la dreptul la informare și accesul la justiție, și la art. 56 alin. (2) și (3) din Constituția României.

În considerarea argumentelor prezentate, și pentru motivele ce vor urma a fi depuse ulterior, recurentul a solicitat admiterea recursului și, în consecință, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1.064 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea memoriu de recurs, ce vizează dispoziția dată asupra cererii de restituire a cauțiunii, recurentul a arătat că în fața curții de apel a solicitat respingerea acesteia, întrucât cererea nu este justificată în drept, în condițiile legii, ci a fost dispusă cu rea-credință, prin încălcarea legii.

În continuare, a prezentat situația de fapt, evidențiind că a sesizat instanța de judecată cu un litigiu de muncă și că a solicitat plata orelor suplimentare prestate zilnic între 5 și 7 ore, timp de 6 zile pe săptămână, peste norma zilnică de 8 ore, precum și plata diurnei de 50 euro/zi. De asemenea, a susținut că angajatorul, B. S.R.L., a falsificat documentele de prezență la serviciu și a declarat în fals că recurentul ar fi lucrat doar 8 ore/zi, cu repaus de 16 ore zilnic și că ar fi avut 48 de ore libere consecutive în zilele de repaus săptămânal.

Potrivit recurentului, decizia nr. 326/23.03.2023 a Curții de Apel Suceava – secția I Civilă constituie o eroare judiciară evidentă, iar sentința tribunalului și raportul de expertiză din 03.09.2021 sunt mijloace de probă relevante.

În considerarea acestor argumente, recurentul a susținut că cererea de restituire a cauțiunii nu are un temei legal, fiind fundamentată doar pe decizia pronunțată în apel, care a fost dată cu încălcarea legii, astfel că demersul părții adverse este nelegal.

Potrivit recurentului, apărătorul intimatei a indus în eroare instanța cu privire la programul de condus al unui șofer, iar cererea de restituire a cauțiunii a fost formulată după falsificarea probelor; în acest context, a prezentat cu titlu de exemplu faptul că intimata a susținut că programul de condus al unui șofer este de 9 ore/zi, în timp ce instanța a reținut că cele 9 ore ar intra în norma de 8 ore/zi stabilită prin contractul de muncă.

Totodată, având în vedere motivarea hotărârii din apel, cât și nerespectarea dreptului la apărare, recurentul a solicitat admiterea prezentei cereri pe baza probelor pe care intenționează să le utilizeze, respectiv proba cu expertiză de specialitate. În plus, a subliniat că decizia din apel nu poate sta la baza demersului părții adverse, astfel că își rezervă dreptul de a invoca excepții de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile legale care au stat la baza deciziei pronunțate în apel și de a formula o cerere pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la normele care prevăd că hotărârea casată nu are nicio putere.

Cererea de recurs nu a fost motivată în drept.

La 03.10.2023, intimata a depus la dosar întâmpinare, invocând excepția nulității recursului, în raport cu art. 486 alin. (1) lit. d), rap. la art. 487 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului promovat împotriva dispoziției date asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibil, respectiv nefondat, în raport cu art. 124 alin. (1), art. 41 alin. (3) și (5) și art. 56 alin. (2) și (3) din Constituția României.

La 12.10.2023, recurentul a completat motivele de recurs cu privire la soluția dată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Redând mai multe considerente din hotărâre, recurentul a susținut că argumentele reținute de curtea de apel sunt străine de obiectul sesizării și că încheierea nu este motivată nici în fapt, nici în drept. În plus, a afirmat că instanța nu a înțeles "legătura normei" din art. 1.064 C. proc. civ. cu soluția ce putea fi dată în dosarul nr. x/2019.

Potrivit recurentului, art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 prevede obligația instanței de a arăta opinia exprimată asupra excepției; totodată, a afirmat că art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 nu este aplicabil în cauză, deoarece restituirea cauțiunii în sumă de 5.974,64 RON are legătură cu soluționarea cauzei, iar instanța nu a pus în discuție obiectul excepției.

Concluzionând, recurentul a subliniat că instanța a respins în mod greșit cererea ca inadmisibilă, deoarece îndatorirea judecătorilor era doar să-și exprime opinia asupra obiectului sesizării și să înainteze opiniile părților, însoțite de probele propuse. Aceasta deoarece, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, doar Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, nicidecum instanța de judecată.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, urmând a o respinge, întrucât din conținutul memoriului de recurs privitor la dispoziția dată asupra cererii de restituire a cauțiunii se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În privința recursului promovat împotriva dispoziției date asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte notează că argumentele recurentului vor fi analizate prin prisma naturii specifice a căii de atac promovate, al cărei obiect este verificarea aprecierii instanței cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, astfel cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței de contencios constituțional, de exemplu, în deciziile nr. 321/09.05.2017, nr. 586/2019 și nr. 145/24.02.2020.

De asemenea, argumentele prezentate în susținerea excepției inadmisibilității recursului promovat împotriva dispoziției privind cererea de sesizare a Curții Constituționale nu constituie o veritabilă excepție, ci apărări de fond ce vor fi avute în vedere.

Prealabil, Înalta Curte constată că motivele suplimentare de recurs depuse la dosar la data de 12.10.2023 vor fi înlăturate fără a fi analizate pe fond, întrucât au fost formulate cu depășirea termenului de motivare a recursului, prevăzut de art. 487 alin. (1) raportat la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., aspect consemnat în practicaua deciziei.

Examinând încheierea atacată, prin prisma criticilor invocate în termen, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum rezultă din actele dosarului, recurentul a invocat o pretinsă neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1.064 alin. (1) C. proc. civ., context în care în analiza oportunității sesizării Curții Constituționale, Curtea de Apel a respins-o ca inadmisibilă, în considerarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, subliniind că argumentele recurentului vizează, în realitate, nemulțumirea acestuia în raport cu soluția dată pe fondul cauzei.

În cauză, autorul căii de atac invocă nelegalitatea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale și afirmă că instanța nu a definit în fapt și în drept semnificația sintagmei "inadmisibilă", deși, potrivit art. 21 alin. (2) și art. 31 alin. (2) din Constituția României, are obligația de a-l informa și de a nu-i îngrădi accesul la justiție.

Critica recurentului nu este fondată și va fi înlăturată.

Înalta Curte reține lipsa de obiect a criticii conform căreia "instanța nu a definit în fapt și în drept ce se înțelege prin sintagma inadmisibilă", în condițiile în care instanța a explicat în detaliu în considerentele încheierii atacate motivele pentru care cererea de sesizare a Curții Constituționale nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Aspectele legate de dreptul cetățenilor la informare de către autoritățile publice, conform art. 31 alin. (2) din Constituția României, nu au impact asupra procedurii de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale în fața instanței de judecată și asupra etapei ulterioare adoptării hotărârii, cea de redactare a hotărârii judecătorești.

Procedura de sesizare a Curții Constituționale se bazează pe reglementările specifice ale Legii nr. 47/1992, care stabilește cadrul legal pentru ridicarea excepțiilor de neconstituționalitate și examinarea acestora de către instanța de contencios constituțional.

Dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură, pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepții de neconstituționalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională. Așadar, această procedură face posibilă doar pronunțarea în situațiile date asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, instanța de judecată având rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți. În corelare, alin. (5) al aceluiași articol dispune că instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3).

Ca atare, instanța de judecată este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței textului de lege incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluționarea cauzei în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

Astfel, respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a statuat că dreptul de acces la tribunale nu este absolut și că, fiind vorba despre un drept pe care Convenția l-a recunoscut fără să îl definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept (Hotărârea din 25 februarie 1975 pronunțată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38).

Prin urmare, având în vedere caracterul formal al acestui recurs, precum și argumentele precedente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

În ceea ce privește recursul promovat împotriva dispoziției date asupra cererii de restituire a cauțiunii, instanța supremă reține următoarele:

Prealabil, trebuie subliniat că argumentele recurentului referitoare la nelegalitatea dispoziției de admitere a cererii de restituire a cauțiunii se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât dispozițiile legale pretins nesocotite – art. 1.064 alin. (1) și (2) C. proc. civ. – sunt norme de drept procesual, ce reglementează condițiile de restituire a cauțiunii.

Modalitatea în care sunt expuse motivele de recurs relevă că recurentul face o amplă motivare, prin care contestă dreptul legal al deponentului la restituirea cauțiunii pe motiv că hotărârea definitivă din apel ar constitui o eroare judiciară, cu ignorarea considerentelor reținute de curtea de apel.

Aceste argumente nu pot fi primite, având în vedere că, în ceea ce privește restituirea cauțiunii deponentului, curtea de apel a constatat în mod corect că se impune disponibilizarea acesteia, dată fiind întrunirea cerințelor. În plus, instanța nu poate refuza restituirea cauțiunii pe baza unor aspecte legate de fondul litigiului sau de presupuse erori judiciare comise în soluționarea apelului.

Totodată, deși recurentul pare să fi expus critici și cu privire la dezlegarea pe care curtea de apel a oferit-o căii ordinare de atac, luând act de caracterul definitiv al deciziei din apel, analiza Înaltei Curți va fi limitată la condițiile de admisibilitate a cererii de restituire a cauțiunii.

Cauțiunea are rolul de a asigura despăgubirea părții adverse în cazul în care aceasta ar suferi un prejudiciu ca urmare a cererii formulate de deponent; suma consemnată de una dintre părțile procesului servește drept garanție pentru a acoperi eventualele pagube ce ar rezulta din luarea unor măsuri la cererea sa împotriva celeilalte părți.

Astfel, cauțiunea urmează să fie restituită deponentului ori de câte ori ea nu mai poate servi scopului pentru care a fost instituită. Aceasta se face la cerere, după soluționarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea sau după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta a fost depusă, conform art. 1.064 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere scopul cauțiunii, astfel cum a fost arătat, legea stabilește un termen în care partea interesată poate formula o cerere de despăgubire, respectiv 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii pentru care a fost depusă cauțiunea, conform art. 1.064 alin. (2) C. proc. civ. Prin excepție de la această regulă, cauțiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta a fost depusă.

Se cuvine subliniat că instanța sesizată cu o cerere de restituire a cauțiunii realizează un control al condițiilor de admisibilitate a acesteia; odată ce condițiile legale sunt îndeplinite, instanța nu poate refuza restituirea cauțiunii pe baza unor aspecte legate de modul în care a fost soluționat litigiul pe fond, așa cum tinde recurentul.

De aceea, criticile recurentului vizând nelegalitatea dispoziției de admitere a cererii de restituire a cauțiunii vor fi respinse, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge calea de atac exercitată ca nefondată.

Cererea intimatei B. S.R.L. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca neîntemeiată, având în vedere lipsa dovezilor privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul A. împotriva încheierii nr. 7/08.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția I Civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.

Respinge cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2023.