ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2069/2024

Ședința publică din data de 6 noiembrie 2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României la 20.02.2023 sub nr. x/2023, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat instanței arbitrale obligarea pârâtei la plata sumei de 2.965.215,63 RON, ca urmare a plății cu întârziere a facturilor emise în baza Contractului de vânzare din 15.11.2019, completat cu actul adițional din 28.11.2019, precum și la plata de dobânzi legale penalizatoare aferente sumei reprezentând penalități, calculate de la data introducerii cererii și până la plata efectivă.

În drept, a invocat art. 1.350, art. 1.270 și art. 1.535 C. civ.

Prin sentința arbitrală nr. 88/16.11.2023, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a respins acțiunea arbitrală și a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale.

Împotriva acestei sentințe arbitrale a formulat acțiune în anulare reclamanta, solicitând anularea sentinței, cu consecința obligării pârâtei la plata penalităților de întârziere solicitate.

Criticând hotărârea arbitrală, reclamanta a invocat trei motive de anulare, mai precis:

- faptul că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut;

- împrejurarea că hotărârea arbitrală nu ar cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care a fost respinsă cererea;

- faptul că hotărârea arbitrală ar încălca ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziții imperative ale legii.

Prin sentința civilă nr. 23F/26.02.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare.

Prin cererea de recurs formulată împotriva sentinței civile menționate, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reclamanta, după prezentarea situației de fapt și a parcursului procesual, în susținerea primului motiv de nelegalitate invocat, a redat dispozițiilor art. 277, art. 266 raportat la art. 282-284 C. proc. civ. și a învederat că instanța de fond, prin faptul că a impus prezentarea în original a unui înscris care nu a existat într-o astfel de formă, a ignorat încheierea actelor prin mijloace electronice, deși corespondența electronică purtată între părți în luna noiembrie 2019, înaintată la dosar, face dovada că actul adițional din 28.11.2019 a fost comunicat pârâtei pe adresa de e-mail: x@x.ro. Prin urmare, a apreciat că în mod nejustificat a reținut curtea prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, a menționat că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere și reglementările similare din alte materii, precum art. 34 din O.U.G. nr. 50/2010 sau art. 7 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, pe care le-a evocat.

Din perspectiva celui de-al doilea motiv de recurs invocat, a precizat că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 1.539 ultima teză C. civ., care ar trebui coroborate cu cele cuprinse în art. 1.538 C. civ.

Astfel, după redarea unor considerații teoretice cu privire la tipurile de clauză penală și interpretarea coroborată a textelor de lege menționate, a precizat că pretenția, întemeiată pe art. 1.350 C. civ. și urm. și art. 1.516 și urm. C. civ., este justificată, întrucât intenția părților contractante a fost să sancționeze executarea cu întârziere a obligațiilor principale.

A afirmat că instanța de fond a nesocotit și regulile de interpretare a normelor juridice, în sensul că art. 1.539 C. civ. face parte din secțiunea a patra, denumită "executarea prin echivalent", or în cauză nu este vorba despre o executare prin echivalent a unei obligații neexecutate, ci despre o executare cu întârziere a unei obligații de plată.

De asemenea, recurenta a mai afirmat, că, în ce privește critica formulată în primă instanță, prin care s-a argumentat că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut și care viza înlăturarea actului adițional din ansamblul probator, a susținut că instanța de fond a statuat că tribunalul arbitral s-a pronunțat exclusiv asupra cererii de arbitrare, cu ignorarea considerentelor hotărârii arbitrale.

Titulara recursului a mai susținut că instanța de fond nu ar fi analizat critica privind motivele de fapt și de drept reținute prin hotărârea arbitrală, în sensul că nu a analizat modul în care tribunalul arbitral a răspuns solicitării ca judecata să aibă loc în condițiile art. 30 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală, reținând în mod greșit că instanța arbitrală a soluționat cererea dintr-o dublă perspectivă, legală și în echitate.

Referitor la critica adusă tribunalului arbitral prin care a susținut că a pronunțat o hotărâre care încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, a precizat că instanța de fond a reținut că acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv și că petenta-reclamantă s-a limitat doar la considerații teoretice.

Prin întâmpinarea înaintată la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de procedură, de natură a atrage nulitatea, ci își manifestă nemulțumirea față de modul în care curtea a aplicat prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., reclamând abia în cererea de recurs că instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile art. 277, art. 266 raportat la art. 282-284 C. proc. civ., respectiv că nu a adus critici relative la interpretarea art. 1538-1539 C. civ., arătând că aceasta este cea care se află în eroare în ceea ce privește motivul pentru care instanțele au făcut aplicarea normei de drept material cuprinsă în art. 1539 C. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, fără ca aceasta să uzeze de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 10.07.2024 s-a fixat termen 06.11.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La acest termen de judecată, instanța supremă a rămas în pronunțare asupra excepției nulității căii extraordinare de atac, invocată din oficiu.

Analizând recursul sub aspect formal, din perspectiva excepției de nulitate invocate din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Astfel, în privința motivelor de recurs, legiuitorul impune o dublă condiție: pe de o parte ca motivele să fie încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte ca ele să nu fi putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, dacă au fost invocate în termen, să fi fost respinse sau instanța de apel să fi omis analizarea lor, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ. – adică motivele de recurs să nu fie invocate omisso medio.

Cu privire la cea din urmă condiție, nesocotirea ei are ca efect imposibilitatea examinării lor de către instanța de recurs, tocmai pe considerentul că ele nu au fost deferite spre analiză instanței a cărei hotărâre este atacată, deși o astfel de conduită procesuală era posibilă; cu alte cuvinte, motivele de casare nu pot fi primite ca atare și evaluate de instanța de recurs decât dacă ele au fost invocate în faza procesuală anterioară iar instanța de fond nu le-a examinat ori le-a respins, acreditând un prim nivel de evaluare, a acestora.

Această sancțiune a "neprimirii" motivelor de recurs invocate omisso medio, reprezintă o concretizare în plan procesual a decăderii părții din dreptul invocării lor, întrucât acestea nu au fost invocate în faza procesuală anterioară, deși puteau fi invocate, precum și o nulitate a demersului procesual astfel exercitat, ca efect al ignorării regimului juridic legal de invocare a criticilor de nelegalitate.

În consecință, în aplicarea dispozițiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată are obligația nu doar de a verifica dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1), ci și dacă acestea au fost invocate în etapele procesuale anterioare, în contextul în care puteau fi invocate, iar dacă această din urmă cerință nu este îndeplinită, să dea eficiență sancțiunii nulității recursului.

Raportând aceste considerente de ordin teoretic la speța dedusă judecății, analizată prin prisma excepției procesuale de nulitate, Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluționarea unui recurs, declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 23F/26.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă într-o acțiune în anulare.

Examinarea cererii de recurs relevă faptul că cererea a fost este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., însă criticile formulate și care se subsumează acestor motive de casare, nu au fost invocate în fața primei instanțe.

Astfel, recurentul a invocat greșita reținere de către curte a dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care atât contractul de vânzare din 15.11.2019, cât și actul adițional din 28.11.2019 și facturile restante nu existau în original, fiind încheiate prin mijloace electronice, respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 1539 C. civ., deși pretenția dedusă judecății era una justificată, fiind în prezența unei executări cu întârziere a obligației asumate de intimata-pârâtă.

Recurenta a mai învederat că, deși s-a criticat prin acțiunea în anulare faptul că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut și care vizau înlăturarea actului adițional din ansamblul probator, curtea, cu ignorarea considerentelor hotărârii arbitrale, a reținut că instanța arbitrală s-a pronunțat exclusiv asupra cererii de arbitrare.

Totodată, a arătat că instanța nu a analizat modul în care tribunalul arbitral a răspuns solicitării ca judecata să aibă loc în condițiile art. 30 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală, precum și că, deși a susținut că hotărârea astfel pronunțată încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziții imperative ale legii, instanța a reținut doar că acțiunea în anulare nu are caracter devolutiv.

Raportând aceste critici evocate în recurs la considerentele hotărârii curții de apel, Înalta Curte constată că aceste motive de recurs sunt invocate omisso medio, din verificările proprii constatând că aceste aspecte nu au fost sesizate prin acțiunea în anulare, cale de atac prin care instanța a statuat asupra cauzei în limita criticilor formulate de petenta-reclamantă. În măsura în care curtea a respins acțiunea în anulare prin sentința atacată cu acest recurs, pe baza criticilor formulate împotriva sentinței arbitrale, care nu au vizat aspectele învederate prin recurs, rezultă că nu a existat nicio împiedicare de natură procesuală pentru ca reclamanta să poată deferi, prin acțiunea în anulare formulată în fața primei instanțe, toate aspectele supuse examinării prin cererea de recurs.

Astfel, se constată că prin sentința arbitrală nr. 88/16.11.2023, cu privire la încheierea actului adițional din 28.11.2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a reținut că acestă chestiune a fost contestată de către pârâtă, care a cerut iar tribunalul a încuviințat cererea de depunere a originalului actului adițional, în conformitate cu art. 292 alin. (2) C. proc. civ. și, reținând că dispozițiile legii sunt imperative iar sancțiunea prevăzută pentru nedepunere este aceea de a nu se ține seama de înscris, în raport de lipsa originalului înscrisului solicitat și de contestarea acestuia de către pârâtă, a respins acțiunea arbitrală ca neîntemeiată.

Prin acțiunea în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f), g) și h) C. proc. civ., petenta-reclamantă a criticat sentința arbitrală susținând că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, întrucât a invalidat actul adițional deși pârâta nu a invocat nulitatea acestuia și nu s-a înscris în fals, astfel încât ar fi încălcat principiul disponibilității și limitele în care a fost învestit, că soluția de respingere a cererii arbitrale nu este motivată în drept, în contextul în care a solicitat ca judecata să aibă loc în condițiile art. 30 alin. (1) din Regulile de procedură arbitrală, iar litigiul a fost soluționat în echitate, respectiv că hotărârea încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii, respectiv că nu respectă exigențele menționate la art. 603 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., instanța omițând să analizeze motivele de fapt și de drept invocate, precum și că nu a fost motivată relativ la condițiile necesare pentru a se putea angaja răspunderea civilă contractuală.

Curtea de apel a respins ca neîntemeiat demersul procesual reținând, în esență, că sintagma "lucrul cerut" se referă la obiectul pricinii deduse arbitrajului, astfel că tribunalul arbitral s-a pronunțat numai asupra netemeiniciei pretențiilor invocate prin primul capăt de cerere iar nu asupra unor lucruri care nu s-au cerut, că hotărârea atacată răspunde tuturor problemelor esențiale deduse judecății, fiind prezentate, în mod coerent și amplu atât analiza aspectelor procedurale referitoare la consecința neprezentării înscrisului original de către partea care îl inovocă, cât și raționamentul juridic care a condus la concluzia neîndeplinirii condițiilor angajării răspunderii contractuale pentru obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, având în vedere că reclamanta a primit plata obligației principale fără a ridica alte pretenții și nu a dovedit existența unui contract însușit de reprezentantul legal al pârâtei prin care să fie stabilită o clauză penală pentru plata cu întârziere a facturilor, respectiv că invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil și a principiului forței obligatorii a contractului se încadrează formal în motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., iar considerațiile teoretice despre ceea ce înseamnă ordinea publică, norme cu caracter imperativ și bune moravuri, precum și simpla redare a unor dispoziții legale nu reprezintă o motivare a acțiunii.

Înalta Curte, arată că deși motivele de recurs s-au referit, tangențial, și la modalitatea de argumentare a hotărârii pronunțate, se reține că acestea privesc aspecte care nu au fost invocate în fața primei instanțe sau nu constituie critici reale și concrete cu privire la modalitatea de aplicare a normelor de drept incidente cauzei, în raport de aspectele avute în vedere de curte la pronunțarea soluției.

Recurenta a mai reclamat anumite deficiențe legate de judecata acțiunii în anulare, susținând că, deși a invocat faptul că tribunalul arbitral nu a soluționat cauza în conformitate cu regulile de procedură arbitrală, instanța nu ar fi analizat critica privind motivele de fapt și de drept reținute prin hotărârea arbitrală, fără însă a indica însă în concret în ce a constat această lipsă de analiză și care ar fi fost argumentele esențiale invocate și care ar fi rămas neexaminate.

Dimpotrivă, Înalta Curte constată că recurenta este în eroare cu privire la această chestiune, din moment ce curtea a reținut în considerentele sentinței, examinând toate argumentele prezentate de reclamantă, că, opus susținerilor din acțiunea în anulare, tribunalul arbitral nu a judecat cauza în echitate, ci soluția a fost motivată de aplicarea art. 1539 ultima teză C. civ., întrucât reclamanta a acceptat fără rezerve executarea obligației principale, solicitând plata penalităților după aproape trei ani de la onorarea prețului contractului, respectiv de aplicarea sancțiunii procesuale prevăzute de art. 292 alin. (2) C. proc. civ.,.civ., în condițiile în care reclamanta nu a prezentat original înscrisului intitulat "act adițional", astfel cum i s-a pus în vedere.

Prin urmare, pe de o parte critica referitoare la o pretinsă lipsă de analiză din partea primei instanțe este lipsită de conținut concret, iar, pe de altă parte, în contextul în care sentința arbitrală a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1539 C. civ. iar reclamanta nu a criticat argumentele tribunalului arbitral prin acțiunea în anulare, în raport de exigențele art. 488 alin. (2) C. proc. civ., recurenta nu mai poate invoca motive ce țin modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 1539 C. civ. direct pe calea recursului.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că toate motivele de casare opuse S.C. A. S.A. sunt invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs, deși ele puteau fi invocate pe calea acțiunii în anulare, sancțiunea prefigurată de lege fiind aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanța care judecă recursul.

Reamintind că nu orice nemulțumire a părții cu privire la hotărârea atacată duce la exercitarea controlului de legalitate în baza art. 488 C. proc. civ., fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de acest text de lege, în considerarea particularității sale, de cale extraordinară de atac de reformare, care impune formularea unor critici de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în faza procesuală anterioară și la argumentele expuse de instanță în fundamentarea acesteia, Înalta Curte reține că toate motivele de recurs au fost invocate cu nesocotirea dispozițiilor procedurale ce configurează cerințele necesar a fi îndeplinite pentru exercitarea dreptului la recurs.

De aceea, în condițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și, în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va aplica sancțiunea incidentă în acest caz și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 23F/26.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 23F/26.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2024.