ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2007/2024

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – secția a II-a Civilă la data de 7 septembrie 2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B., reprezentată prin titular B., și B., a solicitat instanței obligarea pârâților la plata sumei de 371.044 RON reprezentând daune-interese; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâții au solicitat să constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de sublocatiune nr. x/05.10.2021: Capitolul l: art. 1.3; Cap. V: art. 5.1. lit. b); art. 5.1.lit. k); Cap. VI: art. 6.5.; Cap. VIII; Cap. X art. 10.3.; art. 10.4.; art. 10.6.; art. 10.7; Cap. XII: art. 12.4.; art. 12.6.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei nr. 34/2024 - A din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei civile atacate și, rejudecând cauza, să se dispună admiterea apelului declarat de reclamantă și schimbarea în parte a sentinței civile nr. 62/LP/2023, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată formulată și precizată și obligării pârâților, în solidar, la plata sumei de 371.044 RON, sumă ce reprezintă daune-interese, precum și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată din fond, apel și recurs.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată, după expunerea parcursului litigiului și a situației de fapt, că, prin denunțarea unilaterală a contractului încheiat între părți și prin incheierea contractului de asociere în participatiune cu o societate concurentă, organizatoare de jocuri de noroc, fără acordul prealabil exprimat de recurenta-reclamantă, intimații au încălcat obligația prevăzută la Cap. V pct. 5.1. lit. k), fapt pentru care ar datora daune-interese egale cu contravaloarea beneficiilor (venitului) sublocatarului în locația închiriată, pe o durată de 36 luni.

Consideră că sunt întrunite în persoana intimaților-pârâți condițiile răspunderii civile contractuale, care rezultă din art. 1350 C. civ.. Astfel, fapta ilicită constă în nerespectarea de către sublocator a obligațiilor sale contractuale, respectiv menținerea contractului pe durata valabilității acestuia; vinovăția rezultă din refuzul de a respecta obligațiile contractuale; cuantumul prejudiciului este în sumă de 371.044 RON, ce reprezintă daunele-interese calculate conform Cap. X pct. 10.1. subpunct 4 teza 1 precum și daunele-interese prevăzute la Cap. X pct. 10.1. subpunct 4 teza 2, aceste sume fiind datorate în considerarea prevederilor art. 1538 C. civ., privind clauza penală.

În ceea ce privește răspunderea pârâtului persoană fizică, arată că aceasta este antrenată în considerarea calității de fideiusor și a prevederilor art. 1443, art. 1447, art. 1457 C. civ.

Învederează recurenta-reclamantă, referitor la comunicarea denunțării contractului prin e-mail, că instanța de apel a considerat că aceasta nu a fost îndeplinită în conformitate cu clauzele contractuale din cap. VII, care prevăd ca modalități de comunicare între părți, comunicarea prin poștă, prin telex sau telefax. În aceste condiții, conform instanței de apel, comunicarea făcută prin e-mail nu produce niciun efect, având în vedere că intimata nu a recurs la una dintre modalitățile de comunicare prevăzute în contract.

Consideră că modalitatea de comunicare aleasă de intimată și pe care a acceptat-o ca fiind validă întrunește condițiile necesare pentru a produce efecte juridice. Scopul clauzelor contractuale care privesc comunicarea, prevăzute în capitolul VII, este acela de a asigura aducerea la cunoștința părților a comunicărilor dintre ele și de a asigura posibilitatea probării comunicării.

Chiar dacă modalitatea de comunicare dintre părți prin e-mail nu este concret prevăzută în contract, atât timp cât o parte alege o metodă de comunicare care asigură luarea la cunoștința a corespondenței și posibilitatea de a fi probată, iar cealaltă parte a primit comunicarea, a luat la cunoștință, a răspuns comunicării și s-a conformat acesteia, consideră că instanța nu trebuia să interpreteze clauzele contractuale împotriva voinței părților, voință care denotă, fără echivoc, că acestea au convenit la această metodă de comunicare, pe care o consideră validă.

De asemenea, în cazul în care se consideră că modalitatea de comunicare a fost una viciată, trebuie avut în vedere că intimata a fost cea care a ales această modalitate de comunicare prin e-mail. Nimeni nu poate să profite de propria sa culpă, în sensul că, dacă încălcarea prevederii contractuale privind comunicarea provine chiar de la intimată, aceasta nu poate să obțină foloase de pe urma acestei încălcări. Or, instanța de fond, cât și cea de apel, nu au făcut altceva decât să valideze un caz de culpă tocmai în favoarea aceluia care a comis această culpă.

Mai arată că părțile nu au exclus această modalitate de comunicare, ci pur și simplu nu au prevăzut-o în contract, iar, în al doilea rând, dacă una dintre părți a ales o modalitate de comunicare neprevăzută în contract, pe care cealaltă parte a acceptat-o, înseamnă că părțile au fost de acord ca o atare comunicare să se realizeze în acest fel, iar instanța nu poate să dispună peste sau împotriva voinței părților.

Așadar, consideră că instanța de apel a încălcat următoarele prevederi legale și principii de drept: art. 1.266 C. civ. principiul de drept "nemo auditur propriam trupitudinem allegans - nimeni nu se poate prevala de propria culpă; principiul de drept "tot ce nu este interzis este permis".

În ceea ce privește revocarea notificării de încetare a contractului, a reținut instanța că aceasta nu poate fi reținută, în condițiile în care notificarea de reziliere în sine nu există, ea nefiind valabilă. Pe de altă parte, s-a reținut că și dacă această notificare de reziliere ar fi una valabilă, ea a și fost revocată înainte să producă efecte juridice, înăuntrul termenului de preaviz acordat până la data de 01.04.2022, instanța de apel întemeindu-și motivația pe art. 1552 alin. (4) C. civ.

Consideră recurenta-reclamantă că instanța de apel a aplicat și a interpretat greșit acest alineat care, făcând referire la alin. (1), are în vedere situațiile în care debitorului i se acorda un termen de executare a obligației neexecutate care determina rezilierea, adică în cazul în care creditorul îi pune în vedere debitorului că, în cazul în care nu execută obligația într-un anumit termen, contractul se reziliază. Or, în situația de față nu se poate vorbi despre un "termen fixat prin punerea în întârziere", pentru că reclamanta nu a fost pusă în întârziere, nu i s-a solicitat să îndeplinească o anumită obligație într-un termen anume, ci pur și simplu i s-a adus la cunoștință ca va înceta contractul la data de 01.04.2022. Pentru acest motiv, reclamanta a început să facă demersurile pentru a se muta din acel spațiu.

Mai arată că în situația de față nici nu se poate vorbi despre o reziliere a contractului, art. 1552 C. civ. invocat de instanță reglementând în mod expres cazurile în care poate interveni rezilierea contractului, situația de față neîncadrându-se în niciunul din aceste cazuri, întrucât părțile nu au prevăzut în mod expres posibilitatea de a rezilia unilateral contractul. Modalitățile de încetare a contractului, prevăzute exhaustiv în cap. X, nu includ dreptul de reziliere unilaterală.

Mai mult, arată că în speță nici nu se pune problema unei rezilieri, ci cea a unei denunțări a contractului, nefiind aplicabil nici alin. (4) al articolului 1552 C. civ., care vorbește despre irevocabilitatea declarației de reziliere.

Pe cale de consecință, consideră că instanța de apel a reținut greșit faptul că rezilierea a avut loc în condițiile art. 1.552 C. civ., aplicând greșit acest text de lege. În realitate, sunt incidente prevederile art. 1.326 alin. (3) C. civ., denunțarea producând efecte juridice.

De asemenea, recurenta-reclamantă face trimitere și la prevederile art. 1199 C. civ., arătând că intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea retragerii unei oferte sau act juridic înainte ca acesta să intre în circuitul civil și să producă efecte juridice. În situația de față, însă, revocarea denunțării a avut loc după formularea răspunsului reclamantei destinat sublocatorului și după ce aceasta a făcut demersurile pentru mutarea aparatelor de joc (anunțarea ONJN privind scoaterea acestora din funcțiune).

Consideră că, întrucât art. 1325 C. civ. prevede că dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, textul de lege care se aplică în speță (revocarea denunțării) este art. 1199 C. civ.. În acest context, revocarea ar fi putut produce efecte doar dacă ar fi ajuns la reclamantă chiar în aceeași zi.

În drept, recursul de întemeiază pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ.

În probațiune, a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

IV. Apărările formulate:

Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nelegală, iar recursul este fondat.

Observă Înalta Curte că, prin acțiunea principală care formează obiectul prezentului dosar, reclamanta (în calitate de sublocatar) a solicitat obligarea pârâtelor (în calitate de sublocator, respectiv fideiusor) la plata de daune-interese, în temeiul unei clauze penale din cuprinsul contractului de sublocațiune încheiat între părți, invocând nerespectarea obligației sublocatorului de a nu denunța unilateral contractul.

Instanțele de fond au socotit neîntemeiată cererea principală reținând, sub un prim aspect, că notificarea de denunțare unilaterală nu a produs efecte juridice, întrucât nu a fost comunicată în modalitățile convenite prin contract, iar, pe de altă parte, că, oricum, a fost revocată de emitent înainte de termenul stabilit pentru încetarea contractului.

Împotriva soluției instanței de apel, reclamanta a formulat recurs, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privește situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Recursul este fondat.

Prin intermediul unei prime critici, recurenta-reclamantă a susținut că în mod nelegal instanțele de fond au apreciat că notificarea de denunțare unilaterală, emisă de sublocator, nu produce efecte juridice, pe motiv că nu a fost comunicată în modalitatea convenită prin contract.

Înalta Curte constată, pe baza celor reținute de instanțele de fond, că manifestarea de voință a sublocatorului a fost comunicată sublocatarului (recurenta-reclamantă din cauza de față) prin email, iar această modalitate nu era menționată în cuprinsul clauzei contractuale care reglementează comunicările dintre părți. Cu toate acestea, din situația de fapt reținută de instanțele de fond reiese că recurenta-reclamantă a recepționat această notificare, a luat-o în considerare și și-a exercitat drepturile aferente, respectiv a solicitat daune-interese în temeiul clauzei penale care sancționează tocmai atitudinea intimatei-pârâte.

În atare context, instanțele de fond au aplicat în mod greșit legea atunci când au considerat că notificarea de denunțare unilaterală nu produce efecte juridice. Clauza contractuală care reglementează modalitățile de realizare a comunicărilor între părți a fost instituită pentru a proteja drepturile destinatarului notificării. Însă, în măsura în care destinatarul a luat cunoștință de notificarea comunicată prin altă modalitate, recunoscându-i efectele, acestea nu pot fi înlăturate întrucât, prin chiar acordul lor de voință, părțile au agreat o altă formă de comunicare.

În acest sens, relevante sunt dispozițiile art. 1781 C. civ., din care reiese că, în materia contractului de locațiune, legea nu prevede o anumită formă specială pentru încheierea valabilă, fiind pe deplin aplicabil principiul consensualismului. Pe cale de consecință, orice derogare realizată de părți, prin acordul lor, de la clauzele cuprinse în contractul inițial, este valabilă, fără a fi condiționată de o anumită formă.

În cauză, din datele factuale prezentate chiar de către instanța de apel reiese că intimata-pârâtă sublocator a recurs la o formă de comunicare neprevăzută în contract, însă aceasta a fost acceptată de către recurenta-reclamantă, reieșind, astfel, fără echivoc, acordul părților de a deroga de la clauza contractuală privind modalitățile de comunicare.

Distinct de aceasta, chiar și pentru ipoteza în care s-ar reține că orice comunicare între părți, pentru a fi valabilă, trebuie să fie realizată în modalitățile convenite prin contract, Înalta Curte reține că intimata-pârâtă sublocator nu este îndreptățită a se prevala de nerespectarea acelei clauze contractuale pentru a obține exonerarea de răspundere, opunându-se principiul de drept potrivit căruia nimănui nu îi este permis să obțină beneficii invocând propria culpă.

În această linie de argumentație, procedând la comunicarea notificării de denunțare unilaterală a contractului de sublocațiune într-o altă modalitate decât cea convenită prin contract, sublocatorul a nesocotit acordul părților. A înlătura dreptul recurentei-reclamante la daune-interese doar pe motiv că intimata-pârâtă a procedat la comunicarea notificării prin încălcarea dispoziției contractuale ar echivala cu recunoașterea acesteia din urmă a unor beneficii care ar rezulta din nesocotirea contractului, fiind evident că, în ipoteza în care notificarea ar fi fost comunicată într-o modalitate convenită prin contract, dreptul la daune-interese al recurentei-reclamante nu ar mai fi fost contestabil. Atât timp cât recurenta-reclamantă a primit notificarea și și-a conformat conduita în sensul efectelor produse de aceasta, intimata-pârâtă nu poate obține beneficii invocând încălcarea unei clauze contractuale.

Pe cale de consecință, este întemeiată critica recurentei-reclamante potrivit căreia în mod greșit instanțele de fond au socotit că notificarea de denunțare unilaterală a contractului, emisă de intimata-pârâtă în calitate de sublocator, nu produce efecte juridice.

Tot astfel, Înalta Curte găsește fondată și critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor legale cu privire la revocarea notificării de către intimata-pârâtă.

Cercetând considerentele instanțelor de fond, Înalta Curte observă că acestea au realizat o confuzie între două instituții juridice distincte: rezilierea unilaterală, respectiv denunțarea unilaterală.

Astfel cum reiese din dispozițiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., rezilierea unui contract este sancțiunea care intervine, la inițiativa creditorului, atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută o obligație contractuală. Modalitățile de operare a rezilierii sunt reglementate de art. 1550 C. civ., aceasta putând fi dispusă de instanță, declarată unilateral de către partea îndreptățită ori operând de plin drept, în temeiul unui pact comisoriu valabil.

Deși este cert că rezilierea poate fi dispusă, în condițiile legii, prin declarație unilaterală a creditorului, această sancțiune nu poate fi confundată cu instituția denunțării unilaterale a contractului, care cunoaște atât o reglementare, cât și un regim juridic propriu.

Denunțarea unilaterală a contractului este enumerată în cuprinsul art. 1321 C. civ. printre cauzele de încetare a unui contract, cunoscând o reglementare și în cuprinsul art. 1276 C. civ. care, la alin. (1), prevede că dacă dreptul de a denunța contractul este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.

Deopotrivă, în materia specială a contractului de locațiune, denunțarea unilaterală este reglementată la art. 1816 C. civ., fiind recunoscută în cazul locațiunilor pe durată nedeterminată.

Așadar, în vreme ce rezilierea este o sancțiune aplicabilă în situația neexecutării culpabile a unei obligații contractuale, denunțarea unilaterală a unui contract este independentă de ideea de culpă, fiind recunoscută fie în cazul locațiunilor pe durată nedeterminată, fie atunci când există stipulație în acest sens.

Din considerentele instanțelor de fond nu reiese că, prin notificarea emisă de sublocator, acesta ar fi invocat vreo neexecutare din partea recurentei-reclamante, în calitate de sublocatar, a unei obligații contractuale, ci doar că intimata-pârâtă ar fi intenționat să înceteze contractul, în mod unilateral, înainte de expirarea termenului convenit. Mai mult chiar, instanța de apel a reținut în mod expres în ultimul paragraf de la pagina 11 a deciziei că în cuprinsul declarației emise de intimata-pârâtă nu s-a făcut trimitere la vreo încălcare a dispozițiilor contractuale.

Reiese, astfel, fără putință de tăgadă, că intimata-pârâtă a înțeles să emită o notificare de denunțare unilaterală a contractului de sublocațiune, iar nu o declarație de reziliere, termenul menționat în cuprinsul notificării nefiind unul acordat pentru executarea obligației, în scopul evitării sancțiunii rezilierii, ci un termen de preaviz. Prin urmare, în mod greșit instanțele de fond au reținut incidența în cauză a prevederilor art. 1552 C. civ., acestea fiind aplicabile exclusiv în cazul unei rezilieri unilaterale.

Fiind vorba de un act juridic unilateral, notificarea de denunțare unilaterală a contractului este guvernată de dispozițiile art. 1324-1326 C. civ.

Conform art. 1325 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. Așadar, în lipsa unor derogări, dispozițiile legale din materia contractelor reprezintă dreptul comun în privința actelor juridice unilaterale.

Relevante sunt și dispozițiile art. 1326 alin. (3) C. civ., conform cărora actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.

Interpretând coroborat aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că un act juridic unilateral, cum este și denunțarea unilaterală a unui contract, produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință, din motive neimputabile, de cuprinsul comunicării. Totodată, de la acel moment, actul juridic unilateral devine irevocabil, în temeiul art. 1325 rap. la art. 1270 C. civ., care instituie forța obligatorie a contractului și, consecutiv, a actului juridic unilateral.

Pe cale de consecință, în mod nelegal au apreciat instanțele de fond că revocarea denunțării unilaterale a contractului de sublocațiune, realizată de către intimata-pârâtă ulterior recepționării notificării de către recurenta-reclamantă, produce efecte juridice. Odată comunicată această denunțare unilaterală a contractului către recurenta-reclamantă, ea a devenit irevocabilă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497, C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 34/2024- A din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța va analiza apelul reclamantei și condițiile răspunderii civile contractuale, ținând seama de dezlegările de drept cuprinse în prezenta decizie, conform art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 34/2024- A din 25 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a Civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2024.