ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1948/2024

Ședința publică din data de 30 octombrie 2024

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată la 28 septembrie 2021 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.R.L.:

Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă reconvențional B. S.R.L. a solicitat constatarea nulității relative a contractului de franciză nr. x/15.02.2016 și obligarea reclamantei la plata sumei de 21.639,25 RON, cu titlu de daune-interese.

Prin hotărârea arbitrală nr. 4 din 29 noiembrie 2022, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov a admis în parte acțiunea arbitrală și, în consecință:

Prin sentința civilă nr. 10/F din 16 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă, a fost respinsă acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 4 din 29 noiembrie 2022, pronunțate de Tribunalul Arbitral – Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs.

În susținerea cererii de recurs, recurenta arată că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit recurentei, Curtea de Apel Brașov, soluționând cererea în anulare a hotărârii arbitrale, a aplicat instituții de drept care nu sunt incidente în cauză, respectiv a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1.276 – 1.277 C. civ., dispoziții care nu sunt aplicabile în cauză, a aplicat dispozițiile art. 400 C. proc. civ., deși motivele acțiunii în anulare nu priveau ipoteza reglementată de acest articol, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dispozițiile art. 397 alin. (1), dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., pronunțând o hotărâre care nu oferă o dezlegare chestiunii cu care a fost învestită, neexercitând controlul de legalitate asupra hotărârii arbitrale.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta arată că acțiunea în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) și h) C. proc. civ., existând două motive pentru care a solicitat anularea hotărârii arbitrale, unul procedural, cu privire la greșita compunere a tribunalului arbitral, iar celălalt privind greșita aplicare a normelor de drept material, care a condus la pronunțarea unei hotărâri arbitrale cu încălcarea principiului disponibilității în ipoteza extra petita - s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut.

În ceea ce privește motivul întemeiat pe greșita compunere a tribunalului arbitral, în raport de art. 608 lit. h) C. proc. civ., recurenta susține că instanța arbitrală a pronunțat soluția de două ori în dosarul nr. x/2021, existând două soluții diferite, iar supraarbitrul D. a participat la ambele deliberări, fiind incident motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. l C. proc. civ.

Astfel cum susține recurenta, la termenul de arbitraj din data de 08.06.2022 au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, iar tribunalul arbitral a reținut cauza în pronunțare, aceasta fiind amânată succesiv până la data de 13.07.2022.

La data de 13.07.2022, termenul stabilit pentru pronunțare, tribunalul arbitral, compus din arbitrii E., F. și supraarbitrul D., s-a întrunit, a deliberat, a pronunțat o soluție, stabilind în unanimitate ca minuta să fie redactată de supraarbitru.

În seara zilei de 13.07.2022, arbitrului E. i-a fost comunicată pe adresa de e-mail minuta redactată de supraarbitru, însă această minută nu corespundea hotărârii adoptate cu unanimitate în cursul zilei de 13.07.2022. Pentru acest motiv, arbitrul a refuzat semnarea acestei minute.

Tribunalul arbitral a amânat, cu încălcarea dispozițiilor legale, pronunțarea în cauză pentru data de 20.07.2022.

La data de 20.07.2022, arbitrul E. a formulat declarație de abținere în cauză, relatând evenimentele întâmplate în data de 13.07.2022, dar și faptul că supraarbitrul cauzei a pledat vehement și exclusiv poziția și interesele unei părți, adică poziția intimatei.

La data de 21.07.2022 i s-a comunicat încheierea tribunalului din 20.07.2022, prin care s-a dispus repunerea pe rol a cauzei și citația pentru noul termen de judecată din data de 27.07.2022. La acest termen de judecată i s-a adus la cunoștință cererea de abținere formulată de arbitrul E., iar față de motivele invocate în declarația de abținere, recurenta arată că a formulat, la data de 02.08.2022, cerere de recuzare a supraarbitrului D., cerere care a fost respinsă prin încheierea arbitrală din data de 14.09.2022.

Potrivit recurentei, procedura parcursă de tribunalul arbitral în data de 13.07.2022 încalcă normele imperative referitoare la deliberare, luarea hotărârii, întocmirea minutei, dezînvestirea instanței arbitrale, imposibilitatea revenirii asupra soluției odată ce a fost pronunțată.

Recurenta susține că, în soluționarea acțiunii în anulare, Curtea de Apel Brașov a confundat motivul de nelegalitate pe care l-a invocat, analizând incomptabilitatea arbitrului de a judeca în aceeași cauză după repunerea pe rol a acesteia, aspect care nu a fost invocat, și a analizat cererea sa din această perspectivă.

Recurenta subliniază că, la data de 20.07.2022, tribunalul arbitral a repus cauza pe rol, deși în data de 13.07.2022 hotărârea a fost luată, a fost redactată o minută (contrară hotărârii arbitrilor), iar toți cei trei arbitri și-au exprimat punctul de vedere în cauză.

Șirul evenimentelor din data de 13.07.2022 a fost relatat chiar de unul dintre arbitri, acesta menționând în declarația de abținere faptul că supraarbitrul a pledat în mod vehement și exclusiv poziția uneia dintre părți, precum și faptul că minuta prevederea a altă soluție decât cea stabilită cu ocazia deliberării.

Potrivit recurentei, deși arbitrajul are o natură convențională, în sensul că modul de organizare și administrare este lăsat la alegerea părților, tribunalul arbitral se supune dispozițiilor imperative ale legii, arbitrii având îndatorirea de a feri părțile de orice abuz, fiind obligați să asigure desfășurarea procesului arbitral cu respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces civil, adică principiul egalității părților, principiul respectării dreptului la apărare, principiul contradictorialității, principiul disponibilității, al imparțialității arbitrilor și al libertății de decizie.

Recurenta afirmă că instanța nu a analizat motivul invocat, cu privire la existența minutei redactate în data de 13.07.2022, în considerente făcându-se referire la "presupusa minută". Or, o hotărâre judecătorească trebuie să reflecte adevărul, iar nu presupuneri.

Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinicie și legale.

Recurenta susține că incompatibilitatea tribunalului arbitral a fost pusă la îndoială chiar de unul dintre arbitri, iar instanța de judecată, a cărei rol este de a asigura respectarea dispozițiilor imperative ale legii, a ignorat acest motiv, pronunțând o hotărâre întemeiată pe alte motive decât cele invocate, care lasă loc de interpretări și creează îndoieli cu privire la imparțialitatea tribunalului arbitral, vorbind despre "presupuse" acte emise de acesta.

În opinia recurentei, Curtea de Apel Brașov trebuia să clarifice această chestiune, respectiv să stabilească cu autoritate de lucru judecat dacă în data de 13.07.2022 a fost scrisă sau nu o minută a hotărârii arbitrale.

Neclarificând această chestiune, instanța de judecată a încălcat principiul aflării adevărului consacrat de art. 22 C. proc. civ. și s-a pronunțat pe alte motive decât cele invocate, încălcând regulile stabilite de art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, recurenta susține că instanța nu a exercitat controlul de legalitate asupra hotărârii arbitrale, lăsând să planeze dubiul cu privire la incompatibilitatea și imparțialitatea arbitrilor.

Ca atare, recurenta apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin hotărârea dată, instanța încălcând regulile de procedură prevăzute de art. 22 alin. (2) și de art. 397 alin. (1) din același Cod, nerespectarea acestora atrăgând sacțiunii nulității hotărârii.

Sub un alt aspect, recurenta arată că cel de-al doilea motiv al acțiunii în anularea hotărârii arbitrale a fost întemeiat pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f), tribunalul arbitral pronunțându-se asupra unor lucruri care nu s-au cerut, iar Curtea de Apel Brașov, soluționând cererea în anulare, a confundat instituția rezilierii unilaterale cu instituția denunțării unilaterale a contractului.

Reiterând parțial obiectul cererii arbitrale, al cererii reconvenționale și soluția tribunalului arbitral, recurenta precizează că instanța arbitrală a constatat că a intervenit denunțarea unilaterală a contractului de franciză nr. x/15.02.2021, "contractul fiind încetat de fiecare dintre părți", deși nu a fost învestit cu o astfel de cerere și făcând o gravă confuzie între noțiunile de denunțare unilaterală/declarație unilaterală de reziliere.

În aceeași ordine de idei, recurenta susține că, în soluționarea acțiunii în anulare, Curtea de Apel Brașov a confirmat eroarea de raționament a tribunalului arbitral, aplicând în cauză dispozițiile art. 1.276-1.277 C. civ., deși cererea arbitrală nu a fost întemeiată pe aceste dispoziții, ci pe dispozițiile art. 1.552 C. civ. privind instituția rezilierii.

Potrivit recurentei, analizând condițiile denunțării unilaterale a contractului de franciză, constatând incidența acestei instituții, tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, iar Curtea de Apel Brașov a reținut în mod greșit că tribunalul arbitral a răspuns petitelor pe care le-a formulat.

În opinia recurentei, în situația în care s-ar fi constatat că nu sunt îndeplinite condițiile rezilierii unilaterale, soluția corectă ar fi fost aceea de respingere în tot a cererii introductive. Tribunalul arbitral, însă, a respins primul capăt de cerere, dar a admis în parte capătul de cerere privind restituirea echipamentelor, întrucât, în considerente, a constatat că a intervenit denunțarea unilaterală a contractului de franciză.

Astfel cum susține recurenta, în temeiul principiului disponibilității, tribunalul arbitral nu s-ar fi putut pronunța decât în limita învestirii de către părți, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în sensul verificării condițiilor intervenirii rezilierii unilaterale a contractului de franciză, iar soluția pronunțată ar fi trebuit să reflecte analiza doar a condițiilor rezilierii unilaterale.

Potrivit recurentei, instituția denunțării unilaterale a contractului, reglementată de dispozițiile art. 1.276-1.277 C. civ., nu este aplicabilă contractului de franciză nr. x/15.02.2021.

Potrivit capitolului VII din contractul de franciză nr. x/15.02.2021, acesta a intrat în vigoare la data semnării, 15.02.2021 și va avea o durată de 6 ani, fiind un contract cu durată determinată.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 1.276 și 1.277 C. civ., rezultă că dreptul legal de a denunța unilateral un contract există numai în cazul contractelor cu executare succesivă, încheiate pe perioadă nedeterminată.

În cazul contractelor cu executare succesivă încheiate pe o durată determinată, dreptul de a denunța unilateral contractul are doar natură convențională, există numai dacă părțile prevăd în mod expres acest drept de denunțare.

Acest drept de denunțare unilaterală a contractului nu a fost recunoscut niciuneia dintre părți prin contractul de franciză nr. x/15.02.2021.

Ca atare, recurenta apreciază că, atât tribunalul arbitral, cât și Curtea de Apel Brașov au confundat denunțarea unilaterală cu rezilierea contractului.

Potrivit recurentei, rezilierea nu se poate obține de către o parte decât pe temeiul unei neexecutări însemnate a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte; în schimb, denunțarea unilaterală reprezintă o manifestare de voință discreționară din partea autorului său care reprezintă exercitarea unui drept potestativ de a înceta raporturile contractuale independent de vreo neexecutare din partea celeilalte părți contractuale.

Or, astfel cum arată recurenta, cererea arbitrală a vizat verificarea îndeplinirii condițiilor intervenirii rezilierii contractului de franciză nr. x/15.02.2021 în baza declarației de reziliere unilaterală a francizorului din data de 03.06.2021, iar nu constatarea intervenirii denunțării unilaterale a contractului.

Mai susține recurenta că, deși Curtea de Apel Brașov a reținut că pe calea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale nu se pot ataca considerentele acesteia, nu există nicio dispoziție din cuprinsul Cărții a IV-a C. proc. civ. - Despre arbitraj care să excludă aplicarea dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora obiect al căii de atac îl reprezintă atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele acesteia.

Ca atare, recurenta apreciază că, excluzând de la controlul legalității raționamentul tribunalului arbitral expus în considerente, Curtea de Apel Brașov a încălcat un drept fundamental, acela al dreptului la apărare în componența accesului la o instanță.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din Codul de procedură civilă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte 06 februarie 2024.

La 07 martie 2024, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 08 aprilie 2024. Prin încheierea din 21 martie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2023 a fost respinsă cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru formulată de recurenta-reclamantă.

Prin încheierea din 12 iunie 2024 a fost încuviințată cererea de amânare a cauzei formulată de intimata-pârâtă pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales din motive medicale, fiind acordat termen la data de 30 octombrie 2024.

Înalta Curte, analizând hotărîrea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil trebuie precizat, cu referire la cadrul judecății, că obiectul prezentului recurs îl constituie sentința prin care a fost respinsă acțiunea recurentei în anularea unei hotărâri arbitrale, cale de atac supusă unei duble limitări.

Pe de o parte, rămâne supusă exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același act normativ și obligă recurentul să prezinte critici concrete împotriva sentinței, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile și având vocația de a fi examinate de instanța de recurs, în condițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, motivele care pot întemeia o acțiune în anulare conform art. 608 C. proc. civ. sunt expres și limitativ prevăzute de lege, fiind, ca atare, de strictă interpretare și vizează condiții de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înțelegerea părților concretizată în convenția arbitrală, precum și cauze de nelegalitate expres stabilite, fără să poată fi valorificate motive referitoare la situația de fapt, probele administrate, aspecte de temeinicie.

În mod corespunzător, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în decizia nr. 1/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

Consecutiv acestor statuări, Înalta Curte subliniază că vor fi analizate numai criticile care sunt îndreptate împotriva sentinței recurate, nu și acelea care se raportează la sentința arbitrală și a celor referitoare la fondul litigiului.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiția existenței unei neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea, potrivit art. 174 din Codul de procedură civilă. Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Înalta Curte observă că, în susținerea acestui motiv de casare, recurenta a precizat că a solicitat, în raport de dispozițiile art. 608 lit. h) Cod procedură civilă, anularea hotărârii arbitrale ca urmare a greșitei compuneri a tribunalului arbitral, iar Curtea de Apel Brașov, soluționând cererea, a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2), art. 397 alin. (1).

De asemenea, a invocat încălcarea art. 461 alin. (2) C. proc. civ., critică circumscrisă, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.

În argumentarea criticilor, recurenta a arătat că tribunalul arbitral a pronunțat soluția de două ori în dosarul nr. x/2021, soluțiile fiind diferite, iar supraarbitrul D. a participat la ambele deliberări, fiind incident motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Totodată, potrivit recurentei, Curtea de Apel Brașov a confundat motivul de nelegalitate pe care l-a invocat, analizând incompatibilitatea arbitrului de a judeca în aceeași cauză, după repunerea pe rol a acesteia (400 C. proc. civ.), acest aspect nefiind invocat în acțiunea în anulare.

În esență, recurenta a afirmat că, la data de 20 iulie 2022, tribunalul arbitral a repus cauza pe rol, deși la 13 iulie 2022 s-a luat o hotărâre, a fost redactată o minută contrară hotărârii arbitrilor, iar toti arbitrii și-au exprimat punctul de vedere în cauză.

Analizând criticile recurentei, Înalta Curte pornește de la a observa că, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ., "Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare".

Aceste dispoziții procedurale se aplică și arbitrilor, astfel cum impune art. 562 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că, pentru a deveni incompatibili, în cauză, arbitrii trebuia să fi pronunțat hotărârea prin care să se dezînvestească tribunalul arbitral, în toate cazurile, astfel cum impun dispozițiile art. 602 alin. (1) C. proc. civ., pronunțarea trebuind să fie precedată de deliberarea în secret a arbitrilor, în modalitatea stabilită de convenția arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul arbitral.

Relavant este și faptul că, în raport de dispozițiile art. 602 alin. (4) C. proc. civ., după deliberare, se va întocmi o minută, care va cuprinde pe scurt conținutul dispozitivului hotărârii și în care se va arăta, când este cazul, opinia minoritară.

Or, în cauză, astfel cum a constatat Curtea de Apel Brașov, nu există o minută întocmită la data de 13 iulie 2021, care să cuprindă soluția pronunțată de arbitri, astfel cum susține recurenta, motiv pentru care cazul de incompatibilitate invocat de aceasta nu a putut fi reținut.

Înalta Curte observă că analiza Curții de Apel Brașov răspunde criticilor formulate de parte în acțiunea în anulare, iar faptul că soluția pronunțată nu este în acord cu cele afirmate de parte nu poate duce la concluzia încălcării dispozițiilor art. 22 alin. (2) Cod procedură civilă, respectiv a art. 397 alin. (1) din același Cod.

Totodată, nu poate fi reținută nici nelegalitatea hotărârii invocată de recurentă în sensul că instanța a aplicat greșit art. 400 C. proc. civ. care nu a fost invocat de parte, întrucât Curtea de Apel Brașov a reținut incindența în cauză a acestei dispoziții procedurale.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că, în soluționarea acțiunii în anulare, instanța nu poate proceda la o devoluare a litigiului, neputând fi reținută încălcarea art. 461 alin. (2) Cod procedură civilă.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța, în soluționarea acțiunii în anulare, a aplicat greșit dispozițiile art. 1.276-1.277 C. civ., în condițiile în care cererea arbitrală s-a fundament pe prevederile art. 1.552 C. civ.

Totodată, potrivit recurentei, Curtea de Apel Brașov, în soluționarea acțiunii în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., a confundat denunțarea unilaterală cu rezilierea contractului.

Analizând această critică, se impune a se arăta cu prioritate că hotărârea arbitrală are o natură mixtă, fiind un act jurisdicțional cu o pronunțată componentă contractuală, nereprezentând o hotărâre judecătorească, ci un act jurisdicțional asimilat hotărârilor judecătorești. Chiar dacă, în limbajul curent, se poate spune că hotărârea arbitrală este supusă "căii de atac" a acțiunii în anulare, aceasta nu înseamnă că sunt împrumutate regulile căilor de atac, cât timp legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care se poate introduce acțiunea în anulare, termenul, instanța competentă, modul de judecată și regimul hotărârii pronunțate asupra acțiunii în anulare.

Instanța de judecată nu poate interveni în judecata arbitrală decât în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Așadar, pe calea acțiunii în anulare se poate cerceta respectarea condițiilor de formă ale arbitrajului, existența unei convenții arbitrale legale și posibilitatea ca litigiul să fie soluționat pe această cale, constituirea tribunalului arbitral, asigurarea dreptului la apărare a părților, redactarea hotărârii arbitrale și respectarea dispozițiilor imperative ale legii și a normelor care asigură ordinea publică și bunele moravuri.

Notează Înalta Curte că instanța învestită în acțiunea în anulare nu este o instanță de control judiciar în sensul dispozițiilor procedurale aplicabile unui litigiu dedus spre soluționare instanței de judecată; soluționând acțiunea în anulare, curtea de apel nu este îndreptățită a proceda precum o instanță de apel, devoluând litigiul, ci este obligată să se rezume la verificarea desfășurării procedurii arbitrale prin prisma motivelor limitativ prevăzute de dispozițiile art. 608 din C. proc. civ.

Transpunând aceste considerații de principiu la recursul de față, Înalta Curte ia act că recurenta reia, de fapt, fondul litigiului arbitral, ceea ce nu este permis prin exercițiul acțiunii în anulare, deoarece cazurile pentru care instanța de judecată poate dispune desființarea unei sentințe arbitrale sunt restrictiv prevăzute de lege, acest lucru fiind cu atât mai puțin în calea extraordinară de atac a recursului.

Ca atare, argumentele dezvoltate de parte în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot face obiectul analizei.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta recurenta-reclamantă A. S.R.L.

Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său".

Este notoriu că, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, partea care a câștigat procesul nu poate obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune și în dreptul intern.

Realitatea și necesitatea cheltuielilor țin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obține serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanție a succesului său.

Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputația celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.

Văzând prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța apreciază că, în raport de complexitatea cauzei și activitatea concretă desfășurată de avocatul intimatei-pârâte B. S.R.L. nu se impune reducerea cuantumului onorariului avocațial.

Motivat de aceste considerente, va respinge cererea de reducere a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.

În raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 18.000 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 10/F din 16 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Brașov – secția Civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 18.000 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.