ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1568/2024

Ședința publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată la data de 04.10.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la restituirea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar preluate din patrimoniul reclamantei, pe care aceasta refuză să le restituie; în subsidiar, în cazul în care se va dovedi că, din orice motive, bunurile mobile însușite de pârâtă nu pot fi recuperate, solicită să se dispună obligarea pârâtei la plata valorii de inventar a bunurilor, în cuantum total de 1.177.751,18 RON, din care 50.233,28 RON pentru bunurile de inventar și 1.127.517,90 RON pentru mijloacele fixe.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Hotărârile instanțelor de fond:

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei din apel a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin care a solicitat casarea în tot a deciziei atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că decizia este nemotivată.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta susține că, din considerentele deciziei atacate, nu transpare raționamentul logico-juridic prin care instanța de apel a apreciat că, raportat la probele administrate în cauză, recurenta-reclamantă nu a probat îndeplinirea condiției privind existența unei fapte ilicite.

Arată recurenta, în esență, că, deși instanțele de fond sunt suverane în aprecierea probelor și reținerea situației de fapt, potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) litl b) din același Cod, această apreciere nu este arbitrară, ci trebuie motivată, astfel cum s- a reținut în literatura de specialitate.

În concret, susține autoarea prezentei căi de atac că instanța de apel nu a arătat motivat de ce a apreciat că probele administrate în cauză justifică situația de fapt reținută. În acest sens, arată că, exceptând justificarea înlăturării probei cu procesul-verbal de inventariere din 31.12.2018, instanța de prim control judiciar s-a rezumat la a menționa în mod generic probele pe care și-a întemeiat reținerile, fără a arăta nici ce înscrisuri au fost avute în vedere, nici care depoziții din cuprinsul interogatoriului și al declarațiilor de martori justifică reținerea faptului că apelanta-reclamantă nu a probat, în condițiile art. 249 C. proc. civ., că intimata-pârâtă ar fi preluat sau și-ar fi însușit în orice mod vreunul dintre bunurile ce fac obiectul cauzei deduse judecății.

Or, arată recurenta, spre exemplu, răspunsul martorilor la întrebările adresate nu este lipsit de echivoc - nu confirmă și nu infirmă teza propusă, de niciuna dintre părți, astfel încât trimiterea la această probă să fie apreciată ca fiind o justificare a reținerii unei anumite situații de fapt, fără a fi arătat raționamentul care a stat la baza acestei rețineri.

De asemenea, în ce privește înscrisurile, precizează că singura mențiune concretă este cu privire la procesul-verbal de inventariere din 31.12.2018, pe care instanța de apel l-a apreciat ca fiind întocmit pro causa.

În acest context, menționează că formularea generică "înscrisurile de la dosarul cauzei" nu reprezintă o motivare reală, în contextul în care unele dintre acestea sunt de natură a dovedi că intimata-pârâtă ar fi preluat sau și-ar fi însușit în orice mod vreunul dintre bunurile ce fac obiectul cauzei deduse judecății, precum și că a întrebuințat în interes personal aceste bunuri.

Totodată, învederează că la dosarul cauzei au fost depuse o multitudine de înscrisuri care nu au fost avute în vedere de către instanță sau, cel puțin, în conținutul deciziei nu se arată de ce instanța a apreciat că aceste înscrisuri nu sunt de natură a proba susținerile recurentei-reclamante (nefiind înlăturate expres și motivat prin hotărârea recurată), cu atât mai mult cu cât acestea veneau în sprijinul tezei propuse de recurenta-reclamantă, respectiv că intimata-pârâtă achiziționa în numele societății bunuri personale, care apar ca fiind în gestiunea acesteia (astfel cum susține că rezultă din documentele contabile care au stat la baza întocmirii expertizei și din cuprinsul concluziilor acesteia), dar care erau utilizate în afara sediului societății, precum și că intimata a primit în folosință aceste bunuri, cu privire la care a fost formulată solicitarea de restituire, rămasă fără răspuns.

În sensul celor învederate, recurenta-reclamantă enumera o parte din înscrisurile care îi susțin ipoteza și care nu au fost avute în vedere de instanța de apel: lista de inventar mijloace fixe/31.12.2016, lista de inventar obiecte de inventar/31.12.2016, procesele-verbale de dare în folosință a acestor bunuri către intimata-pârâtă, bonul de comandă nr. x, factura nr. x

Totodată, menționează că aceste documente au stat la baza întocmirii raportului de expertiză (o altă probă care nu a fost avută în vedere de instanță), precum și faptul că, pe parcursul soluționării litigiului în apel, a fost restituit unul dintre bunuri - un autoturism.

Prin urmare, consideră că pot fi avute în vedere două posibilități: 1) fie instanța de apel nu a avut în vedere aceste înscrisuri, însă în cuprinsul considerentelor nu se regăsește raționamentul pentru care instanța a apreciat că acestea nu sunt relevante soluționării cauzei; 2) fie instanța de apel a dat o altă interpretare înscrisurilor, caz în care se impunea prezentarea raționamentului pentru care instanța a apreciat astfel.

În opinia recurentei-reclamante, din maniera în care a fost motivată hotărârea nu se poate deduce nici măcar dacă instanța a avut în vedere la soluționarea cauzei înscrisurile menționate anterior, cu atât mai puțin raționamentul juridic care a stat la baza adoptării acestei soluții.

În continuare, arată că, în ceea ce privește raportul de expertiză judiciară contabilă, singura mențiune este cea de la fila nr. x par. 10 din decizia atacată, unde se arată că, "în cauză, au fost încuviințate și administrate probele cu înscrisuri, cu interogatoriul intimatei-pârâte, cu martori și cu expertiză judiciară în specialitatea contabilitate".

Or, în condițiile în care singura mențiune cu privire la raportul de expertiză este aceea că a fost administrat în cauză, fără a se arăta motivat de ce acesta nu a fost avut în vedere, consideră recurenta că nu poate avea o garanție că instanța de apel nu a judecat în mod arbitrar, cu atât mai mult cu cât concluziile raportului de expertiză îi erau favorabile.

În acest sens, face referire la concluziile expertului cu privire la obiectivul nr. 3 din expertiză, pe care le evocă, adăugând că instanța era ținută să arate motivat de ce a apreciat că raportul de expertiză contabilă a fost înlăturat din materialul probator și nu a fost de natură a dovedi teza propusă de recurenta-reclamantă.

Dintr-un alt punct de vedere, susține autoarea prezentei căi de atac că în cuprinsul deciziei atacate se regăsesc o serie de considerente decisive care, prin maniera vagă în care au fost expuse, fac decizia criticabilă din perspectiva motivării.

În acest sens, indică faptul că din considerentele aflate la fila nr. x par. 9-12 din decizia atacată rezultă că în privința situației de fapt se impune reținerea autorității de lucru judecat, raportat la faptul că recurenta-reclamantă nu a contestat starea de fapt reținută de prima instanță.

Or, recurenta învederează că maniera vaga în care au fost expuse aceste considerente fac hotărârea criticabilă din perspectiva motivării, de vreme ce din cuprinsul acestora nu rezultă, în concret, cu privire la ce anume se impune reținerea autorității de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât, prin raportare la prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 477 alin. (2) din același act normativ, apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului și devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit autoritatea de lucru judecat cu privire la situația de fapt, în cauză fiind încălcate prevederile art. 476 și art. 477 C. proc. civ., care reglementează efectul devolutiv al apelului, precum și limitele acestui efect.

În concret, autoarea prezentului demers procedural se raportează la considerentele aflate la fila nr. x par. 9-12 din decizia atacată și susține că prin apelul formulat a fost provocată o nouă judecată asupra fondului, devoluțiunea operând cu privire la toate aspectele. Or, reținând autoritatea de lucru judecat cu privire la situația de fapt, deși prin apelul formulat a fost provocată o nouă judecată asupra fondului, instanța a încălcat prevederile legale indicate anterior.

O altă critică, subsumată acestui motiv de casare, privește faptul că instanța de apel a încălcat normele de procedură ale art. 476 alin. (1) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 477 alin. (2) și ale art. 7 din același Cod, atunci când a reținut că "aspectele referitoare la incidența unor norme legale care reglementează contractul de mandat și din Legea nr. 22/1969 reprezintă motive noi de apel, care nu pot fi analizate față de prevederile art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, după ce redă o serie de considerente ale instanței de apel, recurenta conchide în sensul că, neanalizând prevederile legale din materia mandatului, precum și pe cele ale art. 144

1

, ale art. 144

2

și ale| art. 144

3

din Legea nr. 31/1990, motivat de faptul că acestea ar reprezenta motive noi de apel, instanța a încălcat dispozițiile art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (2) din C. proc. civ.

În susținere, precizează că, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel, aceasta a invocat faptul că "fapta ilicită constă în preluarea și întrebuințarea în interes personal de către pârâtă a bunurilor subscrisei, abuzând de funcțiile deținute în A. S.A., fapt ce constituie o încălcare evidentă a dispozițiilor art. 144

1

, ale art. 144

2

și a celor ale art. 144

3

din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care pârâta era obligată să-și exercite mandatul cu prudența și diligenta unui bun administrator".

În egală măsură, învederează că și refuzul instanței de apel a aplica în soluționarea cauzei prevederile Legii nr. 22/1969 reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (2) din C. proc. civ.

În urma administrării raportului de expertiză în apel, în temeiul art. 478 alin. (2) C. proc. civ., susține recurenta că a rezultat faptul că intimata-reclamantă avea calitatea de gestionar asupra bunurilor ce fac obiectul cauzei, că pentru o parte dintre acestea au fost întocmite procese-verbale de dare în folosință, restul rămânând în gestiunea acesteia.

Susține că, pentru a dovedi faptul că aceste bunuri se află la intimata-pârâtă, au fost analizate centrele de cost și responsabilul de acestea - rezultând că persoana responsabilă de gestiune era B. - precum și dacă bunurile au fost date în folosință altor angajați - fiind identificate procese-verbale de dare în folosință a unora dintre bunuri doar către B..

În acest context, susține recurenta-reclamantă că invocarea în apel a prevederilor Legii nr. 26/1969, care reglementează angajarea gestionarilor precum și răspunderea acestora, nu poate fi apreciată ca fiind un motiv nou de apel, proba cu expertiză fiind încuviințată tocmai în acest sens. Totodată, precizează că, în realitate, ulterior administrării probei cu expertiză, doar s-au punctat anumite concluzii care rezultau din administrarea probei, în susținerea acelorași motive de fapt și de drept expuse prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la situația de fapt stabilită.

De asemenea, învederează recurenta că, refuzând să aplice normele de drept material incidente, instanța de apel a încălcat principiul legalității, reglementat de prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., autoarea prezentului demers procedural invocă faptul că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 6, art. 7, art. 249 și art. 328 alin. (1) din C. proc. civ., când a reținut că recurenta-reclamantă nu a probat îndeplinirea condiției privind existența unei fapte ilicite.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta susține că, în raport de dispozițiile art. 7 din C. proc. civ., instanța de apel trebuia să aibă în vedere prevederile art. 249 din același Cod. Ca atare, de vreme ce recurenta-reclamantă a făcut dovada calității de gestionar a intimatei-pârâte, precum și a lipsei predării bunurilor în folosința altui angajat, în cauză a devenit incidentă prezumția legală reglementată în cuprinsul prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 22/1969, care dispun că "gestionarul răspunde integral față de organizația socialistă pentru pagubele pe care le-a cauzat în gestiunea sa".

Așadar, aceste dispoziții legale instituie o prezumție relativă de vinovăție în sarcina gestionarului căruia i s-a constatat o lipsă în gestiune.

Raportându-se și la dispozițiile art. 328 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că, făcând dovada faptului vecin și conex, aceasta și-a probat susținerile, astfel cum impune art. 249 din același Cod, prin urmare instanța de apel era ținută să facă aplicarea prezumției legale reglementate în cuprinsul prevederilor legale citate anterior.

În altă ordine de idei, învederează recurenta că și în situația în care se face abstracție de aspectele expuse anterior, se impune a fi observat că aceasta a probat ceea ce era posibil de probat - că bunurile se aflau în gestiunea intimatei-pârâte și că nu au fost date în folosința altcuiva, iar intimata-pârâtă nu a făcut, cu excepția autoturismului, dovada predării acestora.

A aprecia că recurenta-reclamantă era ținută să probeze preluarea/însușirea fiecărui bun, reprezintă o probatio diabolica, astfel că, apreciind că recurenta-reclamantă nu a probat ceva ce era imposibil de probat, instanța a încălcat și dreptul acesteia la un proces echitabil.

Consideră că este important de remarcat faptul că, deși intimata-pârâtă a susținut că bunurile au rămas la sediul societății, nu există nicio dovadă în acest sens.

În drept, recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

IV. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.

Prin acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. la restituirea mijloacelor fixe și a obiectelor de inventar preluate din patrimoniul reclamantei, pe care aceasta refuză să le restituie iar, în subsidiar, obligarea la plata contravalorii acestora. Instanțele de fond au socotit neîntemeiată acțiunea astfel formulată, reclamanta exercitând recurs prin care a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.. Criticile sunt nefondate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunțat exigențele pe care o hotărâre judecătorească trebuie să le respecte din punctul de vedere al motivării, reținând, în cauza Albina împotriva României, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Prin urmare, C. proc. civ. și art. 6 CEDO impun judecătorului obligația de a motiva corespunzător hotărârea pe care o pronunță, făcând referire la probele administrate, indicând motivele de fapt și de drept pe care le reține și oferind răspuns apărărilor esențiale ale părților.

În cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat în mod corespunzător decizia atacată, redând prevederile legale incidente, expunând un raționament logico-juridic convingător și oferind răspuns tuturor susținerilor esențiale ale apelantei-reclamante. De asemenea, instanța de apel a analizat și probatoriul socotit relevant (înscrisuri, declarații de martori, interogatoriu), astfel încât critica recurentei-reclamante, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este fără suport.

În realitate, Înalta Curte observă că, prin intermediul acestei critici, recurenta-reclamantă tinde să supună cenzurii instanței de recurs modalitatea în care instanța de apel a analizat și a interpretat probatoriul, formulând critici de netemeinicie a deciziei atacate. Or, recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, având rațiunea de supune instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Așadar, prin intermediul recursului, nu pot fi cenzurate aspecte de temeinicie, precum interpretarea probatoriului ori stabilirea situației de fapt.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a realizat o analiză a probatoriului considerat relevant, evaluând probele în mod individual și în ansambul lor, conform art. 264 C. proc. civ.. Pentru a satisface exigențele legale, este suficient ca motivarea să fie coerentă și să ofere răspuns tuturor susținerilor esențiale ale părților, chiar și într-o manieră implicită, nefiind necesară analiza fiecărui argument.

Referirea generică a instanței la probele administrate nu este de natură a atrage un viciu de motivare a deciziei, atât timp cât, în continuarea raționamentului, instanța a prezentat, în detaliu, care sunt motivele pentru care socotește că apelanta-reclamantă nu a probat săvârșirea de către intimata-pârâtă a faptei ilicite.

Cu privire la înscrisurile constând în liste de inventar întocmite în anul 2016 și procesele-verbale de dare în folosință a unor bunuri, invocate pe calea recursului de către recurenta-reclamantă, instanța de apel a oferit un răspuns chiar explicit, în paragraful 5, pagina 5 a deciziei. Consecutiv, atât timp cât aceste înscrisuri au fost socotite insuficiente pentru a proba fapta ilicită, s-a oferit un răspuns implicit și în ceea ce privește lipsa de relevanță a probei cu expertiză, administrată în cauză, în condițiile în care, astfel cum reiese din chiar susținerile recurentei-reclamante, această expertiză a avut la bază tocmai aceste înscrisuri.

Deopotrivă, răspuns implicit se regăsește în cuprinsul deciziei și cu privire la argumentele recurentei-reclamante întemeiate pe celelalte mijloace de probă, instanța de apel arătând că, în condițiile în care, ulterior datei de 04.08.2017, intimata-pârâtă nu a mai avut acces în incinta societății, bunurile puteau ieși din posesia recurentei-reclamante în perioada 04.08.2017-31.12.2018, independent de voința intimatei-pârâte. Tot astfel, instanța de apel a reținut că nu s-a probat, cu certitudinea cerută de lege, că intimata-pârâtă ar fi preluat sau și-ar fi însușit, în orice mod, aceste bunuri.

A mai criticat recurenta-reclamantă modalitatea în care instanța de apel a preluat situația de fapt reținută de prima instanță. Și această critică este nefondată, în condițiile în care instanța de apel a explicat care este motivul pentru care reevaluarea situației de fapt nu se mai impune, și anume lipsa unei critici prin apelul formulat. De altfel, Înalta Curte observă că această critică adusă de către recurenta-reclamantă are caracter formal, în condițiile în care nu este însoțită și de o prezentare a unei alte situații de fapt decât cea la care instanța de apel a făcut trimitere.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, argumentația instanței de apel nu este vagă, în cuprinsul deciziei recurate menționându-se în mod expres că nu este contestată și, prin urmare, intră în autoritate de lucru judecat situația de fapt referitoare la relația juridică dintre părți.

Așadar, criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

A mai invocat recurenta-reclamantă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce privește situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Și din această perspectivă recursul este nefondat.

În primul rând, în mod corect a considerat instanța de apel că operează autoritatea de lucru judecat în privința situației de fapt (mai precis a relației juridice dintre părți) reținute de prima instanță, conform art. 430 C. proc. civ., atât timp cât acest aspect nu a fost criticat pe calea apelului.

Deși este real că apelul determină o nouă devoluțiune a cauzei, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, este aplicabil, deopotrivă, principiul disponibilității, controlul instanței de apel neputând fi extins asupra chestiunilor care nu sunt criticate pe calea apelului, cu excepția situației în care se invocă, din oficiu, motive de ordine publică. În acest sens sunt dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant [...].

De altfel, după cum deja s-a constatat, recurenta-reclamantă nu a învederat o altă situație decât cea cu privire la care instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat, ceea ce conduce la concluzia caracterului pur formal al acestei critici.

Nefondată este și critica potrivit căreia instanța de apel în mod greșit nu a analizat susținerile apelantei-reclamante din perspectiva contractului de mandat și a Legii nr. 22/1969. Astfel cum în mod judicios a reținut prima instanță, acestea reprezintă motive noi, invocate abia prin concluziile scrise, după reținerea cauzei în pronunțare, nefăcând obiectul dezbaterii contradictorii a părților. Acestea reprezintă o nouă cauză a cererii de chemare în judecată, atât timp cât cauza reprezintă situația de fapt calificată juridic. Deopotrivă, cuprinsul cererii de apel nu relevă o trimitere implicită la aceste prevederi legale, pentru a considera că ar fi vorba doar de o corectă încadrare juridică a susținerilor apelantei-reclamante.

Trebuie amintit, în acest context, că atât timp cât aceste temeiuri de drept nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel, o eventuală reținere a lor de către instanța de apel ar fi fost de natură a înfrânge dreptul la apărare al intimatei-pârâte, care s-ar vedea pusă în situația de a primi o hotărâre judecătorească în cadrul căreia sunt valorificate aspecte pe care nu le cunoștea.

Criticile aduse de către recurenta-reclamantă din perspectiva modalității în care instanța de apel a apreciat asupra prevederilor art. 144

1

, art. 144

2

, art. 144

3

din Legea nr. 31/1990 sunt lipsite de relevanță, în contextul în care s-a reținut ca fiind nedovedită fapta ilicită a intimatei-pârâte. Or, în atare situație, nu se poate pune problema aplicării acestor prevederi legale, ce reglementează răspunderea administratorilor unei societăți.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu au fost nesocotite de către instanța de apel prevederile art. 476 alin. (1) și ale art. 477 alin. (2) C. proc. civ., judecata în apel realizându-se cu respectarea principiului legalității, al dreptului la apărare și al disponibilității.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că încălcarea prevederilor art. 7, art. 249, art. 328 alin. (1) și art. 6 C. proc. civ. a fost invocată doar în mod formal de către recurenta-reclamantă, criticile dezvoltate aducând în discuție aspecte de probațiune, care nu pot fi evaluate în această etapă procesuală. Iar cât privește referirea la Legea nr. 22/1969, astfel cum deja s-a argumentat, acest act normativ a fost invocat, ca motiv nou de apel, în afara termenului legal, neputând constitui temei al prezentei acțiuni.

Pentru toate aceste considerente, constatând că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 179 din 08 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2024.