ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 824/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.08.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. și B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună: obligarea pârâtei la restituirea bunurilor ce îi aparțin, menționate în anexa 1 și care echipează D. (în prezent E.) situat în București, Calea x, sector 1 și, în subsidiar, în măsura în care aceste bunuri sau o parte din ele nu mai există fizic, obligarea pârâtei la plata contravalorii respectivelor bunuri la valoarea de piață; obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință a bunurilor respective, începând cu data de 01.01.2019 și până la data restituirii lor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat art. 1357 și urm. C. civ.

Prin încheierea din 12.06.2020 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 a fost încuviințată în principiu cererea de arătare a titularului dreptului, terțul F. S.R.L. dobândind în conformitate cu dispozițiile art. 77 alin. (4) noul C. proc. civ. calitatea de intervenient principal.

Prin sentința civilă nr. 1023/10.05.2022 pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 au fost respinse obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de pârâtă și intervenientă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată cu privire la cererea principală, ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea principală formulată de către reclamanta A. și B. S.R.L., a fost obligată pârâta să restituie reclamantei bunurile mobile identificate și în cantitățile stabilite la pozițiile 1-28 și 31-167 din tabelul de la filele x ale raportului de expertiză efectuat de expertul G.; au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea de arătare a titularului dreptului, respectiv cu privire la bunurile mobile identificate la pozițiile 29-30, și 168-172 din tabelul de la filele x ale raportului de expertiză efectuat de expertul G..

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.340,2 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta C. S.R.L. și intervenienta F. S.R.L.; de asemenea, a declarat apel reclamanta A. și B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1800 A din 24 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis excepția tardivității apelului formulat de către reclamantă.

A respins apelul formulat de către reclamanta A. și B. S.R.L., ca tardiv formulat.

Totodată, a admis apelul formulat de către pârâta S.C. C. S.R.L. și intervenienta F. S.R.L.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a bunurilor mobile identificate și în cantitățile stabilite la poz. 1 - 25, 27 - 28, 33 – 132, 134 - 140, 142 – 156, 159 - 167 din tabelul aflat la f. x din raportul de expertiza efectuat de exp. G.; a admis în parte cererea de arătare a titularului dreptului, respectiv cu privire la bunurile mobile identificate la poz. 26, 29 - 32, 133, 141, 157, 158, 168 - 172 din tabelul aflat la f.14-22 din raportul de expertiză efectuat de exp. G. și a menținut în rest sentința apelată.

De asemenea, a respins cererea apelantei reclamante de obligare a apelantelor pârâte, respectiv intervenientă la plata cheltuielilor de judecată aferente apelului, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea apelantelor pârâtă și intervenientă de obligare a apelantei reclamante la plata cheltuielilor de judecată; a obligat apelanta reclamantă la plata către fiecare dintre apelantele pârâte și interveniente a unei sume de câte 841,45 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă apelului, precum și a unei sume de câte 5.000 RON onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă C. S.R.L. și recurenta-intervenientă F. S.R.L. au formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate cu privire la soluția de schimbare în parte a sentinței civile nr. 1023/10.05.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, care privește soluția de admitere în parte a apelului pe care l-au declarat și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de prim control judiciar pentru rejudecarea apelului, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește calificarea anumitor bunuri ca fiind investiții și/sau dotări și au evidențiat considerentele deciziei care, în opinia lor, relevă o motivare contradictorie.

În acest sens, recurentele au arătat, în esență, că, pe de o parte, se admite parțial cererea de apel considerându-se că anumite bunuri se califică drept investiție, dacă este vorba de o cheltuială care privește "creșterea valorii, calității și gradului de confort al imobilului în sine", însă, pe de altă parte, se respinge cererea de apel față de alte bunuri, care sunt calificate de instanță ca fiind dotări, deși se reține în mod expres că acestea "conduc la îmbunătățirea gradului de confort și ambient".

De asemenea, recurentele au susținut existența contradicției dintre considerentele prin care instanța de apel procedează la clasificarea bunurilor ca fiind investiție datorită faptului că acestea "prezintă o strânsă legătură cu bunul imobil" și considerentele prin care această clasificare este exclusă, deși apare cu evidență că și bunurile excluse, prezintă această legătură strânsă cu imobilul.

Cu alte cuvinte, hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii cu privire la criteriile invocate de instanță pentru calificarea bunurilor ca fiind investiții și/sau dotări.

În continuare, recurentele au făcut referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, respectiv pct. 8 C. proc. civ. susținând încălcarea regulilor de interpretare a contractelor statornicite la art. 1266 - 1268 C. civ. cu privire la calificarea bunurilor ca fiind investiții; interpretarea greșită a art. 5.8 din contractul de închiriere, încălcarea subsecventă a art. 563 alin. (1) teza I C. civ., în referire la menținerea soluției de restituire a unor bunuri care nu erau "deținute fără drept", ci sunt investiții care se cuvin F., potrivit voinței părților contractului de închiriere.

Astfel, recurentele au invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1266, art. 1267 și art. 1268 C. civ., cu referire la regulile de interpretare a contractelor, în raport cu analiza conținutului clauzelor stipulate în art. 5.8 din contractul de închiriere cu privire la noțiunea de "investiții" la spațiul închiriat.

Au subliniat că nu contestă probele administrate în dosar sau starea de fapt, ci, față de starea de fapt și probele menționate în considerentele deciziei recurate, contestă strict modalitatea de interpretare de către instanța de apel a prevederilor contractului, respectiv a întinderii clauzei de la art. 5.8 din contract privind investițiile efectuate de către chiriaș la imobilul său, clauză care a fost interpretată contradictoriu.

In acest sens, au arătat recurentele, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 563 alin. (1) teza I Noul C. civ. și art. 5.8 din Contractul de închiriere, din moment ce apare, cu evidență, că a dispus restituirea unor bunuri care nu erau "deținute fără drept", condiție premisă impusă de art. 563 alin. (1) teza I Noul C. civ., în condițiile în care acestea au intrat in proprietatea F. potrivit art. 5.8 din Contractul de închiriere, fiind investiții.

Astfel, deși investițiile au fost definite de către expertul G. la pag. 3 din Raportul de expertiză, ca fiind "în cazul de față Instalații electrice, sanitare, încălzire și aere condiționate...", această definiție nu a fost aplicată corespunzător cu privire la toate bunurile identificate de către expert, instanța de apel încălcând regulile de interpretare a contractului.

Recurentele au invocat încălcarea regulii de interpretare de la art. 1266 C. civ., susținând, în sinteză, că instanța avea obligația de a stabili care a fost voința părților contractante în ceea ce privește inserarea clauzei de la art. 5.8 din Contractul de închiriere; faptul că în contract părțile "nu au definit în concret noțiunea de investiție sau dotare, nu au exemplificat în nici un sens" determină obligația instanței de a proceda la aplicarea regulilor de interpretare a contractului.

Instanța trebuia să aibă în vedere că voința concordantă a părților, cuprinsă în art. 5.8 din Contract, era ca intimata să obțină acordul proprietarului pentru orice modernizare a spațiului, în acest sens fiind clauza de la art. 5.6, și să predea la încetarea contractului orice investiție efectuată la imobil pentru modernizarea lui care afecta funcționalitatea acestuia.

Având în vedere dispozițiile art. 1266 C. civ., din moment ce în cauză s-a reținut că nu existau clauze privind exemplificarea noțiunii de investiții, și, cum, față de această situație s-a solicitat obligarea pârâtelor la predarea unor bunuri care ar putea fi calificate ca fiind investiții, instanța de apel era obligată a stabili, ținând cont de "scopul contractului", dacă intenția comună a părților a fost sau nu în sensul restituirii bunurilor menționate în cererea de apel.

In acest sens, respingerea parțială a apelului cu motivarea că nu există clauze în contract care să delimiteze clar această obligație, reprezintă chiar ipoteza interzisă de art. 1266 alin. (1) C. civ., și anume interpretarea greșită a contractului "după sensul literal al termenilor", instanța de apel invocând o modalitate de interpretare interzisă astfel de legiuitor.

Instanța de apel a refuzat a-și îndeplini obligația de interpretare a contractului, potrivit regulii de la art. 1266 C. civ., respectiv a stabili care este voința concordantă a părților față de clauzele contractului, și nu a invoca că, dacă nu este suficient de detaliată o anumita clauză, înseamnă că aceasta nu este aplicabilă și că bunurile se pot solicita a fi predate.

Or, dacă este să ne raportăm la scopul încheierii contractului, după cum obligă art. 1266 C. civ., cu evidență că acesta a avut scopul, la art. 5.8, de a reglementa situația eventualelor îmbunătățiri aduse imobilului de către chiriaș care afectau funcționalitatea acestuia, astfel încât acestea sa devină proprietate a locatorului indiferent de situație.

Cu siguranță că părțile nu au contractat în sensul ca prin această clauză doar anumite "investiții" să rămână în proprietatea locatorului, ci au contractat ca locatorul să devină proprietarul oricărei modernizări aduse spațiului, care are legătură cu funcționalitatea acestuia, tocmai pentru ca acesta să fie ulterior închiriat cu ușurința - "eventualele investiții ce vor fi făcute de către locatar, nu vor putea fi recuperate".

Subsumat criticilor referitoare la încălcarea regulii de interpretare de la art. 1267 C. civ., recurentele au arătat că în decizia atacată nu se interpretează clauza de la art. 5.8 sistematic cu prevederile art. 5.5, art. 5.6 și art. 5.7 din contract, iar obligația de restituire se interpretează în contra înțelesului ce rezultă din ansamblul contractului - părțile nu au prevăzut ca eventuale amenajări, efectuate cu acordul proprietarului, sa fie restituite la încetare, iar funcționalitatea spațiului să fie afectată pentru a fi nevoie de noi investiții în vederea unei alte închirieri.

Soluția instanței de apel ignoră regula de interpretare a contractului de la art. 1267 C. civ., întrucât se reține că amenajările la imobil, care privesc anumite bunuri mobile și care în mod clar că se coroborează sistematic cu noțiunea de investiții la imobil, se impun a fi restiuite, punând pe proprietar a fi în situația de a afecta folosința imediată a spațiului închiriat, ceea ce evident nu este ipoteza care rezultă din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale.

Interpretarea sistematică a clauzelor contractuale impune a se reține că nu pot fi restituite bunuri care, fiind incluse în amenajările efectuate de chiriaș pe durata contractului, ar afecta, dacă ar fi predate, posibilitatea imediată de închiriere a imobilului de către locator, după încetarea contractului, și necesitatea de efectuare a unor investiții de către proprietar.

De asemenea, în sensul că aceasta este interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 5.8 cu prevederile art. 5.5, art. 5.6 si art. 5.7 din contract, sunt și prevederile art. 1823 alin. (1) C. civ. care privesc "îmbunătățirile făcute de locatar".

Interpretarea sistematică a clauzelor, au susținut recurentele, atestă concluzia că această procedură de obținere a acordului proprietarului pentru "orice amenajări", prevăzută de art. 5.6, coroborată cu dispozițiile art. 5.8 din contract, nu poate atesta decât concluzia că părțile contractului au convenit ca bunuri, precum cele pentru care s-a respins apelul lor, să rămână în proprietatea locatorului în toate situațiile, tocmai pentru că, de fapt, s-a convenit să nu se restiuite și nici să se despăgubească "îmbunătățirile făcute de locatar", la care textul art. 1823 alin. (1) C. civ. face trimitere.

În continuare, recurentele au susținut încălcarea regulii de interpretare de la art. 1268 alin. (1) C. civ., în sensul că în decizia recurată nu se interpretează clauzele contractului potrivit dispozițiilor de interpretare privind clauzele îndoielnice.

În acest context, recurentele au susținut că cel mai bine se potrivește naturii și obiectului contractului interpretarea că prin contract s-a urmărit a se reține de către proprietarul spațiului închiriat orice investiție/amenajare, care ar putea afecta funcționalitatea spațiului.

Recurentele au invocat și încălcarea regulii de interpretare de la art. 1268 alin. (2) C. civ., în sensul că în decizia recurată nu se interpretează clauzele contractului ținând cont "de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți.", respectiv de "sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu."

S-a arătat că, în apel, a fost invocată această regulă de interpretare a contractului, cu trimitere la Adresa nr. x din 27 iulie 2012, care a fost urmată de încheierea de către părți a unui act adițional la contract prin care chiria a fost diminuată, iar aspectele relevate de apelante nu au fost analizate de instanța devolutivă, în mod concret, deși reprezentau "împrejurările în care a fost încheiat" contractul, cu relevanță în soluționarea apelului cu privire la regulile de interpretare a contractului.

Corespondența și actele încheiate între părți, au mai arătat recurentele, atestă că toate modernizările spațiului, ulterioare preluării de către pârâtă, au fost calificate de către ambele părți ale contractului ca fiind investiții, care, dată fiind durata contractului, și reducerea de chirie acordată de F., precum și dispozițiile art. 5.8 din contractul de închiriere, urmau a rămâne strict proprietatea F..

Regula de interpretare care presupune a se ține cont de "împrejurările în care a fost încheiat" contractul nu a fost aplicată de instanța de apel, din moment ce aceasta a invocat aspecte de fapt confuze, fără legătură cu împrejurările concrete în care părțile au încheiat și executat contractul de închiriere.

Recurentele au susținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. alături de cel prevăzut de pct. 8, precum și că, față de considerentele confuze ale instanței de apel, este evident că bunurile au fost incorporate la imobil ca urmare a lucrărilor de "renovare și modernizare clădire", iar intimata nici măcar nu a contestat această stare de fapt.

Au susținut recurentele că în decizia recurată nu se interpretează clauzele contractului ținând cont de "sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu".

Astfel, s-a arătat că au fost invocate dispozițiile art. 5.8 din contractul de închiriere care se interpretează ținând cont și de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal, precum și faptul că legea prevede că sunt investiții toate cheltuielile care au ca scop îmbunătățirea parametrilor imobilului, și că doar cheltuielile care au ca scop restabilirea stării inițiale nu sunt investiții, ci reparații.

Recurentele au susținut că argumentele lor au fost înlăturate cu motivarea contradictorie că "vizează situația particulară a amortizării fiscale", considerentele instanței de apel constituind o încălcare evidentă a dispozițiilor art. 1268 alin. (2) C. civ., fiind în același timp și contradictorii din perspectiva motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce instanța a refuzat a interpreta contractul conform regulilor obligatorii prevăzute de art. 1268 alin. (2) C. civ., sens în care se ignoră imprejurarea că în cauză noțiunea de "investiție" în materie fiscală este exact "sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu".

In cauză nicio altă dispoziție legală nu definește noțiunea de investiție, astfel că existența art. 28 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal și a pct. III.2 din Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, aprobat prin H.G. nr. 2.139/2004, trebuia obligatoriu a fi reținută ca fiind aptă a determina care este "sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu", pentru a se interpreta clauza de la art. 5.8 din Contractul de închiriere în coroborare cu aceste dispoziții legale, conform art. 1268 alin. (2) C. civ.

Faptul că aceste dispoziții "vizează situația particulară a amortizării fiscale", invocată în considerentele deciziei recurate, nu descalifică demersul de interpretare obligatoriu a fi avut în vedere de instanța de apel, din moment ce noțiunea de investiție urmărită de părțile dosarului poate fi determinată de sensul acestor dispoziții legale, chiar dacă sunt fiscale, după cum reține și instanța de apel când afirmă că "poate oferi o anumită orientare atunci când există anumite dubii cu privire la voința acestora", fiind relevantă astfel din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 5.8 din contractul de închiriere.

In acest sens, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1268 alin. (2) C. civ. care impun intrerpretarea contractului, respectiv a noțiunii de investiție de la art. 5.8, ținând cont de "sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu", refuzând nelegal a ține cont de dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal și a pct. III.2 din Catalogul privind clasificarea si duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, aprobat prin H.G. nr. 2.139/2004, care definesc în mod expres noțiunea de "investiție" în domeniu, aceste dispoziții conținând reglementarea generală a înțelesului acestei noțiuni cu obligativitate pentru ambele părți ale contractului.

Și din această perspectivă este incident motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind ignorate regulile de interpretare ale convențiilor impuse prin textul art. 1268 alin. (2) C. civ.

Suplimentar, motivul de recurs privește și incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., față de împrejurarea că există motivarea contradictorie că în cauză analizarea acestor dispoziții "poate oferi o anumită orientare atunci când există anumite dubii cu privire la voința acestora", pentru ca ulterior aceste dispoziții să se refuze a fi analizate in decizia recurată, care nu face nicio alta trimitere la definirea noțiunii de investiție în vreun alt text legal, cu motivarea că "vizează situația particulară a amortizării fiscale".

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recurentele au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În prima parte a recursului, subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au arătat, în sinteză, că decizia atacată cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește calificarea anumitor bunuri ca fiind investiții și/sau dotări.

Aceste critici sunt nefondate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în referire la ipoteza existenței unor motive contradictorii, se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar, din altele, netemeinicia acestora. Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate, argumentele hotărârii instanței de apel fiind în deplină concordanță unele cu altele, fundamentând în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv.

Astfel, verificând considerentele deciziei recurate și observând că în prezentul litigiu se dispută calificarea unor bunuri mobile ca fiind sau nu investiție adusă imobilului, se constată că incidența existenței unor motive contradictorii nu se justifică, în condițiile în care instanța de apel, sub aspectul calificării bunurilor mobile drept investiție sau dotare, având în vedere puterea suverană de apreciere a probatoriului, a valorificat concluziile expertizei, prin care s-a reținut, pe de o parte, ca investiție, bunuri precum tâmplărie interioară, instalații electrice, încălzire și de aer condiționat, cheltuială efectuată pentru creșterea valorii, calității și gradului de confort al imobilului în sine, iar, pe de altă parte, a reținut că dotările vizează bunuri – mijloace fixe, demontabile, recuperabile de chiriaș, care nu prezintă o strânsă legătură cu bunul imobil.

În privința celorlalte bunuri indicate în cererea de apel, aflate la poz. 1 (generator), 23 (cameră frig), 73 (masca AC),74 (masca calorifere), 82-90 (candelabre, aplici, bar lemn), 92-93 (oglinzi decorative demontabile), 123 (hote bucătărie), 127 (lumini ambientale interior, exterior),129 (tablou generator),130 (variator lumini),131 (hote bucătărie), 162 (mobilier băi), instanța de prim control judiciar a reținut prin prisma considerentelor arătate și a caracteristicilor tehnice concrete ale acestor bunuri, că nu pot fi incluse în noțiunea de investiție, fiind dotări ale spațiului pe care chiriașul l-a utilizat.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a mai reținut că îmbunătățirea gradului de confort și ambient la care conduc anumite bunuri mobile, nu este de natură a determina natura lor de investiție adusă bunului imobil, precum și faptul că bunurile aflate la poz. 129 (tablou generator), 130 (variator lumini) sunt cuprinse în bunul denumit generator – componente ansamblu, or generatorul aflat la poz. 1 este un bun mobil, independent de corpul clădirii închiriate, care nu se circumscrie noțiunii de investiție adusă unui imobil.

Așa fiind, se constată că instanța de apel a explicat de ce anumite bunuri nu se circumscriu noțiunii de investiție adusă unui imobil și de ce acestea sunt dotări ale spațiului pe care chiriașul l-a utilizat, prezentând cu argumente care nu sunt potrivnice raționamentului avut în vedere cu privire la calificarea unor bunuri ca fiind sau nu investiții/dotări aduse imobilului, contradictorialitatea susținută de recurente neregăsindu-se în motivarea curții de apel.

În speță, dincolo de faptul că recurentele prezintă trunchiat considerentele reținute de instanța de apel referitor la criteriile pe care aceasta le-a avut în vedere cu privire la calificarea bunurilor ca fiind investiții sau dotări, împrejurarea că acestea nu sunt mulțumite de concluzia la care a ajuns, argumentat, instanța, nu justifică incidența tezei referitoare la existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii.

Cât privește susținerile recurentelor, potrivit cărora argumentele lor referitoare, pe de o parte, la faptul că dispozițiile art. 5.8 din contractul de închiriere se interpretează ținând cont și de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal, precum și, pe de altă parte, că legea prevede că sunt investiții toate cheltuielile care au ca scop îmbunătățirea parametrilor imobilului, au fost înlăturate cu motivarea contradictorie că "vizează situația particulară a amortizării fiscale", din moment ce instanța a refuzat a interpreta contractul conform regulilor obligatorii prevăzute de art. 1268 alin. (2) C. civ., sens în care se ignoră împrejurarea că în cauză noțiunea de "investiție" în materie fiscală este exact "sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu", Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

În considerentele deciziei recurate instanța de apel a reținut că tratamentul fiscal al unor bunuri, din perspectiva aplicării legii fiscale, nu poate înlocui voința contractuală a părților cu privire la calificarea unor bunuri și lucrări ca fiind investiții, în economia contractului de închiriere, însă, poate oferi o anumită orientare atunci când există anumite dubii cu privire la voința acestora, și, totodată, a considerat că distincțiile și definițiile realizate de art. 28 Codul fiscal între mijloace fixe amortizabile, respectiv investiție efectuată la mijloacele fixe vizează situația particulară a amortizării fiscale.

Astfel, în condițiile în care aspectul litigios este dat de calificarea bunurilor ca fiind investiții sau dotări, legea fiscală nu poate înlocui voința contractuală a părților, iar faptul că instanța de apel nu s-a raliat opiniei recurentelor, nu justifică incidența unei motivări contradictorii, câtă vreme instanța devolutivă a arătat, în mod explicit, că prevederile art. 28 Codul fiscal vizează situația particulară a amortizării fiscale, iar argumentele hotărârii instanței de apel sunt în deplină concordanță unele cu altele, fundamentând în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv.

Distinct de aceste aspecte, argumentele prin care recurentele urmăresc a se reține propria interpretare a prevederilor contractuale, excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs, în condițiile în care se tinde la reaprecierea situației de fapt.

În considerarea celor ce preced, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat și va fi respins ca atare.

În cea de-a doua parte a recursului, Înalta Curte constată că a fost indicat, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar, de această dată în corelare și cu criticile subsumate de recurente punctului 8 al art. 488 C. proc. civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material.

Or, prin criticile formulate în această manieră, recurentele înțeleg să reia, în cea mai mare parte, teza existenței unor motive contradictorii din perspectiva argumentelor care vizează criteriile aplicate de instanța de apel cu privire la calificarea bunurilor ca fiind investiții sau dotări, iar, aceste susțineri au primit răspuns, potrivit considerentelor menționate anterior; prin urmare, analiza acestor critici nu se impune a fi reluată.

În egală măsură, Înalta Curte constată că recurentele au susținut, în esență, încălcarea regulilor de interpretare a contractelor statornicite la art. 1266 - 1268 C. civ. cu privire la calificarea bunurilor ca fiind investiții; interpretarea greșită a art. 5.8 din Contractul de închiriere, încălcarea subsecventă a art. 563 alin. (1) teza I C. civ., în referire la menținerea soluției de restituire a unor bunuri care nu erau "deținute fără drept", ci sunt investiții care se cuvin F., potrivit voinței părților contractului de închiriere.

În ceea ce privește criticile recurentelor, subsumate de acestea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că argumentele expuse în fundamentarea recursului cuprind semnificative referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate, fiind, astfel, aduse în dezbatere aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate; or, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la metoda de interpretare a contractului, la modul de conduită al intimatei în derularea raporturilor contractuale și la evaluarea comportamentului acesteia, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În speță, se reține că, deși recurentele prezintă în mod amplu motivele de recurs și indică expres mai multe norme de drept material încălcate, în opinia lor, (ex: art. 1266 – 1268 din C. civ., art. 563 alin. (1) teza I C. civ. etc.), aduc, în realitate, în discuție doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, conduita contractuală a părților, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Chiar dacă recurentele invocă încălcarea regulilor de interpretare a contractului, în dezvoltarea acestor susțineri nu prezintă argumente de nelegalitate, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, înțelegând să conteste concluzia la care a ajuns aceasta, fără a ține cont de faptul că încadrarea sau nu a fiecărui bun în parte în categoria investiții constituie atributul exclusiv al instanței, după examinarea întregului probatoriu administrat, respectiv a clauzelor contractuale.

Prin criticile formulate, recurentele fac trimitere la situația de fapt reținută de către curtea de apel, la modul în care instanța de prim control judiciar a înțeles să procedeze la administrarea probatoriului, cu toate că modul de interpretare a probelor excedează controlului instanței de recurs.

Astfel, deși recurentele susțin că nu contestă probele administrate în dosar sau starea de fapt, ci, față de starea de fapt și probele menționate în considerentele deciziei recurate, contestă strict modalitatea de interpretare de către instanța de apel a prevederilor convenției, respectiv a întinderii clauzei de la art. 5.8 din contract privind investițiile efectuate de către chiriaș la imobilul său, în realitate, tocmai spre o astfel de evaluare se tinde, în condițiile în care afirmațiile expuse aduc în dezbatere o serie de aspecte reținute în raportul de expertiză cu privire la conceptul de investiții și neanalizarea, în opinia acestora, a respectivei noțiuni în modul dorit de aceste, fără a se ține cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea probelor este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanței de recurs.

În cuprinsul cererii formulate, cu toate că recurentele susțin nelegalitatea interpretării din considerentele deciziei recurate, întrucât instanța de apel a refuzat a-și îndeplini obligația de interpretare a contractului, potrivit regulii de la art. 1266 C. civ., respectiv a stabili care este voința concordantă a părților față de clauzele contractului, și nu a invoca că, dacă nu este suficient de detaliată o anumită clauză, înseamnă că aceasta nu este aplicabilă și că bunurile se pot solicita a fi predate, în realitate, autoarele prezentei căi extraordinare de atac sunt nemulțumite de concluzia la care a ajuns instanța de apel, concluzie care nu coincide cu cea afirmată de recurente, respectiv aceea ca locatorul să devină proprietarul oricărei modernizări aduse spațiului, care are legătură cu funcționalitatea acestuia.

În acest context, trebuie subliniat că încadrarea sau nu a fiecărui bun în parte în categoria investiții a fost realizată, așa cum a reținut sub aspect devolutiv instanța de apel, după analiza efectivă a clauzelor cuprinse în contractul de închiriere nr. x/17.09.2008, respectiv art. 5.6., art. 5.7, art. 5.8., coroborat cu concluziile raportului de expertiză efectuat de d-na expert G., privind termenul de "investiție" și termenul de "dotare", prin urmare, după examinarea întregului probatoriu administrat, inclusiv a clauzelor contractuale.

Or, simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată și neînsușirea de către instanță a tezei recurentelor cu privire la calificarea concretă dată fiecărui bun în parte, în sensul încadrării sau nu în categoria investițiilor, acordarea unei anumite valori probatorii expertizei, nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate.

Subsumat criticilor referitoare la încălcarea regulii de interpretare de la art. 1267 C. civ., recurentele au arătat, în sinteză, că în decizia atacată nu se interpretează clauza de la art. 5.8 sistematic cu prevederile art. 5.5, art. 5.6 și art. 5.7 din contract, iar obligația de restituire se interpretează în contra înțelesului ce rezultă din ansamblul contractului.

Or, toate acestea sunt critici de netemeinicie, în condițiile în care instanța de apel în stabilirea voinței reale (interne) a părților trebuie să aplice respectivele reguli de interpretare în sensul dat de lege, iar nu în sensul propus de vreuna dintre părți (în speță recurentele). Prin urmare, faptul că recurentelor li se pare inadecvată o altă interpretare decât a lor, nu poate fi considerată o critică de nelegalitate.

Critica prin care recurentele au susținut încălcarea regulii de interpretare de la art. 1268 alin. (1) C. civ., în sensul că în decizia recurată nu se interpretează clauzele contractului potrivit dispozițiilor de interpretare privind clauzele îndoielnice și că cel mai bine se potrivește naturii și obiectului contractului interpretarea că prin contract s-a urmărit a se reține de către proprietarul spațiului închiriat orice investiție/amenajare, care ar putea afecta funcționalitatea spațiului, este o simplă afirmație nesusținută juridic, care pune în discuție pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor și nemulțumirea recurentelor față de criteriile concrete avute în vedere de instanța de apel cu privire la calificarea anumitor bunuri ca fiind investiții sau dotări, aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii și nu de nelegalitatea acesteia, astfel că sunt excluse de la controlul ce se exercită în recurs.

O altă critică prin care recurentele tind să demonstreze o aplicare greșită a normelor de drept incidente, respectiv cele prevăzute de art. 1268 alin. (2) C. civ., are în vedere susținerea potrivit căreia, în decizia recurată nu se interpretează clauzele contractului ținând cont "de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți.", respectiv de "sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu."

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a dispozițiilor legale și prin raportare la corespondența și actele încheiate între părți, care atestă, în opinia recurentelor, că toate modernizările spațiului, ulterioare preluării de către pârâtă, au fost calificate de către ambele părți ale contractului ca fiind investiții, se tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre părți, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților. Or, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Afirmațiile recurentelor în sensul că noțiunea de investiție urmărită de părțile dosarului poate fi determinată de sensul dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal și a pct. III.2 din Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, aprobat prin H.G. nr. 2.139/2004, chiar dacă acestea sunt dispoziții fiscale, fiind relevantă din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 5.8 din contractul de închiriere, aduc în dezbatere nemulțumirea acestora cu privire la concluzia la care a ajuns instanța de apel, prin interpretarea probatoriului administrat, astfel încât aspectele criticate sunt chestiuni de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

Așa cum s-a arătat, deja, deși recurentele indică anumite dispoziții legale (ex: art. 1266 – 1268 din C. civ., art. 563 alin. (1) teza I C. civ., art. 1823 alin. (1) C. civ.), în motivarea cererii formulate acestea s-au rezumat la a-și exprima nemulțumirea cu privire la metoda de interpretare a contractului, prin susținerea ignorării de către instanță a regulilor de interpretare a clauzelor unei convenții, aducând, în realitate, în dezbatere aspecte factuale și probatorii.

Se observă că recurentele critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel, câtă vreme multe din afirmațiile acestora vizează neanalizarea, în opinia lor, a noțiunii de investiții prezentată în raportul de expertiză, în modul dorit de acestea, fără a se ține cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea expertizei este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanței de recurs.

Trimiterile pe care recurentele le fac cu privire la aspectele reținute în decizia atacată cu referire la calificarea dată bunurilor aduc în discuție concluziile la care a ajuns instanța de apel având în vedere raportul de expertiză și înscrisurile dosarului, fiind, așadar, tot chestiuni care vizează conținutul probelor și care cuprind aspecte de netemeinicie.

Invocând pretinsa încălcare a unor dispoziții legale, recurenta urmărește să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, o evaluare a manifestării de voință a părților, însă o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentelor, subsumate de acestea pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în argumentarea lor autoarele prezentei căi extraordinare de atac se raportează la modul de interpretare a probatoriului și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele.

Așa fiind, cum criticile recurentelor circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au fost găsite nefondate, iar criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cuprind doar aspecte de netemeinicie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. și recurenta-intervenientă F. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1800 A din 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. și recurenta-intervenientă F. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1800 A din 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2024.