ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1540/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1373 C. civ., art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierile din 27.11.2020 și 15.01.2021, tribunalul a respins excepțiile necompetenței funcționale și inadmisibilității, fără a mai pune în discuție și excepția prescripției, deoarece acțiunea reclamantei nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 și raportat la motivele de fapt expuse în cuprinsul acțiunii, a pus în discuție, la termenul din 18.03.2022, incidența art. 1385 alin. (4) C. civ., reprezentantul reclamantei solicitând aplicarea acestui text.

De asemenea, reclamanta a modificat cuantumul pretențiilor la suma de 947.615 RON, față de răspunsul expertului la obiecțiunile aduse raportului de expertiză contabilă, astfel cum s-a consemnat în încheierea din 18.03.2022.

Prin sentința civilă nr. 12/LP din 19.01.2023, pronunțată de Tribunalul Bihor – secția a II-a civilă, s-a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, s-a respins ca lipsită de interes cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Prin decizia nr. 276 din 26.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 12 din 19.01.2023, pronunțate de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, pe care a anulat-o și s-a fixat termen de judecată pentru evocarea fondului la data de 21.11.2023.

Prin decizia civilă nr. 384/2023 - A din 5 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimatul Ministerul Finanțelor Publice, și, în urma rejudecării fondului cauzei, s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Potrivit recurenților, decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 32 alin. (1) și (2) și art. 33 C. proc. civ. și art. art. 5 alin. (1) pct. 45, art. 64 și art. 85 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței.

Sub acest aspect, recurenții au susținut că, ulterior deschiderii procedurii falimentului, societatea nu mai poate desfășura decât activități specifice lichidării, or, prin prezenta acțiune nu se urmărește recuperarea unor creanțe deținute în temeiul unor titluri de creanță, ci se solicită plata unor sume cu titlu de despăgubiri ca urmare a unor acțiunii de verificare și inspecție întreprinse de organele fiscale competente.

În acest sens, se invocă dispozițiile art. 5 alin. (1) pct. 45 si art. 85 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora conducerea activității societății aflate în faliment revine integral lichidatorului judiciar, atribuțiile acestuia vizând exclusiv operațiunile de lichidare a averii debitoarei în scopul declarat al legii de acoperire a pasivului și anulare a actelor frauduloase încheiate în dauna creditorilor.

Or, recurenții consideră că prezenta acțiune în pretenții nu se înscrie în niciuna din acțiunile mai sus menționate.

În continuare, recurenții apreciază că lichidatorul judiciar nu justifică interesul debitoarei în promovarea acțiunii în pretenții, în condițiile în care scopul declarat al Legii nr. 85/2014 este cel expres prevăzut de art. 2, respectiv "instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia".

Pe cale de consecință, în cauza de față nu este îndeplinită condiția interesului în promovarea acțiunii, demersul lichidatorului judiciar fiind efectuat cu depășirea atribuțiilor prevăzute de lege.

Se arată că reclamanta nu a întreprins nicio acțiune legală în vederea continuării activității, respectiv a suspendării actelor administrative emise de pârâte, ci a solicitat insolvența fără a urmări reorganizarea activității. Mai mult, s-a menționat că reclamanta a transferat activitatea către societatea C. S.R.L. și din acest motiv nu se justifică interesul promovării prezentei acțiuni.

Recurenții subliniază că reclamanta nu mai are nicio șansă de redresare după lichidarea activelor, procedura de faliment urmând a fi închisă, cu consecința radierii debitoarei din registrul comerțului.

În acord cu tribunalul, recurenții susțin că singurele persoane care ar justifica un interes în formularea prezentei acțiuni sunt fie creditorii acesteia, care ar putea recupera creanțele, fie asociații care, în urma acoperirii integrale a pasivului, ar păstra sumele rămase, nedistribuite creditorilor.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 C. civ., art. 368 lit. j), art. 449 și art. 491 din O.U.G. nr. 57/2019, art. 72 și art. 73 Codul de procedură fiscală și art. 268 Codul fiscal.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că prepușii pârâtelor sunt răspunzători potrivit art. 368 lit. j), art. 491 și art. 499 din O.U.G. nr. 57/2019 și art. 30 din Convenția CMR din 1956, întrucât în loc să aplice prezumția legală a predării mărfii conform scrisorii de trăsură aceștia au emis decizia de impunere pentru suma de 7.193.392 RON, considerând că există suspiciune că marfa nu a fost livrată.

Recurenta a susținut că instanța de apel în mod greșit a constatat că nu există nicio faptă ilicită în sarcina prepușilor pârâtelor, întrucât prin fapta reprezentanților DGRAF Oradea și DGRFP Cluj s-a încălcat principiul instituit de Codul Administrativ potrivit căruia "în procesul de luare a deciziilor, funcționarii publici au obligația să acționeze conform prevederilor legale și să își exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat și imparțial".

Sub aceste aspect, s-a arătat că reprezentanții DGRAF Oradea și DGRFP Cluj, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au "anulat" efectul legal al scrisorii de trăsură, respectiv faptul că marfa a fost predată destinatarului și au obligat contribuitorul să achite TVA în suma de 7.193.392 RON în baza "suspiciunii" că marfa nu a părăsit țara.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv art. 22 alin. (2), art. 397 și art. 425 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta a subliniat că temeiul juridic principal al acțiunii a fost cel al răspunderii comitentului pentru prepus, însă, în subsidiar, s-au invocat și dispozițiile speciale ale art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004.

Or, instanța de apel s-a limitat la analiza incidenței răspunderii civile delictuale, reținând lipsa faptei ilicite, fără a analiza și răspunderea specială potrivit art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004, invocată în subsidiar.

Sub acest aspect, recurenta solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru analiza incidenței în cauză și a acestor dispoziții legale.

În aprecierea recurentului, prin respingerea excepției calității procesuale pasive, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 36 C. proc. civ., art. 1, art. 13 și art. 15 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Potrivit interpretării instanței, Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă deoarece structurile emitente ale actelor administrative contestate sunt în subordinea acestuia, or în H.G. nr. 520/2013 se prevede faptul ca aceste structuri subordonate au personalitate juridică.

Recurentul susține că în cauză nu există identitate între subiectul pasiv al raportului juridic obligațional și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Obiectul cauzei îl reprezintă pretențiile reclamantei ca urmare a întocmirii procesului-verbal de control nr. x din 29.02.2016 de către DRAF Oradea, aflată în subordinea ANAF.

Nu există niciun raport civil sau administrativ între reclamantă și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, întrucât nu este emis niciun act administrativ în sensul prevăzut de art. 1 si 2 din Legea contenciosului administrativ și niciun alt act în temeiul legilor speciale, în baza cărora Ministerul Finanțelor reprezintă Statul Roman.

Recurenta susține că prin încheierea din 15.01.2021, prima instanță nu se putea pronunța asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, invocate de pârâta ANAF din perspectiva dispozițiilor art. 1373 C. civ., întrucât această excepție a fost invocată ulterior, prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată de la 29.04.2022.

Mai arată recurenta că prin încheierea din 21.11.2023, instanța de apel a reținut în mod greșit că tribunalul a soluționat excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în judecată, prescripției dreptului material la acțiune și necompetenței funcționale a instanței la termenul de judecată din 15.01.2021, întrucât aceste excepții au fost invocate în raport de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 544/2004 și nu în raport de dispozițiile art. 1385 alin. (4) și art. 1373 C. civ., reținute ca temei de tribunal la termenul din 15.03.2022.

Prin urmare, instanța de apel, reținând eronat soluționarea excepțiilor invocate de ANAF în raport de dispozițiile art. 1385 alin. (4) și art. 1373 C. civ. de către tribunal, a evocat fondul și a judecat cauza fără a se pronunța asupra excepțiilor, cu încălcarea art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin care a invocat nulitatea recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă la 14 februarie 2024, iar prin rezoluția din 28 mai 2024 a fost acordat termen de soluționare a recursurilor la 19 septembrie 2024.

Prin încheierea din 19 septembrie 2024, dată în dosarul nr. x/2020, aflat la poziția nr. 4 din ședința publică, s-a dispus reunirea acestuia la prezentul dosar, aflat la poziția nr. 3, întrucât recursurile vizează decizii pronunțate în aceeași cauză.

I. Instanța supremă va analiza cu prioritate recursurile formulate împotriva deciziei intermediare nr. 276 din 26 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

A. Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca împotriva deciziei intermediare nr. 276 din 26 septembrie 2023, invocată din oficiu, urmând a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În cauză, prin decizia nr. 276 din 26 septembrie 2023, instanța de prim control judiciar a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțată de tribunal, pe care a anulat-o și a fixat termen de judecată pentru evocarea fondului, pentru ca, ulterior, prin decizia civilă nr. 384 din 5 decembrie 2023, să respingă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimatul Ministerul Finanțelor Publice și, în urma rejudecării fondului cauzei, să respingă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Este de subliniat faptul că pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca, a declarat recurs, în nume propriu, doar împotriva deciziei intermediare, respectiv decizia nr. 276 din 26 septembrie 2023, nu și a deciziei prin care instanța de apel, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată, respectiv a deciziei civile nr. 384 din 5 decembrie 2023.

Referitor la decizia intermediară, se observă că aceasta a fost pronunțată în condițiile art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Astfel, decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanțe, cu reținerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, are doar menirea de a pregăti soluționarea fondului cauzei.

Atât timp cât cauza rămâne în curs de rezolvare după anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanțe, aceasta nu poate fi considerată soluționată decât după pronunțarea deciziei asupra fondului procesului. Rațiunea pentru care s-a instituit principiul de a fi supuse căii extraordinare de atac a recursului numai hotărârile finale pe care le pronunță instanța de apel constă în necesitatea instituirii unui sistem de natură să asigure judecarea completă și într-un timp rezonabil a cauzelor, fără fragmentarea cursului judecății.

Astfel, se impune concluzia că o atare cale de atac nu poate fi exercitată doar împotriva deciziei de anulare în tot sau în parte a procedurii finalizate prin sentința apelată, cu reținerea cauzei spre judecare, întrucât, față de caracterul ei intermediar, aceasta nu are o existență autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii.

O atare soluție este impusă și de regula unicității de exercitare a căii de atac instituită prin art. 460 C. proc. civ., fiind de neconceput fragmentarea fazei procesuale a judecării în apel, încât și sub acest aspect prima hotărâre a instanței de apel, de anulare a hotărârii atacate, cu reținerea cauzei spre judecare, nu poate fi examinată de instanța de control judiciar, în calea extraordinară a recursului, decât odată cu decizia finală, dată asupra fondului.

De altfel, o atare interpretare a fost dată și de către instanța supremă prin decizia nr. 33 din 16 aprilie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că este inadmisibil recursul declarat împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de apel, prin care s-a anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum și hotărârea atacată, cu consecința reținerii cauzei spre judecare.

Chiar dacă decizia este pronunțată cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 299 alin. (1) cu referire la art. 297 alin. (2) teza finală C. proc. civ. din 1865, pentru identitate de rațiune, justețea argumentelor și similaritatea de dispoziții procedurale, soluția este aplicabilă și sub imperiul actualului C. proc. civ.

Drept urmare, decizia intermediară nu va putea fi atacată cu recurs decât odată cu decizia prin care instanța de apel se dezînvestește de solutionarea cauzei, după evocarea fondului.

Or, în cauză, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj – Napoca a declarat recurs doar împotriva deciziei intermediare, spre deosebire de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice, care au declarat recurs atât împotriva deciziei intermediare, cât și împotriva celei prin care instanța de apel, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată.

Pentru considerente expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca împotriva deciziei civile nr. 276/2023- A din 26 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă.

B. Înalta Curte, analizând decizia intermediară nr. 276 din 26 septembrie 2023, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice pentru următoarele considerente:

În esență, recurenții-pârâți critică argumentele reținute de instanța de apel în justificarea interesului reclamantei în promovarea cererii de chemare în judecată, invocând încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 32 alin. (1) și (2) și art. 33 C. proc. civ. și art. 5 alin. (1) pct. 45, art. 64 și art. 85 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței.

Având în vedere criticile relevate de recurenții-pârâți, acestea urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât sunt contestate regulile de procedură privind condițiile de exercitare a acțiunii civile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Se constată că, sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenții-pârâți invocă neregularități de ordin procedural legat de faptul că lichidatorul judiciar nu justifică interesul debitoarei în formularea acțiunii, în condițiile în care prin prezenta cerere nu se urmărește recuperarea unor creanțe deținute în temeiul unor titluri de creanță, ci se solicită plata unor sume cu titlu de despăgubiri ca urmare a unor acțiunii de verificare și inspecție întreprinse de organele fiscale competente.

Se susține că singurele persoane care ar justifica un interes în formularea acțiunii sunt fie creditorii înscriși în tabelele întocmite în procedura insolvenței, care și-ar putea recupera creanțele, fie asociații care, în urma acoperirii pasivului, ar păstra sumele rămase nedistribuite.

Potrivit art. 32 C. proc. civ. "orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condițiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenție și justifică un interes", iar conform art. 33 teza I "interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual".

Prin interes, ca o condiție a exercitării acțiunii civile, se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Interesul poate fi material, atunci când se urmărește obținerea unui folos material sau moral, în situația în care se urmărește obținerea unei satisfacții de ordin nepatrimonial.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea în solidar a pârâților Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca la plata sumei de 947.615 RON, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin intrarea societății în insolvență în urma controlului efectuat de prepușii pârâților, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă a debitului.

Prin urmare, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere delictuală a comitenților pentru faptele săvârșite de prepușii săi în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, potrivit art. 1373 C. civ.

Instanța supremă constată că folosul practic urmărit de reclamantă în promovarea cererii de chemare în judecată constă în obținerea unor despăgubiri materiale pentru repararea unui pretins prejudiciu cauzat acesteia urmare a efectuării unui control fiscal și al emiterii deciziei de impunere.

În acest context, se reține că interesul este determinat, folosul practic urmărit de reclamantă fiind concret, cuantificat la o sumă fixă de bani, respectiv la suma de 947.615 RON.

De asemenea, interesul este legitim, deoarece nu contravine legii sau bunelor moravuri și este personal, întrucât o vizează pe reclamantă, care prin recuperarea pretinsului prejudiciu ar putea achita datoriile și creanțele din procedura insolvenței, în acord cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 85/2014.

Totodată, interesul reclamantei în promovarea acțiunii este născut și actual, deoarece exista la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Drept urmare, Înalta Curte constată că în mod just instanța de apel a reținut că interesul reclamantei în promovarea acțiunii este evident în condițiile în care pretinsul prejudiciu s-ar fi produs în propriul patrimoniu.

Critica recurenților - pârâți întemeiată pe atribuțiile lichidatorului judiciar desemnat în procedura insolvenței, nu este întemeiată, întrucât pornește de la o permisă greșită, aceea că lichidatorul poate formula doar cereri în recuperarea creanțelor pentru care există titluri de creanță, în realitate acesta putând acționa și pentru recuperarea unor pretinse prejudicii, conform art. 64 lit. g) din Legea nr. 85/2014.

În egală măsură, nu se poate reține că persoanele care ar justifica un interes în formularea acțiunii ar fi creditorii înscriși în tabelele întocmite în procedura insolvenței și asociații reclamantei, în condițiile în care prejudiciul ce se solicită a fi reparat în prezenta cauză se pretinde a fi fost produs în patrimoniul societății reclamante.

Pentru considerente expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 276/2023- A din 26 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă.

II. A. Înalta Curte, analizând recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 384/2023 - A din 05 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția lipsei de interes a recursului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, invocată din oficiu, urmând a respinge recursul ca fiind lipsit de interes, pentru următoarele considerente:

Art. 32 alin. (1) C. proc. civ. reglementează condițiile de exercitare a acțiunii civile, printre acestea regăsindu-se, la lit. d), justificarea unui interes, iar conform art. 33 teza întâi din același cod "interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual".

Înalta Curte reține că excepția lipsei de interes este o excepție de fond, absolută și peremptorie, iar interesul, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mișcare a acțiunii civile, în oricare dintre formele sale de manifestare, respectiv cerere de chemare în judecată, căi de atac ordinare sau extraordinare.

Interesul procesual este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce apelul și/sau recursul sunt forme de manifestare ale acțiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac și se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmărește protecția unui drept subiectiv ori a unui interes legitim și pentru a căror realizare recurgerea la instanță este obligatorie.

Existența interesului se impune a fi examinată pe tot parcursul procesului, nu numai cu privire la cererea introductivă de instanță, ci și în căile de atac, prin raportare la finalitatea urmărită de către titularul acesteia.

Ca atare, interesul procesual determinat, legitim, personal, născut și actual este o condiție de exercițiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, așadar, și în recurs.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 458 C. proc. civ., potrivit cărora căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes.

Or, în cauză, în apel, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și, în urma evocării fondului cauzei ca urmare a deciziei civile nr. 276 din 26.09.2023, prin care s-a admis apelul reclamantei, anulându-se cu reținere sentința atacată, s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs prin care a solicitat casarea deciziei doar în ceea ce privește soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia.

Or, astfel cum se reține constant în doctrină, pârâtul ar avea interesul să formuleze recurs dacă a căzut și el, parțial, în pretenții. Dacă soluția din apel îi este favorabilă, cum e situația de față, în care a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată, pârâtul poate formula întâmpinare, prin care să solicite instanței de recurs să mențină hotărârea atacată sau, cel mult, recurs incident.

Pârâtul nu justifică un interes în promovarea unui recurs principal, prin care să ceară respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive și nu ca neîntemeiată, având în vedere că soluționarea pe fond a acțiunii prin respingerea ca neîntemeiată îi este favorabilă.

Mai trebuie subliniat faptul că puterea de lucru judecat nu se raportează la modul de soluționare a unei excepții, ci la judecarea fondului cauzei, aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat constând în aceea că partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt litigiu.

Acesta este motivul pentru care pârâtul nu are niciun folos practic să formuleze recurs împotriva unei hotărâri prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca lipsit de interes recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice declarat împotriva deciziei civile nr. 384/2023 - A din 5 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă.

B. Înalta Curte, în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul reclamantei A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 384/2023 - A din 2 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă. pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură sau principii ale procesului civil, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, potrivit art. 174 C. proc. civ.

Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea regulilor de procedură privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului prevăzut la art. 22 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea cauzei conform art. 397 din același cod și conținutul hotărârii potrivit art. 425 C. proc. civ., susținând că instanța de apel s-a limitat la analiza incidenței răspunderii civile delictuale, fără a analiza și răspunderea specială, invocată în subsidiar, potrivit art. 8 și 19 din Legea 554/2004.

Verificând actele din dosar, instanța supremă constată că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere delictuală a comitenților pentru faptele săvârșite de prepușii săi în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, potrivit art. 1373 C. civ.

Deși reclamanta a invocat și dispozițiile art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004, în motivarea cererii a susținut că acțiunea nu este fundamentată pe aceste dispoziții, ci pe cele privind răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru faptele prepusului.

Totodată, se reține că prin încheierea de la termenul de judecată din 18 martie 2022, în ceea ce privește temeiul de drept, tribunalul a constatat că a fost invocat art. 1373 C. civ. și a pus în discuție aplicarea dispozițiilor art. 1385 alin. (4) C. civ., avocatul reclamantei solicitând aplicarea acestor dispoziții, în același sens fiind și concluziile scrise depuse de aceasta.

Drept urmare, acțiunea în răspunderea pârâtelor, precizată ulterior, nu a fost întemeiată pe dispozițiile speciale prevăzute la art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004, cum susține recurenta, astfel că, în rejudecarea fondului, Instanța de apel a analizat în mod corect condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv ale răspunderii comitenților pentru faptele prepușilor, prevăzute de art. 1373 C. civ., cu respectarea limitelor învestirii instanței.

Așadar, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 alin. (2), art. 397 și art. 425 C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. nefiind întemeiat.

În egală măsură, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este întemeiat.

Subsumat acestui motiv, recurenta a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 C. civ., art. 368 lit. j), art. 449 și art. 491din O.U.G. nr. 57/2019, art. 72 și art. 73 Codul de procedură fiscală și art. 268 Codul fiscal, prin raportare la concluzia instanței privind neîndeplinirea primei condiții a răspunderii civile delictuale a comitentului pentru prepusul său, respectiv săvârșirea de către acesta a unei fapte ilicite.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că prepușii pârâtelor sunt răspunzători potrivit art. 368 lit. j), art. 491 și art. 499 din O.U.G. nr. 57/2019 și art. 30 din Convenția CMR din 1956, întrucât nu au aplicat prezumția legală a predării mărfii conform scrisorii de trăsură și au emis decizia de impunere pentru suma de 7.193.392 RON, considerând că există suspiciunea că marfa nu a fost livrată.

Verificând decizia recurată, se reține că instanța de prim control judiciar, analizând condițiile răspunderii civile delictuale a comitentului pentru prepusul său, prevăzute de art. 1373 C. civ., a constatat că, deși reclamanta nu a arătat în ce constă fapta ilicită a prepușilor pârâtei, respectiv nu a indicat dispozițiile legale încălcate de aceștia în efectuarea controlului fiscal și al emiterii actelor fiscale, din probatoriul administrat în cauză nu se poate reține în sarcina prepușilor pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite sau a unui abuz de drept.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că prepușii pârâtelor nu au acționat abuziv, ci au efectuat verificări pentru a stabili realitatea tranzacțiilor, inclusiv în țara de destinație a mărfurilor în baza Regulamentului UE nr. 904/2010 și având în vedere că administratorul reclamantei nu a putut prezenta documente justificative ale efectuării transportului sau explicații plauzibile, raportat și la faptul că autoritățile competente din Slovacia nu au confirmat efectuarea livrărilor intracomunitare, au considerat că livrările intracomunitare sunt fictive, scopul reclamantei fiind acela de a se sustrage de la plata taxei pe valoare adăugată.

În continuare, s-a reținut că acțiunea de control și de emitere a deciziei de impunere a fost în conformitate cu dispozițiile legale, chiar dacă prin soluționarea ulterioară a plângerii penale s-a stabilit că livrările intracomunitare nu sunt fictive, întrucât la această concluzie s-a ajuns în urma administrării unui probatoriu complex și a unor documente justificative prezentate de către reclamantă, pe care organele de control fiscale nu le-au avut la dispoziție.

Criticile recurentei, prin care se combat concluziile instanței de apel, în sensul inexistenței unei fapte ilicite săvârșite de prepușii intimatelor, întemeiate pe probatoriul administrat, constituie critici de netemeinicie care nu pot face obiectul verificării în recurs, raportat la limitele în care se exercită această cale de atac, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Suplimentar, se constată că argumentele invocate în dovedirea existenței faptei ilicite imputate prepușilor intimatelor, în sensul că aceasta constă în neaplicarea de către persoanele respective a prezumției de livrare a mărfii, constituie aspecte invocate direct în recurs, care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată, astfel că depășesc cadrul procesual fixat în prezenta cauză.

Prin urmare, nu se poate reține critica privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 368 lit. j), art. 491 și art. 499 din O.U.G. nr. 57/2019 și art. 30 din Convenția CMR din 1956, nu va fi analizată.

În ce privește pretinsa încălcare sau aplicare greșită a dispozițiilor art. 72 și art. 73 Codul de procedură fiscală și art. 268 Codul fiscal de către instanța de apel, Înlta Curte arată că nu va fi analizată, întrucât nu a fost relevată în concret modalitatea în care instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit aceste prevederi legale, autoarea recursului rezumându-se a le invoca în mod formal.

Astfel, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurenta-reclamantă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 384/2023 - A din 05 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă.

C. Înalta Curte, în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 21.11.2023 și a deciziei civile nr. 384/2023 - A din 05 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, pentru următoarele considerente:

În motivare, recurenta-pârâta susține, în esență, că fiind admis apelul și evocat fondul, în mod greșit instanța de apel nu a analizat excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în judecată, prescripției dreptului material la acțiune și necompetenței funcționale a instanței, în raport de dispozițiile art. 1385 alin. (4) și art. 1373 C. civ., invocate prin concluziile scrise depuse la 28 aprilie 2022, în fața primei instanțe.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că prin încheierea din 15.01.2021, pronunțată de prima instanță, s-au soluționat excepțiile inadmisibilității și prescripției acțiunii. De asemenea, prin încheierea din 18.03.2022, tribunalul a luat act de precizarea temeiului acțiunii, în raport de dispozițiile art. 1385 alin. (4) și art. 1373 C. civ.

Față de temeiul de drept al acțiunii, astfel cum a fost precizat, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat la 28 aprilie 2022 excepțiile inadmisibilității cererii de chemare în judecată, prescripției dreptului material la acțiune și necompetenței funcționale a instanței.

Tribunalul a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, a respins ca lipsită de interes cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, fără a se pronunța și asupra excepțiilor arătate, care se impunea a fi fost analizate cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, neregularitatea procedurală decurgând din nesocotirea dispozițiilor menționate s-a produs în fața primei instanțe.

Cu toate acestea, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală nu a declarat apel incident împotriva soluției primei instanțe, prin care să critice această omisiune, astfel încât aceasta nu mai poate invoca în recurs neregularități decurgând din încălcarea normelor procesuale referitoare la procedura de soluționare a excepțiilor, chiar dacă aprecierile instanței de apel, în sensul că excepțiile ar fi fost soluționate de prima instanță, sunt greșite, întrucât se opune prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 21.11.2023 și a deciziei civile nr. 384/2023 - A din 5 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul reclamantei A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B. și ca lipsit de interes recursul pârâtei Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ambele declarate împotriva deciziei civile nr. 384/2023 - A din 5 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă.

Respinge recursul incident declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 21.11.2023 și deciziei civile nr. 384/2023 - A din 5 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge, ca nefondate, recursurile pârâtelor Agenția Națională de Administrare Fiscală și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și, ca inadmisibil, recursul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj - Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, declarate împotriva deciziei civile nr. 276/2023- A din 26 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2024.