ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1471/2024

Ședința publică din data de 17 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 60/2023 din 2 octombrie 2023, instanța de apel a respins cererea petentei A. S.A. privind suspendarea executării sentinței civile nr. 2920 din 9 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a VII-a Civilă, în dosarul nr. x/2023, fiindu-i restituită cauțiunea în sumă de 1000 RON, consemnată prin recipisa nr. x/20.06.2023, eliberată de B. S.A.

La 13 februarie 2024, recurenta a depus memoriul de recurs, prin care a solicitat casarea în tot a încheierii atacate și admiterea cererii de suspendare a executării provizorii, cu consecința suspendării sentinței prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei, până la soluționarea apelului declarat împotriva aceleiași hotărâri.

Cu titlu prealabil, recurenta a precizat că motivele de recurs sunt depuse cu respectarea termenului legal, conform art. 487 alin. (1) raportat la art. 470 alin. (5) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea principiului prevăzut de art. 5 C. proc. civ. și a art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât refuzul instanței de a analiza motivele de fapt și de drept pe care le-a invocat reprezintă o denegare de dreptate.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut la pct. 6 de la alin. (1) al art. 488 din același cod, recurenta a considerat că încheierea atacată nu cuprinde motivele în baza cărora s-au respins argumentele acesteia privind necesitatea măsurii suspendării, făcând, totodată, trimitere la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerința motivării hotărârilor judecătorești din perspectiva art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că încheierea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor privind falimentul societăților de asigurări din Legea nr. 85/2014, în special a dispozițiilor art. 262 din acest act normativ.

Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat două întâmpinări, prin care a invocat excepțiile lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului recurentei și a netimbrării cererii de recurs, solicitând, în principal, anularea cererii de recurs pentru nemotivarea în termenul prevăzut de lege, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 486 alin. (3) și art. 489 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune măsura suspendării executării provizorii solicitată de partea adversă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 490 alin. (1) coroborat cu art. 471

1

alin. (3) și următoarele C. proc. civ.

Înalta Curte, verificând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. îndeplinirea condițiilor de admisibilitate pentru exercitarea căii de atac a recursului împotriva încheierii atacate, reține următoarele:

În cauză, recursul are ca obiect încheierea nr. 60/2023 din 2 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a fost respinsă cererea petentei A. S.A. privind suspendarea executării sentinței de deschidere a procedurii falimentului pronunțate de judecătorul-sindic, urmare a retragerii autorizației de funcționare.

Dispozițiile art. 256 privind falimentul societăților de asigurare/reasigurare din Legea nr. 85/2014 prevăd că hotărârile judecătorului sindic pot fi atacate numai cu apel.

Apelul se judecă de către curtea de apel cu celeritate și precădere, dispozițiile art. 43 și art. 44 din lege fiind aplicabile în mod corespunzător, cu derogările prevăzute în capitolul privind falimentul societăților de asigurare/reasigurare.

Potrivit art. 15 alin. (2) și (3) din Legea nr. 24/2000 "caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia circumstanțiat la anumite categorii de situații și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie, iar o reglementare este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite".

Expresie a principiului celerității procedurii falimentului, hotărârile judecătorului sindic au caracter executoriu ope legis. Prin alin. (4) al art. 43 din Legea nr. 85/2014, la care se face trimitere prin art. 256, este consacrată o excepție de la prescripțiile judecății apelului, fiind interzis instanței de apel să suspende executarea hotărârilor judecătorului sindic.

Alin. (5) al art. 43 prevede, într-o enumerare limitativă, anumite cazuri în care curtea de apel poate dispune, totuși, suspendarea hotărârii apelate, printre acestea numărându-se și hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, deci și hotărârea pronunțată în temeiul art. 262 din lege, care a fost apelată în cauză.

Se observă că legiuitorul nu a prevăzut atacarea separat cu recurs, la Înalta Curte, a hotărârii curții de apel pronunțate asupra cererii de suspendare a executării sentinței apelate, încheierea pronunțată fiind definitivă în temeiul singurei dispoziții normative de la art. 43 alin. (1) teza a II-a din lege.

În procesul de decelare a voinței legiuitorului se impune observația că nu există niciun indiciu în conținutul art. 43 din legea insolvenței care să susțină o altă interpretare.

Art. 450 C. proc. civ. reglementează suspendarea executării hotărârilor de primă instanță care pot fi puse în executare vremelnic, chiar dacă sunt susceptibile de apel.

Analiza semantică a terminologiei folosite de legiuitor evidențiază că, spre deosebire de dispozițiile de drept comun ale art. 450 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează procedura suspendării executării hotărârii apelate și în care se prevede că suspendarea "se judecă" de către instanța de apel, art. 43 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 prevede expres hotărârile care "pot fi suspendate de instanța de apel", formulare ce exclude intervenția unei instanțe de control judiciar, la alin. (1) teza a II-a al aceluiași text legal prevăzându-se că hotărârile curții de apel sunt definitive.

Din perspectivă istorică, reglementarea de drept comun anterioară, corespunzătoare intrării în vigoare a noii legi a insolvenței la 28 iunie 2014, a art. 450 alin. (3) din C. proc. civ., prevedea că încheierea dată asupra cererii de suspendare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

Modificarea adusă art. 450 alin. (3) prin Legea nr. 310/2018 - în sensul că fiind aplicabile în completare dispozițiile art. 719 alin. (6) C. proc. civ. de la suspendarea executării în cadrul contestației la executare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 17/2017, încheierea curții de apel poate fi atacată cu recurs - nu conduce la o altă concluzie privind admisibilitatea acestei căi extraordinare de atac, având în vedere particularitatea reglementării procedurii de faliment.

Este adevărat că reglementarea apelului drept singura cale de atac pentru hotărârile pronunțate în aplicarea legii insolvenței nu exclude teoretic posibilitatea căii de atac a recursului, de pildă în ipotezele prevăzute de art. 53 alin. (1), art. 414 alin. (1) sau art. 421 alin. (2) C. proc. civ., pentru rezolvarea punctuală a acestor incidente procedurale privind respingerea cererii de recuzare, suspendarea judecății procesului ori perimarea, justificat de însăși necesitatea eficienței procedurii, principiu consacrat de art. 4 pct. 3 din Legea nr. 85/2014.

Se observă însă că hotărârile judecătorului sindic care pot fi suspendate de către instanța de apel sunt toate pronunțate în soluționarea cererilor principale din procedură, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 45 alin. (1) care se completează cu art. 257 din lege.

Deschiderea procedurii falimentului societății de asigurare determină producerea efectelor procedurale și substanțiale prevăzute de art. 262 și următoarele din lege, caracterul executoriu al hotărârii pronunțate fiind un atribut esențial, determinat de urgența procedurii.

Prevederile legii insolvenței se bazează pe principiul asigurării celerității, dar și previzibilității procedurii, regimul căilor de atac fiind unul derogatoriu de la dreptul comun.

Legiuitorul a reglementat distinct și instituția organelor care aplică procedura insolvenței, între care se regăsesc instanțele judecătorești, precum și regulile după care se călăuzesc în această procedură, punându-se accent pe continuitatea completului de judecată pe întreg parcursul procedurii, atât la prima instanță, cât și în calea de atac.

Din interpretarea art. 256 și art. 43 din lege rezultă că nu toate instanțele participă la aplicarea procedurii, ci tribunalul (instanță de fond) și curtea de apel (instanță de apel), deci nu și instanța supremă.

Art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că: "Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres".

Prin urmare, modificarea dispozițiilor de drept comun ale art. 450 alin. (3) C. proc. civ., în absența unei modificări ori completări a dispozițiilor din actul normativ special privind procedura insolvenței, nu poate conduce la concluzia unei extinderi implicite a competenței de atribuțiune a instanței supreme, sub aspectul îndrituirii de a examina, chiar și sumar, la nivelul aparenței, temeinicia apelului privind falimentul societății de asigurare și de a dispune suspendarea hotărârii pronunțate de judecătorul sindic.

Atribuțiile pe care legea le prevede pentru fiecare dintre participanții la procedură sunt de competență exclusivă, ele neputând fi îndeplinite de un alt participant la procedură.

Art. 342 prevede că dispozițiile din lege se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ.

Prin urmare, se desprinde concluzia că nu se aplică în mod necesar toate normele din C. proc. civ., fiind necesară decelarea intenției legiuitorului în elaborarea normei speciale și care se desprinde din contextul legislativ.

Or, pentru determinarea contextului în care se interpretează norma este esențială observația că în toate situațiile scopul urmărit a fost parcurgerea unei proceduri cât mai rapide, de luare a măsurii suspendării executării până la soluționarea căii de atac exclusiv de către instanța de apel, astfel cum rezultă din interpretarea literală a textului legal, imposibilitatea exercitării și a căii de atac a recursului corespunzând caracterului urgent al procedurii insolvenței.

Această soluție decurge din interpretarea permisă instanței expres prin dispozițiile citate anterior.

Interpretarea contrară ar fi de natură să conducă la o prelungire inutilă a procesului, calea de atac a recursului riscând în mod previzibil să rămână fără interes, urmare a soluționării cu celeritate a apelului.

Și în jurisprudența recentă a Curții Constituționale (v. Decizia nr. 162 din 21 martie 2024 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 957 din 24 septembrie 2024) se rețin următoarele: "De altfel, acolo unde a considerat necesar legiuitorul a prevăzut că dispozițiile Legii nr. 85/2014 se completează, în măsura în care nu contravin cu cele ale C. proc. civ. și ale C. civ., însă în ceea ce privește căile de atac, pe acestea le-a configurat în mod distinct față de normele de drept comun".

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva încheierii nr. 60/2023 din 2 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva încheierii nr. 60/2023 din 2 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2024.