ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1410/2024

Ședința publică din data de 19 iunie 2024

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 01.02.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

- rezoluțiunea Antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2008, încheiat între reclamant, în calitate de promitent-cumpărător, și pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de promitent-vânzător, având ca obiect imobilele (terenuri) înscrise în C.F. nr. x Costești, nr. cad. x (C.F. vechi x); C.F. nr. x Costești, nr. cad. x (C.F. vechi x); C.F. nr. x Costești, nr. cad. x (C.F. vechi x), respectiv construcțiile (case rezidențiale) edificate pe acestea, neînscrise în cartea funciară;

- repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei S.C. B. S.R.L. la restituirea prețului achitat de reclamant în baza în Antecontractului încheiat, în cuantum de 240.000 euro;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat prevederile art. 192, art. 194-195 C. proc. civ., precum și celelalte dispoziții legale la care a făcut referire în cuprinsul cererii.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a cererii introductive, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 2.03.2022, urmare a faptului că reclamanta nu a înaintat la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 15.476,36 RON, instanța a anulat cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei încheieri, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, admisă prin încheierea din 4.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022, încheierea atacată fiind anulată, iar cauza retrimisă completului inițial învestit.

Prin sentința nr. 607/11.10.2022, Tribunalul Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a respins cererea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, anularea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond.

Prin încheierea de ședință din 3.07.2023, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului reclamantului, invocată de intimata-pârâtă la termenul de judecată din 11.05.2023, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 263/14.09.2023, Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant. Totodată, l-a obligat la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei menționate a formulat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea situației de fapt și redarea parcursului procesual, autorul căii de atac a afirmat că decizia atacată este nelegală întrucât a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în cauză, sens în care a evocat prevederile art. 2 alin. (3) lit. c) din Antecontractul de vânzare-cumpărare din 17.04.2008, ale art. 7 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958, precum și cele din C. civ. – art. 1266, art. 1267, art. 1270, art. 885 alin. (1) și art. 887 alin. (1) și (3).

Criticând considerentul esențial reținut de instanța de apel, în acord cu care momentul la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, respectiv la care s-a născut dreptul reclamantului la acțiune, 20.09.2008, data limită la care, potrivit clauzelor contractuale asumate de părți, trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, recurentul a susținut că, în speță, este vorba despre un antecontract de vânzare-cumpărare în cuprinsul căruia s-a prevăzut necesitatea îndeplinirii (în prealabil) a unei condiții suspensive în vederea stabilirii momentului încheierii contractului în formă autentică, prin indicarea necesității finalizării construcțiilor ce urmau a fi edificate pe terenurile în discuție (etapa 40% construcție acoperiș), astfel că termenul de prescripție în care se putea solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract sau rezoluțiunea, începea să curgă de la data îndeplinirii condiției, conform dispozițiilor redate din Decretul nr. 167/1958.

Titularul recursului a criticat raționamentul instanței de apel, arătând că, printr-o interpretare și aplicare greșită a normelor relevante, respectiv prin trimitere și coroborare cu clauzele antecontractului, în mod eronat a apreciat că nu ar avea vreo relevanță mențiunea expresă din cuprinsul art. 2 alin. (3) lit. c) din Antecontract, întrucât prin acestă clauză părțile au stabilit elementul apt să determine din punct de vedere temporal momentul încheierii contractului în formă autentică și, implicit, momentul curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune.

Astfel, a precizat că, după indicarea datei 20.09.2008 (cu precizarea restului de 96.000 euro), a fost pusă virgulă (semn de punctuație), cu scopul de a explicita în mod clar însemnătatea acestei date, apoziția fiind aptă să arate și să lege (cauzal) în mod definitiv data de 20.09.2008 de momentul edificării a 40% din etapa construcție acoperiș.

În opinia recurentului, indicarea etapei la care trebuia adusă construcția la momentul 20.09.2008 prezintă valențele unei condiții suspensive, mențiunea având menirea unei garanții în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor contractuale de către promitentul-vânzător, astfel încât cumpărătorul să nu fie nevoit ca, la acel moment, să achite diferența de preț, fără ca acele construcții să fie aduse la un anumit stadiu.

Cu referire la faptul că instanța de control a reținut că doar termenul, nu și mențiunea adiacentă, a fost esențial în cauză, recurentul a învederat că nu aceasta a fost voința părților la momentul încheierii antecontractului, câtă vreme au precizat, în mod expres, ca cele două elemente (temenul și mențiunea etapei construcției) doar privite și înțelese împreună, pot da naștere obligației restului de plată, respectiv momentului curgerii termenului de prescripție în ceea ce privește rezoluțiunea.

În altă ordine de idei, titularul recursului a învederat că termenul de prescripție ar fi trebuit să curgă, cel mai devreme, după atingerea stadiului de 40% construcție acoperiș, iar cel mai târziu după finalizarea construcțiilor și a anexelor acestora, împreună cu întocmirea documentației aferente, dovada existenței construcțiilor și înscrierea lor în cartea funciară, deoarece doar în felul acesta se putea perfecta contractul în formă autentică, având în vedere efectul constitutiv de drepturi prevăzut în art. 885 și art. 887 C. civ.

A mai precizat că intimata-pârâtă nu a făcut dovada finalizării imobilelor prin prezentarea adeverinței de existență a acestora sau prin înscrierea în cartea funciară, pentru a se putea încheia efectiv contractul de vânzare în formă autentică, iar contrar celor afirmate, nu s-a desistat total de existența Antecontractului, ci a întreprins demersuri judiciare, inclusiv împotriva cumpărătorului de rang 2 al imobilelor, societatea C. S.R.L., pe care le-a relatat.

În încheiere, autorul recursului a apreciat că, în raport atât de modalitatea în care părțile au înțeles să indice, prin folosirea apoziției, faptul că termenul din 20.09.2008 este, în mod indisolubil, legat de ajungerea cu stadiul construcției 40% acoperiș, cât și de forța obligatorie a contractelor, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu era împlinit.

De asemenea, a precizat că până la împlinirea condiției suspensive obligația asumată este imprescriptibilă, iar termenul de prescripție a acțiunii în realizarea dreptului sau în a solicita rezoluțiunea convenției nu curge în favoarea debitorului, ci începe să curgă numai din momentul împlinirii condiției suspensive, când creanța devine exigibilă. În acest sens, a făcut trimitere la decizia nr. 71/2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, publicată în C.A.C.B.J. 2011, I, nr. 1, p. 4.

În drept, a invocat dispozițiile art. 486 și cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înaintată la dosarul cauzei la 25.01.2024, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. În opinia acestei părți, criticile expuse sunt de netemeinicie, determinarea momentului la care termenul de prescripție a dreptului material la acțiune începe să curgă reprezentând o chestiune de fapt, recurentul urmărind, prin reinterpretarea sensului clauzei prevăzute la art. 2 alin. (3) lit. c) din Antecontract, recalificarea situației de fapt, or acest aspect excede domeniului de aplicare a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul incident formulat împotriva încheierii de ședință din 3.07.2023, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a nesocotit regulile de procedură prevăzute la art. 82 C. proc. civ., privind lipsa dovezii calității de reprezentant a avocatului care a semnat, în numele părții, cererea de apel.

Detaliind, a învederat că excepția invocată in limine litis a fost fundamentată nu pe lipsă semnăturii părții de pe împuternicirea avocațială emisă de cel care a acționat în numele său, ci pe caracterul inform al acesteia în lipsa mențiunilor obligatorii cu privire la data și numărul contractului de asistență juridică, astfel cum prevăd dispozițiile art. 126 din Statutul profesiei de avocat și Anexa nr. II la acesta.

Potrivit acestei recurente, nulitatea derivată din lipsa puterii de reprezentare operează, în condițiile art. 176 pct. 2 C. proc. civ., ca o garanție fundamentală a respectării principiului legalității procesului civil.

În fine, a solicitat instanței de recurs ca, în eventualitatea admiterii recursului principal, să examineze și să admită recursul incident, să desființeze în tot încheierea atacată și, constatând că reclamantul nu și-a probat calitatea de reprezentant în fața instanței de apel, deși îi fusese acordat un termen în acest sens, să anuleze apelul în temeiul dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. e) și alin. (3) raportat la art. 196 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant, la 19.06.2024, ora 14:15, după terminarea ședinței de judecată, a înaintat la dosar, prin poșta electronică, întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, arătând că, astfel cum a învederat și în fața instanțelor devolutive, contractul de asistență juridică încheiat cu reclamantul are numărul 195/2021, menționat și pe împuternicirea avocațială depusă în recurs, iar, cu referire la caracterul inform al împuternicirii avocațiale depusă în apel, a făcut trimitere la dispozițiile art. 121 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat.

Prin rezoluția din 4.04.2024 s-a fixat termen 19.06.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La acest termen de judecată, instanța supremă a rămas în pronunțare asupra cererilor de recurs.

Înalta Curte, analizând hotărârile atacate în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge recursul principal, ca nefondat, și recursul incident, ca lipsit de interes.

Cu privire la recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 263/14.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, se reține că sunt nefondate criticile formulate de această parte referitoare la momentul la care s-a născut dreptul la acțiune, decizia atacată fiind legală, pentru considerentele prezentate în cele ce urmează:

În limitele controlului de legalitate, Înalta Curte va analiza dacă instanța de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de drept ce reglementează prescripția extinctivă, în privința determinării momentului de început al curgerii termenului de prescripție, respectiv forța obligatorie și interpretarea contractului.

Instanțele devolutive au stabilit că termenul de prescripție este de 3 ani, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, și că acesta începe să curgă de la data la care părțile au convenit, prin clauza înscrisă la art. 2 alin. (3) lit. c) din Antecontract, să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, respectiv la 20.09.2008, astfel încât la data introducerii cererii, 01.02.2022, intervenise prescripția dreptului material la acțiune.

În susținerea nelegalității hotărârii atacate, recurentul-reclamant susține, în esență, că, prin clauza înscrisă la art. 2 alin. (3) lit. c) din Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17.04.2008, părțile au condiționat încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică de îndeplinirea condiției suspensive a finalizării construcțiilor ce urmau a fi edificate pe terenurile în discuție (etapa 40% construcție acoperiș), astfel că termenul de prescripție în care se putea solicita pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract sau de a solicita rezoluțiunea antecontractului, începea să curgă, cel mai devreme după atingerea stadiului 40% construcție acoperiș, iar cel mai târziu odată cu finalizarea construcțiilor și înscrierea imobilelor în cartea funciară.

Mai precis, ceea ce se reproșează instanței de apel este faptul că a reținut, ca moment de la care termenul de prescripție extinctivă a început să curgă, doar data de 20.09.2008, nu și mențiunea adiacentă, exprimată printr-o apoziție, a finalizării construcției acoperiș în proporție de 40% deși, potrivit voinței concordante a părților, doar împreună cele două elemente erau apte să dea naștere obligației restului de plată, respectiv momentului curgerii termenului de prescripție în ceea ce privește rezoluțiunea antecontractului.

Înalta Curte, examinând incidența normelor legale ce reglementează începutul prescripției dreptului la acțiune în cazul unei acțiuni precum cea dedusă judecății, constată că instanța de apel a aplicat în mod judicios dispozițiile Decretului nr. 167/1958, reținând că dreptului reclamantului la acțiune s-a născut la 20.09.2008, dată limită la care, conform clauzelor contractuale asumate de părți, trebuia încheiat contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică. Totodată, instanța de fond a examinat și cenzurat susținerile potrivit cărora dreptul material la acțiune ar fi fost afectat de realizarea condiției suspensive ca pârâta, promitent-vânzător, să finalizeze construcțiile edificate la etapa acoperiș, urmând ca abia după acest moment să aibă loc prezentarea la notar în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, apreciind respectiv că data a fost stabilită doar ca termen de plată a celei de-a treia tranșe din prețul de vânzare convenit, sau că termenul de prescripție ar începe să curgă de la data înscrierii în cartea funciară a contractului de vânzare nr. x/30.01.2020.

Aceasta deoarece, în speță, a conchis că momentul de început al termenului de prescripție nu este stabilit prin raportare la data finalizării construcției acoperiș în proporție de 40% și odată cu întocmirea documentației aferente și înscrierea imobilelor în cartea funciară, cum se susține prin memoriul de recurs, ci în temeiul art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin analiza și interpretarea clauzelor antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți.

Or, instanța de control judiciar, cu referire la critica adusă rezolvării pe care a dat-o instanța de fond excepției prescripției dreptului material la acțiune (în sensul admiterii excepției invocate de pârâtă), printr-un raționament juridic corect, logic și convingător, a verificat și respins ca nefondate toate acele elemente esențiale ale aparatului argumentativ care a sprijinit motivul de apel susținut de reclamant și reiterat în recurs.

Așa fiind, Înalta Curte, confirmând statuările instanței de apel, nu poat

Prin urmare, judicios a stabilit instanța de apel că dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la 20.09.2008, moment la care acesta avea dreptul de a solicita fie obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, fie rezoluțiunea antecontractului, astfel că acțiunea înregistrată la Tribunalul Buzău la 01.02.2022 a fost introdusă cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/0958.

În raport de aceste considerente, se impune a se reține faptul că este legală și corectă soluția din apel, a înlăturării criticilor ce combăteau admiterea de către tribunal a excepției prescripției dreptului la acțiune a reclamantului, fiind pe deplin fundamentată legal concluzia inițierii demersului judiciar pendinte cu depășirea termenului de prescripție.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1266, art. 1267 și ale art. 1270 C. civ., întrucât a nesocotit voința părților la momentul încheierii Antecontractului, deși art. 2 alin. (3) lit. c) din convenția părților prevede că dacă la 20.09.2008 construcția nu se afla la etapa 40% acoperiș, iar condiția suspensivă nu era îndeplinită, astfel că data limită pentru încheierea contractului nu se împlinise și, pe cale de consecință, nici restul sumei de bani nu ar fi fost necesar a se plăti și, implicit, nici termenul de prescripție a dreptului material la acțiune nu începuse să curgă.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că nu există nicio clauză contractuală care să stipuleze că obligația de încheiere a contractului în formă autentică devine exigibilă la momentul finalizării construcției acoperiș în proporție de 40%, ci antecontractul stabilește că 20.09.2008 este data limită la care se va semna și achita contractul de vânzare-cumpărare în fața notarului public, intrându-se astfel în posesia de drept asupra imobilului.

Înalta Curte reține că, deși conduita părților la momentul încheierii antecontractului reprezintă un criteriu legal prin valorificarea căruia instanța poate determina sensul corespunzător voinței reale a părților, nu poate fi validat punctul de vedere al recurentului-reclamant care solicită, în realitate, ca instanța de recurs să valorifice un element de fapt și să conchidă diferit instanțelor devolutive cu privire la voința reală a părților la momentul încheierii convenției.

Constatând, așadar, că instanța de apel a realizat un raționament complet cu privire la regulile de interpretare a contractului și, în acest demers, a dat prioritate voinței reale a părților (ca prim criteriu aplicabil interpretării contractului) și regulii interpretării sistematice, arătând că părțile au intenționat ca la 20.09.2008 să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, instanța supremă va înlătura afirmațiile prin care se invocă nesocotirea voinței concordante a părților la momentul încheierii Antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2008.

Cu privire la susținerea vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 885 alin. (1) și art. 887 alin. (1) și (3) C. civ., privind dobândirea drepturilor reale asupra imobilelor fără înscriere în cartea funciară, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a analizat și reținut incidența în speță a acestor norme de drept, care nici nu sunt incidente în cauză din perspectiva naturii litigiului și al izvorului acestuia, astfel încât această critică nu prezintă legătură cu considerentele deciziei atacate.

Față de considerentele anterior expuse, reținând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 263/14.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Cât privește recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 3.07.2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, va fi respins, ca lipsit de interes, în considerarea următoarelor argumente:

Astfel cum s-a arătat cu prilejul analizării recursului principal, prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., fiind menținută soluția dispusă de prima instanță în sensul admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

În faza procesuală a apelului, la termenul de judecată din 11.05.2023, intimata-pârâtă a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului care a semnat cererea de apel, susținând că pe împuternicirea avocațială depusă de acesta nu se regăsește semnătura reclamantului, în condițiile în care nu este menționat nici numărul contractului de asistență juridică încheiat între acesta și apărător, aspect neconform prevederilor art. 126 din Statutul profesiei de avocat, instanța de apel amânând cauza pentru ca apelantul-reclamant să facă dovada calității de reprezentant a avocatului ce a semnat cererea de apel.

La termenul de judecată din 8.06.2023, față de notele de ședință înaintate de apelantul-reclamant și a susținerilor orale formulate de intimata-pârâtă, instanța, pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului și având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 22.06.2023 și, ulterior, la 3.07.2023, când a pronunțat încheierea recurată reținând că, astfel cum este menționat în cuprinsul Anexei II la Statutul profesiei de avocat și în partea finală a împuternicirii avocațiale, semnătura reprezentantului nu este necesară, în situația în care forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea părților, a conținutului și data contractului de asistență în baza curuia s-a eliberat împuternicirea, or avocatul apelantului-reclamant a precizat în cuprinsul împuternicirii avocațiale că atestă identitatea acestuia din urmă, motiv pentru care semnătura reclamantului pe împuternicire nu mai era necesară. Totodată, cu privire la lipsa mențiunii privind numărul contractului de asistență juridică încheiat între reclamant cu apărătorul ales, Curtea a reținut, pe de o parte, că în cuprinsul normelor ce reglementează profesia de avocat această omisiune nu este prevăzută expres sub sancțiunea nulității, iar pe de altă parte, a apreciat că, atât timp cât avocatul are posibilitatea legală să ateste conținutul și data contractului de asistență juridică, implicit poate să ateste și existența acestuia.

A mai reținut instanța de apel că reclamantul a fost reprezentat în fața instanței de fond de același apărător ales, tribunalul apreciind că împuternicirea avocațială depusă la dosar, și care are un conținut similar celei din apel, face dovada calității de reprezentant a apărătorului său, care a semnat cererea introductivă. În aceste condiții și în raport de dispozițiile art. 87 alin. (2) C. proc. civ., a concluzionat în sensul că apărătorul reclamantului putea formula apel chiar fără a avea mandat, neputându-se reține existența vreunei vătămări procesuale cauzate intimatei-pârâte ca urmare a lipsei menționării numărului contractului de asistență juridică din cuprinsul mandatului/împuternicirii avocațiale, astfel că a respins, ca neîntemeiată, solicitarea intimatei-pârâte de constatare a nulității apelului, ca urmare a nedovedirii de către apelantul-reclamant a calității de reprezentant a avocatului care a redactat și semnat cererea de apel.

Împotriva acestei încheieri interlocutorii a declarat recurs incident pârâta S.C. B. S.R.L., prin care urmărește să obțină anularea cererii de apel întrucât instanța de control ar fi nesocotit normele de procedură cu privire la lipsa dovezii calității de reprezentant a avocatului care a semnat în numele părții apelul, fiind aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece se încalcă prevederile art. 82 din același cod.

Înalta Curte notează că revine instanței judecătorești obligația de a verifica dacă sunt îndeplinite toate condițiile pentru exercitarea oricărei acțiuni în justiție, inclusiv a căii de atac a recursului. Astfel, în conformitate cu art. 32 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condițiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenție și justifică un interes. Cât privește cerința interesului, art. 33 din același cod prevede că acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

De asemenea, în cadrul căilor de atac, art. 458 C. proc. civ. dispune că acestea pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes.

Prin interes se înțelege folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, indiferent de faza procesuală în care se află. Această cerință pentru exercițiul dreptului la acțiune trebuie să existe nu doar la momentul sesizării instanței, ci pe parcursul derulării întregului litigiu, astfel încât folosul practic urmărit să rezulte din hotărârea judecătorească pronunțată.

În cauză, urmare a respingerii recursului principal, a rămas definitivă hotărârea de respingere, ca fiind prescrisă, a cererii introductive de instanță având ca obiect rezoluțiunea Antecontractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2008 și repunerea părților în situația anterioară, fiind valorificată așadar o exepție procesuală de fond invocată de pârâtă, prin care acțiunea reclamantului a fost paralizată iar soluția astfel pronunțată, de respingere ca prescrisă a acțiunii, dobândind autoritate de lucru judecat.

Prin prezentul recurs incident, recurenta-pârâtă urmărește să obțină, de asemenea, menținerea sentinței primei instanțe, dar ca efect a anulării cererii de apel formulată de reclamantul care nu și-ar fi probat calitatea de reprezentant în fața instanței de apel. Or, atât timp cât soluția de respingere a recursului principal declarat de reclamant, ce urmează a fi pronunțată în cauză, are ca efect consolidarea autorității de lucru judecat pe care sentința primei instanțe a dobândit-o încă de la pronunțare, în mod provizoriu, nu mai poate fi identificat interesul legitim, născut și actual al susținerii unui recurs incident care urmărește exact aceeași finalitate procesuală, respectiv consolidarea autorității de lucru judecat a soluției pronunțată de prima instanță, prin valorificarea unei excepții de procedură.

Prin urmare, rezultă cu claritate că interesul recurentei-pârâte pentru susținerea demersului procesual de față nu subzistă, nemaifiind actual, atâta vreme cât obține câștig de cauză în recursul principal declarat iar rezolvarea raportului juridic litigios îi este favorabilă, consolidând aceeași soluție procesuală pe care intimata urmărea să fie păstrată prin recursul incident declarat. Altfel spus, recurenta nu are să obțină vreun folos practic în urma judecății recursului incident, atât timp cât eventualitatea examinării și admiterii recursului incident ar putea conduce la aceeași finalitate procesuală, respectiv păstrarea sentinței primei instanțe și consolidarea autorității de lucru judecat a acesteia.

În ceea ce privește cererea intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L. privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține, cu majoritate, următoarele:

Legiuitorul, prin dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a prevăzut drept fundament al plății cheltuielilor de judecată, culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, statuând, în mod generic, că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Ceea ce interesează pentru aplicarea dispoziției legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul desfășurării acestuia, precum și finalitatea urmărită de acestea.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte notează că poziția juridică de parte câștigătoare este determinată de raportul dintre conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată având un caracter accesoriu în ansamblul procesului asupra căreia instanța trebuie să se pronunțe în chiar dispozitivul hotărârii, întrucât cheltuielile de judecată nu pot fi valorificate în afara încuviințării de către instanță a dreptului asupra acestora.

Pe de altă parte, realitatea cheltuielilor privește sarcina probei, ce revine părții care le reclamă, conform art. 249 C. proc. civ., iar necesitatea lor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia.

Plecând de la aceste considerații teoretice, se mai impune a sublinia că instanța care judecă cererea cu care este învestită, trebuie să stabilească, la finalul procesului, "partea care a câștigat procesul", ținând seama atât de soluția ori soluțiile ce urmează a fi pronunțate în cauză dar și de poziția procesuală a părților litigante precum și de finalitatea procesuală urmărită de acestea. Complexitatea raporturilor juridice dar și caracterul complex al litigiilor ce pot fi deferite instanței impun ca la determinarea părții care a câștigat procesul să țină seama de efectele procesuale ale soluției pronunțate, prin raportare la finalitatea urmărită de părțile litigante. Tocmai de aceea, stabilirea părții care a câștigat procesul este o atribuție a fiecărei instanțe în parte și se determină inclusiv prin raportare la partea care se poate declara satisfăcută de soluția pronunțată în cauză, în sensul că soluția respectivă corespunde finalității urmărite de ea la debutul procesului.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, de regulă, respingerea atât a recursului principal, cât și a recursului incident, atrag după sine concluzia că ambele recurente pot fi încadrate în categoria părților care au pierdut procesul, deoarece susținerile acestora nu au fost primite de instanța de recurs iar finalitatea practică urmărită prin declararea recursului principal, respectiv a celui incident, nu a fost atinsă. Această concluzie ține cont și de premisele care trebuie să preceadă obligatoriu coexistența unui recurs principal și a unui recurs incident, premise care, așa cum rezultă din economia art. 491 rap. la art. 472 C. proc. civ., presupun ca ambele părți să fi fost parțial nemulțumite de hotărârea atacată și ambele părți să fi avut temei și interes legitim și actual de a ataca hotărârea respectivă printr-un recurs principal care să tindă la casarea/modificarea în parte a acesteia.

Speța de față însă, comportă o anumită particularitate deoarece recursul intimatei, deși a fost intitulat ca fiind un recurs incident, în sensul art. 491 rap. la art. 472 C. proc. civ., împrumută caracteristici ale unui recurs provocat, în senul art. 491 rap. la art. 473 C. proc. civ., deoarece interesul susținerii acestui recurs subzista numai în eventualitatea admiterii recursului principal, ipoteză care ar fi fost de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces.

Pe cale de consecință, respingerea ca rămas lipsit de interes a recursului declarat de intimată, ca efect al respingerii recursului principal, nu poate conduce la încadrarea intimatei în sintagma "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 C. proc. civ., întrucât ținta procesuală urmărită de către intimata, aceea de consolidare a autorității de lucru judecat a sentinței primei instanțe, este atinsă prin respingerea recursului principal. Prin urmare, de vreme ce recursul incident declarat de aceasta nici nu a mai fost analizat, urmând a fi respins întrucât examinarea acestuia este lipsită interes practic pentru titularul care l-a declarat, iar soluția ce se va pronunța de instanța de recurs corespunde finalității urmărite de către intimată, concluzia ce se impune este aceea că, în accepțiunea art. 453 C. proc. civ., intimata este partea care a câștigat procesul în recurs.

Această împrejurare prezintă interes numai din perspectiva părții din cheltuielile de judecată avansate și solicitate, cu titlu de onorariu de avocat deoarece, din perspectiva taxei judiciare de timbru plătită, ca efect al respingerii ambelor recursuri, soluția firească și justă este ca fiecare parte să suporte costurile avansate cu titlu de taxă de timbru aferentă recursului declarat.

Examinând cererea intimatei de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată avansate în recurs, cu titlu de onorariu de avocat, Înalta Curte va avea în vedere, cu majoritate, criteriile care țin de valoarea și complexitatea cauzei, activitatea concretă desfășurată de apărător în etapa procesuală a recursului, respectiv formularea întâmpinării la calea de atac a recursului principal promovat de reclamant și susținerea concluziilor orale în fața instanței de recurs în combaterea recursului părții potrivnice.

În consecință, reținând că recurentul-reclamant reprezintă partea care a pierdut definitiv procesul, fiind așadar, în culpă procesuală, în raport cu solicitarea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată avansate în stadiul procesual al recursului, instanța supremă, ținând seama că parte din cheltuielile de judecată avansate cu titlu de onorariu de către intimată au avut în vedere și recursul incident declarat și care urmează a fi respins fără a mai fi examinat pe fond, urmează să admită cererea, în sensul obligării recurentului-reclamant la plata sumei de 17.000 RON, reprezentând cheltuielile de judecată dovedite cu înscrisurile aflate la dosar recurs, eFactura seria x nr. x/10.01.2024 și extrasele de cont nr. 11/17.01.2024, ce atestă încasarea sumei de 10.000 RON, respectiv nr. 31/15.02.2024, ce atestă încasarea sumei de 7.000 RON, onorariu de avocat aferent facturii anterior menționate, din cuantumul total solicitat de 20.000 RON.

Concluzionând în privința cererilor de recurs asupra cărora a rămas în pronunțare, în considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., în unanimitate, va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 263/14.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, în timp ce recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 3.07.2023 pronunțată de aceeași instanță, va fi respins ca lipsit de interes, urmând a dispune totodată, cu majoritate, obligarea recurentului-reclamant A. la plata către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 17.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 263/14.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Respinge ca lipsit de interes recursul incident declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 3.07.2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 17.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 iunie 2024.

Cu opinia separată a D-lui Judecător X., în sensul respingerii cererii recurentului-pârât, de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord parțial cu ceilalți membri ai completului, al căror vot majoritar a condus la măsura obligării recurentului-reclamant la plata către recurenta-pârâtă a cheltuielilor de judecată, cererea de rambursare a acestora este, în opinia pe care o voi justifica în cele ce urmează, nefondată, așa încât ar fi trebuit să fie respinsă; în rest, decizia este rezultat al votului unanim.

Argumentele care mi-au fundamentat opinia sunt următoarele:

Potrivit art. 453 alin. (1) C.proc.civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"; acest text de lege, inclus în Secțiunea a 6-a (Cheltuielile de judecată) din Capitolul IV (Hotărârile judecătorești) al Titlului I (Procedura în fața primei instanțe) din Cartea a II-a (Procedura contencioasă) a Codului de procedură civilă, este aplicabil și în recurs, potrivit normei de trimitere cuprinsă în art. 494 din Cod.

În dosarul de față, Înalta Curte a fost învestită cu soluționarea a două căi de atac: recursul principal, declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei nr. 263/14.09.2023 a Curții de Apel Ploiești - Secția a II-a Civilă și recursul incident, declarat de recurenta-pârâtă împotriva unei încheieri premergătoare; ambele căi de atac au fost respinse și, așa cum s-a consemnat și în practicaua deciziei, recurenta-pârâtă a depus la dosar înscrisuri în dovedirea cheltuielilor de judecată "solicitate pentru această fază procesuală" (a recursului, s.n.).

Într-o asemenea situație, când cheltuielile sunt pretinse treptat, progresiv, în fiecare etapă pe care o parcurge procesul, analiza trebuie să fie limitată la a stabili partea care a câștigat etapa procesuală în discuție.

Or, în speță, cât timp ambele căi de atac promovate au fost respinse, ele nu au produs finalitatea urmărită de părți prin inițierea lor, de a determina reformarea hotărârilor atacate; de aceea, niciuna dintre părți nu a câștigat etapa procesuală a recursului, ci ambele au pierdut-o.

Din această perspectivă, la deliberare am exprimat opinia că nicio parte nu are dreptul la a-i fi acordate cheltuielile de judecată pe care le-a efectuat în recurs.

Alta este situația în care instanța ar fi fost învestită cu o cerere separată, de rambursare a cheltuielilor de judecată avansate într-un proces derulat anterior; în speță, apreciez că evaluarea recurentei-pârâte, ca parte care a câștigat procesul, pe care ceilalți membri ai completului au prezentat-o în considerente, este specifică respectivei ipoteze - care însă nu se regăsește în cauza de față.

Pe de altă parte, chiar și în măsura în care s-ar aprecia că definitivarea, ca efect al respingerii recursului principal, a deciziei curții de apel, care confirmase sentința primei instanțe, de respingere ca prescrisă, a cererii reclamantului, ar fi de natură să indice că pârâta a câștigat procesul și că o asemenea analiză ar putea fi făcută în recurs, nu trebuie omis că și pârâta a promovat o cale de atac, care a fost, la rândul ei, respinsă, chiar dacă nu în urma evaluării pe fond, ci în baza unei excepții procesuale.

și, în acest context, chiar dacă s-ar putea considera că fiecare parte a câștigat în recursul respins al celeilalte, acordarea cheltuielilor de judecată este subsumată necesității decelării sumelor avansate pentru susținerea recursului propriu de cele achitate pentru pregătirea strategiei de apărare împotriva recursului adversarului.

Or, în speță, recurenta-pârâtă a depus factura nr. 5CA 1234 din 10.01.2024, în cuantum de 23.800 lei, integral plătită, emisă pentru plata onorariului de avocat în acest dosar; probele administrate nu au demonstrat însă defalcarea onorariului; astfel nu au fost evidențiate suma achitată pentru susținerea recursului incident și cea avansată pentru combaterea recursului principal - singura care ar fi putut face obiectul unei rambursări.

De aceea, consider că măsura obligării recurentului-reclamant la plata sumei de 17.000 de lei, a fost luată în lipsa unor dovezi necontestate, care să indice faptul că aceasta a fost avansată de recurenta-pârâtă în apărare față de recursul principal. În aceste condiții, dispoziția adoptată prin votul majoritar este fundamentată nu pe o premisă factuală, ci pe una ipotetică, de natură a nesocoti, în opinia mea, art. 452 C.proc.civ., care impune părții care pretinde cheltuielile de judecată să probeze nu doar existența, ci și întinderea lor.