Decizia nr. 618/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L., Primăria Municipiului București, Centrul de Cultură "Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului", C., D. și E., ca prin hotărârea ce va fi pronunțată: 1. să se dispună interzicerea folosirii mărcii înregistrate a reclamantei, x; 2. să se dispună interzicerea aplicării mărcii x pe produse sau pe ambalaje; 3. să se dispună interzicerea prestării serviciilor sub marca x; 4. să se dispună interzicerea utilizării mărcii x pe documente sau pentru publicitate; 5. să fie obligați în solidar pârâții la plata sumei de 31.961,5 RON, din care 30.000 RON reprezintă contravaloarea intrinsecă mărcii înregistrate x și suma de 1.961,5 RON care reprezintă contravaloarea cheltuielilor ocazionate de reclamantă în vederea înregistrării mărcii; 6. să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 233/19.02.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea așa cum a fost precizată și a obligat reclamanta să plătească pârâtei B. S.R.L. suma de 1.785 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 244A din 16 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 233/19.02.2021 și încheierii din data de 11.02.2021 pronunțate de Tribunalul București – secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți Centrul de Cultură Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului, B. S.R.L., D., E. și C.; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea; a obligat pârâta B. S.R.L. să nu folosească, să nu aplice pe produse și ambalaje, să nu utilizeze pe documente sau pentru publicitate și să nu presteze servicii sub marca x; a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 11.254 RON reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță; a respins cererea pârâtei B. S.R.L. referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată; a păstrat celelalte dispoziții.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 244A din 16 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L. și recurenta-pârâtă B. S.R.L. Prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., aceasta a invocat cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat. Prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă B. S.R.L., aceasta a invocat cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului așa cum a fost declarat și motivat, casarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecare cu privire la primele patru capete de cerere. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu își motivează sentința, în sensul că nu se reține vinovăția pârâtei și nu se dovedește că aceasta ar fi folosit marca intimatei. Practic, instanța de apel aplică în mod eronat prevederile legii cu privire la folosirea mărcii și pronunță o sentință netemeinică. Recurenta-pârâtă a arătat că reclamanta nu a desfășurat niciun eveniment sub egida mărcii pe care o deține astfel încât publicul nu a luat cunoștință de această marcă și nu s-a putut face legătura între această marcă și evenimentele desfășurate de pârâtă. În ceea ce privește notorietatea mărcii intimatei, recurenta-pârâtă a susținut că în fața instanței de apel au fost depuse nenumărate înscrisuri care atestă faptul că denumirea de "Festival pentru familie", fie în limba română, fie în limba engleză, este de fapt o noțiune generică pe care zeci de asemenea evenimente o folosesc în reclamele și promovarea lor în general. Din acest motiv, este clar că nu există o notorietate a mărcii deținute de reclamantă, singura modalitate de a afla despre acest fapt fiind încercarea de înregistrare a unei denumiri asemănătoare sau identice, la O.S.I.M. Or, atât în fața instanței de fond, cât și în fața celei de apel, pârâta a dovedit că și-a îndeplinit obligația de a efectua demersurile de înregistrare a mărcii la O.S.I.M., moment în care a aflat de marca reclamantei. Din această cauză, nu a folosit niciodată marca reclamantei. Recurenta pârâtă a arătat că nu există temei legal pentru a aplica o sancțiune pentru o asemenea intenție de folosire a acesteia fără acordul deținătoarei de drept. Nu există temei legal pentru a sancționa o faptă viitoare. În ceea ce privește așa-zisa folosire a mărcii reclamantei de către pârâtă, pe rolul Curții de Apel s-a aflat și acțiunea în concurență neloială între aceleași părți. Reclamanta nu a putut dovedi niciun prejudiciu și niciun element al existenței vreunei forme de concurență neloială practicate de pârâtă. Concret, festivalul pârâtei a avut alt nume, a fost organizat în circumscripția altei unități administrativ teritoriale, iar activitățile desfășurate nu fac obiectul vreunui drept de autor, ci sunt activități generale de agrement, practicate în toate lumea cu asemenea ocazii. Recurenta pârâtă a arătat că reclamanta își dovedește intenția de a organiza și ea un asemenea festival prin depunerea unui înscris ce aparține altor două societăți (nicidecum ei). Recurenta pârâtă a expus demersurile efectuate în vederea înregistrării mărcii la O.S.I.M. arătând că, atunci când, avocatul i-a comunicat că mai există depusă spre înregistrare o marcă similară, a încetat orice demers cu privire la folosirea sub orice formă a numelui solicitat spre înregistrare de către reclamantă, deși avea înregistrat domeniul web cu această denumire. Astfel, recurenta pârâtă a arătat că a achiziționat domeniul www.x.ro, folosit doar pentru construcția paginii, fără să-l fi promovat vreodată ca imagine comercială, apoi a achiziționat domeniul www.x.ro, fără a întâmpina vreo opoziție, pe care l-a înregistrat și pe F.. Recurenta pârâtă a precizat că, imediat cum i s-a comunicat de la O.S.I.M. ca există o marcă cu o denumire asemănătoare celei înregistrate de ea ca domeniu web, a solicitat administratorului F. schimbarea numelui profilului, lucru care s-a petrecut în data de 20.06.2019. În fața instanțelor de judecată, a depus dovezi clare ale faptului ca în reclamele sale a promovat și folosit o singură sintagmă, și anume aceea de "G.", nicidecum vreo marcă a intimatei. În lumina prevederilor legale în materie, Legea nr. 84/1998, intimata ar fi trebuit să demonstreze că pârâta utilizează în cadrul comerțului (nu că este posibil să utilizeze vreodată), fără consimțământul său, un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu al mărcii sale și din cauză că produsele/serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului. Confuziunea dintre cele două denumiri nu este suficientă dacă nu se constată și o confuziune probabilă în privința originii comerciale a produselor/serviciilor respective. Din acest punct de vedere, este clar că marca intimatei nu are elemente distinctive de natură a-i conferi o protecție puternică, aprecierea globală fiind egală cu percepția unui eveniment comun și oferit de zeci de alte firme pe piață, conceptul fiind generic și folosit anterior. Totodată, marca intimatei nu a fost cunoscută publicului sub nicio formă, drept pentru care nu se poate face vorbire despre un risc de confuzie în condițiile în care în percepția consumatorului mediu nu a fost demarat un proces de comparare a semnului utilizat de pârâtă cu marca reclamantei. O a doua condiție a încălcării mărcii, este aceea ca utilizarea (nu viitoarea utilizare) să aducă atingere sau să fie susceptibilă să aducă atingere mărcii. Atât timp cât consumatorul mediu nu se poate înșela cu privire la proveniența/originea produselor/serviciilor oferite de pârâtă în cadrul festivalului, această condiție nu este îndeplinită. Toate serviciile/produsele oferite sunt generice, universal oferite de către toți organizatorii de evenimente similare. Recurenta pârâtă a susținut că doar un procent de maximum 10% din programul reclamantei ar fi fost similar cu al pârâtei, ceea ce reprezintă un procentaj nesemnificativ raportat la conceptul similar ce stă la baza acestui gen de evenimente. Niciodată pe parcursul judecării cauzei, nu s-a arătat cum anume și-a făcut intimata cunoscută marca sa sau cum anume această marca ar fi fost adusă la cunoștința publicului. Recurenta pârâtă a arătat că a dovedit pe deplin faptul că unitatea teritorial administrativă în circumscripția căreia a organizat festivalul, nu a avut niciodată o legătură cu intimata. Recurenta pârâtă a arătat că nu a existat o tentativă de înregistrare a vreunei mărci așa cum în mod eronat reține instanța de apel, ci a existat doar o îndeplinire a formalității legale de informare cu privire la existența unei mărci similare. Recurenta pârâtă a precizat că nu a cerut niciodată înregistrarea mărcii înainte de a o verifica, deoarece ar fi trebuit să plătească o taxă care, așa cum s-a dovedit, nu a mai plătit-o când, urmare a verificării, a găsit marca intimatei. Recurenta pârâtă a considerat că, în aprecierea sa, instanța de apel a interpretat eronat noțiunea de notorietate, de cunoaștere a mărcii și/sau a produselor intimatei. Aceasta nu s-a făcut nicidecum cunoscută, nu și-a promovat niciodată marca și/sau vreun produs pe care și-ar fi dorit să-l ofere publicului. Astfel, nu înțelege unde a existat confuzia. Pentru a deține o marcă notorie, nu este suficientă folosirea unui semn în activitatea comercială, ci dobândirea acestui tip de marcă este subordonat unor exigențe sporite ce rezultă din dispozițiile art. 3 lit. d) din Legea nr. 8/1996. Elementul esențial pentru dobândirea notorietății nu îl constituie simpla folosire a semnului, ci cunoașterea acestuia de către segmentul de public vizat de produsele sau serviciile pe care se aplică. Recurenta pârâtă a considerat că instanța de apel a judecat cauza în afara obiectului cu care a fost învestită și i-a interzis, fără a spune vreodată ca ar fi făcut-o, folosirea mărcii intimatei.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți D., E. și C. au formulat întâmpinări la recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 244A/16.02.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a Civila, prin care au invocat excepția nulității recursului întrucât recurenta-reclamantă a indicat drept motive de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., însă criticile expuse sunt critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. În subsidiar, intimații pârâți au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând cu prioritate excepția netimbrării cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L., invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești (…) sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în această ordonanță de urgență, iar potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din același act normativ, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege; pentru situația în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, alin. (2) al aceluiași articol statuează că instanța va pune în vedere reclamantului obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite dovada achitării acestei taxe în cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței. Conform dispozițiilor art. 486 alin. (2) și alin. (3) din C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, această cerință fiind prevăzută sub sancțiunea nulității. Prin rezoluția din data de 28 iunie 2023, s-a stabilit în sarcina recurentei reclamante obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 881,92 RON, în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) I teză din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu referire la prevedrile art. 13 din același text de lege, sub sancțiunea anulării cererii. Din actele și lucrările dosarului se constată că, deși a fost legal înștiințată despre obligativitatea timbrării cererii de recurs, recurenta reclamantă nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță. Cerința timbrării este o condiție legală extrinsecă cererii de recurs iar neîndeplinirea ei atrage nulitatea cererii, necondiționat de existența vreunei vătămări, conform art. 176 pct. 6 din C. proc. civ. Aspectul nedepunerii taxei a fost verificat și la finalizarea ședinței de judecată, moment la care s-a constatat că dovada îndeplinirii obligației nu a fost transmisă la dosarul cauzei prin registratura sau arhiva secției I civile a instanței supreme. Prin urmare, Înalta Curte reține că, nefiind făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cauză intervine sancțiunea expres prevăzută de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului. În consecință, având în vedere dispozițiile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244A din 16 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin recursul declarat de recurenta-pârâtă și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta pârâtă a criticat, în esență, faptul că instanța de apel nu a acordat relevanța cuvenită împrejurării că reclamanta nu a desfășurat evenimente cu utilizarea mărcii sale, situație în care marca nu era cunoscută publicului, ceea ce a avut ca efect aplicarea greșită a condițiilor cerute pentru constatarea existenței riscului de confuzie între marca înregistrată de intimata reclamantă și semnul utilizat de recurenta pârâtă. Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește situația de fapt, instanța de apel a constatat că reclamanta este deținătoarea unei mărci verbale, individuale "x", înregistrată sub nr. x cu data de depozit 18.06.2018, pentru clasa 41 (educație; furnizare de instruire; divertisment; activități sportive și culturale). Invocând drepturile conferite de această înregistrare, intimata reclamantă a solicitat interzicerea folosirii mărcii înregistrate "x" în activitatea desfășurată de recurenta pârâtă, aceasta din urmă utilizând în activitatea sa semnul "G.", sub care a organizat activități de divertisment, sportive și culturale, respectiv un "festival al familiei", în zona Parcului Mogoșoaia. Cu titlu prealabil, susținerea recurentei pârâte în sensul că instanța de apel ar fi judecat cauza în afara obiectului cu care a fost învestită nu poate fi reținută. Astfel, în motivarea deciziei sale, instanța de apel a precizat expres că judecata din prezenta cauză urmează a se desfășura strict în limitele acțiunii în contrafacerea mărcii cu care a fost învestită prima instanță, cererea vizând verificarea încălcării mărcii reclamantei x și interzicerea utilizării acesteia de către pârâți, precum și repararea pagubei constând în contravaloarea acestei mărci. În consecință, în cadrul procesual astfel constituit, instanța era învestită să verifice în ce măsură similaritatea/identitatea semnelor opuse și a serviciilor oferite sub aceste semne pot genera risc de confuzie, caz în care marca reclamantei trebuie protejată. Aceste verificări sunt impuse în cadrul acțiunii în contrafacerea mărcii, dispozițiile legale invocate de reclamantă în susținerea acțiunii sale, și anume, art. 36 alin. (1) și (2) lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, având următorul conținut: (1) Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. (2) Titularul mărcii poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său: a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn pentru care, datorită faptului că este identic sau asemănător cu o marcă și din cauză că produsele sau serviciile cărora li se aplică marca sunt identice sau similare, există un risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă. Invocând aceste dispoziții legale, reclamanta a susținut că, prin utilizarea denumirii "G. is G., pârâta a încălcat drepturile sale rezultate din înregistrarea mărcii "x". Riscul de confuzie (inclusiv riscul de asociere) există atunci este posibil ca publicul să creadă că produsele sau serviciile în cauză, în ipoteza în care acestea poartă marca în cauză, provin de la aceeași întreprindere sau, eventual, de la întreprinderi legate între ele din punct de vedere economic (Canon, C-39/97 din 29 septembrie 1998, pct. 29 și 30, Lloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97 din 22 iunie 1999). Existența riscului de confuzie depinde de evaluarea globală a mai multor factori interdependenți, și anume: (i) similaritatea produselor și serviciilor, (ii) similaritatea semnelor, (iii) elementele distinctive și dominante ale semnelor aflate în conflict, (iv) caracterul distinctiv al mărcii anterioare și (v) publicul relevant. Primul pas în aprecierea eventualei existențe a riscului de confuzie este stabilirea acestor cinci factori, iar cel de al doilea constă în stabilirea importanței lor. Este de observat că trebuie evaluat caracterul distinctiv al mărcii privite în ansamblu numai în ceea ce privește marca reclamantei. Corelativ, caracterul distinctiv al semnelor intimatei, privite în ansamblu, nu este relevant, în sine, pentru evaluarea riscului de confuzie, întrucât riscul de confuzie constituie cauza acțiunii în contrafacere formulate de titularul unor drepturi exclusive asupra semnului protejat, care tinde la îndepărtarea acestui risc. Din examinarea considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a avut în vedere reperele expuse anterior iar argumentele recurentei pârâte prin care aceasta susține lipsa de distinctivitate a mărcii nu sunt apte să fundamenteze o soluție de respingere a acțiunii în contrafacere. Astfel, instanța de apel a constatat "caracterul relativ descriptiv al mărcii reclamantei ceea ce o face slab distinctivă și dificil de a fi opusă cu succes unor semne/mărci relativ asemănătoare", dar acest aspect nu presupune că ea ar fi lipsită de protecția conferită de art. 36 din Legea nr. 84/1998. Principial, o astfel de marcă poate fi opusă unor semne identice sau puternic similare, folosite pentru servicii identice. Analizând similaritatea semnelor și elementele distinctive și dominante ale acestora, instanța de apel a avut în vedere că marca reclamantei reprezintă o combinație a celor trei cuvinte descriptive și că aceasta trebuie lecturată în rezultatul conceptual de ansamblu; de asemenea, instanța de apel a evaluat similaritatea semnului folosit de pârâtă cu marca reclamantei, realizând analiza necesară în acest sens, din punct de vedere conceptual, cât și verbal – fonetic, vizual și auditiv. Concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma analizei efecutate este aceea că semnul utilizat de recurenta pârâtă, și anume, "G.", este puternic similar cu marca reclamantei, "x" iar ambele sunt destinate unor servicii culturale, de divertisment și recreere, serviciile oferite fiind astfel identice. În contextul în care recurenta pârâtă și-a utilizat semnul cvasiidentic cu cel al intimatei reclamante pentru promovarea unor servicii de aceeași natură cu cele pentru care a fost înregistrată marca reclamantei, riscul de confuzie în rândul publicului relevant a fost apreciat astfel ca fiind ridicat. Astfel, se constată că instanța de apel a avut în vedere criteriile în raport cu care trebuie stabilită existența riscului de confuzie, aceste criterii fiind enunțate și cercetate în concret în decizia recurată. Sub aspectul acestei evaluări realizate de instanța de apel, este de observat că o eventuală contestare a analizei astfel efectuate nu poate fi supusă cercetării judecătorești în faza procesuală a recursului, întrucât ea se sprijină pe stabilirea unor aspecte de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză iar în analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ., criticile exprimate de recurent fată de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză pentru a stabili elementele de fapt relevante speței. Argumentele recurentei pârâte care vizează împrejurarea că intimata reclamantă nu a organizat un eveniment utilizând marca pe care o deține nu pot fi reținute. Astfel, existența contrafacerii creează premisele răspunderii pentru fapta ilicită independent de dimensiunea folosirii mărcii de către titular. Este de observat că legea a calificat drept faptă ilicită însăși folosirea fără drept a unui semn identic sau similar, pentru produse similare, dacă există riscul de confuzie, iar în speță aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, este corectă reținerea instanței de apel în sensul că marca intimatei reclamante trebuie să beneficieze de protecția oferită de lege independent de împrejurarea că aceasta nu și-a pus în practică proiectul de a organiza evenimentul. Elementul determinant în speță pentru admiterea acțiunii în contrafacere este utilizarea de către pârâtă, fără consimțământul titularului mărcii, a unui semn puternic similar, folosit pentru servicii identice. În aceste coordonate, legea prezumă că o atare folosire, aptă să creeze confuzia consumatorului cu privire la originea produselor sau serviciilor contrafăcute, este și generatoare de prejudicii, în caz contrar nu ar fi existat reglementarea cuprinsă în art. 36 din Legea nr. 84/1998, care permite titularului să ceară încetarea încălcării. Or, printre măsurile care pot fi solicitate de titularul mărcii este și aceea a interzicerii terților să utilizeze, în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, marca în discuție, conform art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în modalitățile concrete descrise de alin. (3) al aceluiași articol, această măsură fiind, prin natura sa, destinată să interzică săvârșirea faptelor viitoare. Argumentele recurentei pârâte referitoare la notorietatea mărcii reclamantei sunt străine cauzei, reclamanta neinvocând, în susținerea acțiunii sale, dispozițiile art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, acestea din urmă reglementând situația în care se reclamă că pârâtul ar fi utilizat, fără consimțământul titularului mărcii, în activitatea sa comercială, "un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă folosirea fără drept a semnului ar fi în detrimentul caracterului distinctiv al mărcii ori în detrimentul renumelui acesteia". Criticile recurentei pârâte referitoare la argumentele instanței de apel care a reținut o "tentativă de înregistrare a fix mărcii reclamantei" de către pârâtă nu susțin existența unui motiv de nelegalitate, în cadrul argumentării respective instanța de apel expunând aspecte de fapt, care în realitate nici nu au fost contestate, privind încercarea pârâtei de a înregistra o marcă identică, urmată ulterior de schimbarea denumirii utilizate. Reținând că motivele de recurs invocate, examinate prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244A din 16 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Întrucât recursul reclamantei urmează a fi anulat, reținând culpa procesuală a acestei părți care și-a îndreptat demersul procesual împotriva intimaților-pârâți D., E. și C., în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga la plata a câte 1500 RON către fiecare din intimații arătați, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat achitat de aceștia conform chitanțelor emise de biroul avocatului, atașate la filele x – 126 din dosar.