ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2872/2024

Ședința publică din data de 12 decembrie 2024

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 3 iulie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin administrator Ministerul Educației Naționale, Inspectoratul Școlar Județean Alba, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Sebeș, Municipiului Sebeș, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Grădinița cu program prelungit nr. 3 Sebeș prin Școala Gimnazială nr. 2 Sebeș, Ministerul Economiei și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, să se dispună, în principal, următoarele:

- să se constate că este proprietara asupra imobilelor înscrise în CF nr. x Sebeș, nr. top x, corp clădire P +2 - creșă-grădiniță, centrală termică, spălătorie - în suprafață de 444 mp și cota parte indiviză din imobilul teren înscris în CF x cu nr. top x curte, respectiv că deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului;

- să fie obligați pârâții să predea și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul clădire situat administrativ în municipiul Sebeș, str. x, înscris în CF nr. x Sebeș cu nr. top x, compus din corp clădire P +2 - creșă-grădiniță, centrală termică, spălătorie - în suprafață de 444 mp și cota parte indiviză din imobilul teren înscris în CF x cu nr. top x curte în suprafață totală de 1194 mp;

- să se constate că procesul-verbal de predare al imobilului înscris în CF x Sebeș cu nr. top x încheiat între pârâtul ISJ Alba și Consiliul Local al Municipiului Sebeș a rămas fără obiect și să se dispună evacuarea pârâților din imobil.

În subsidiar a solicitat următoarele:

- obligarea pârâților în solidar la plata unei despăgubiri în cuantum de 200.000 euro pentru exproprierea în fapt a imobilului clădire situat administrativ în Municipiul Sebeș, str. x, înscris în CF nr. x Sebeș cu nr. top x, compus din corp clădire P +2 - creșă-grădiniță, centrală termică, spălătorie - în suprafață de 444 mp și cota parte indiviză din imobilul teren înscris în CF x cu nr. top x curte în suprafață totală de 1194 mp;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 645, art. 480 - 482 din C. civ. de la 1864, art. 20 alin. (2) și art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României, Convenția europeană a drepturilor omului, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 15/1990, Decretul-lege nr. 115/1938, Legea nr. 213/1998, H.G. nr. 1254/1990 și H.G. nr. 834/1991.

La 12 septembrie 2018, reclamanta a precizat acțiunea astfel: nr. top corect al imobilului înscris în CF x este x și nu y cum greșit s-a scris în capetele 1 și 2 din acțiune; cuantumul despăgubirilor solicitate este de 200.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, sub rezerva majorării acesteia în urma evaluării prin expertiză judiciară. Suma solicitată la data formulării acțiunii este 926.500 RON - la cursul BNR din de 3 iulie 2018.

Prin sentința civilă nr. 2102 din 28 iulie 2021, Tribunalul Alba, secția I civilă a respins excepția netimbrării acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Educației, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiul Sebeș, Grădinița cu program prelungit nr. 3 Sebeș prin Școala Gimnazială nr. 2 Sebeș, Ministerul Economiei și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și, în consecință, a respins acțiunea în revendicare precizată, formulată de reclamanta A. S.A. împotriva acestor pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Inspectoratul Școlar Județean Alba și Municipiul Sebeș prin primar.

A respins excepția autorității de lucru judecat în raport cu dispozițiile sentinței civile nr. 66 din 11 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2004.

A respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune.

A respins acțiunea precizată formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâților Municipiul Sebeș prin primar și Inspectoratul Școlar Județean Alba, ca neîntemeiată.

A admis în parte acțiunea civilă, precizată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și, în consecință a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 1.990.359 RON, cu titlu de despăgubire.

A fost obligat același pârât la plata a sumei de 30.958 RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 3542 din 21 decembrie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, împotriva sentinței civile nr. 2102 din 28 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă.

A schimbat, în parte, sentința apelată, doar în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și plata cheltuielilor de judecată, și, rejudecând între aceste limite a dispus următoarele:

A respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

A înlăturat obligația pârâtului privind plata despăgubirilor în cuantum de 1.990.369 RON și a cheltuielilor de judecată.

A menținut, în rest, soluția instanței de fond.

Împotriva deciziei civile nr. 3542 din 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta A. S.A..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat, în esență, următoarele aspecte, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.:

Subsumat ipotezei prevăzute de la pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea unor reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind încălcat principiul disponibilității, consacrat de prevederile art. 9, coroborate cu dispozițiile art. 22 din același act normativ. Instanța de apel a schimbat în mod nejustificat cauza capătului de cerere referitor la obligarea intimaților la achitarea unor despăgubiri, acest aspect conducând la pronunțarea unei soluții nelegale cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune. Instanța de apel a analizat temeinicia excepției prescripției dreptului la acțiune prin raportare la despăgubirile pe care Guvernul le poate acorda prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, iar nu prin raportare la temeiurile de drept indicate de reclamantă în acțiune, cum în mod corect trebuia să se realizeze această analiză. Cu alte cuvinte, cauza cererii de chemare în judecată avută în vedere de către instanță la momentul pronunțării soluției cu privire la prescripția extinctivă este reprezentantă de dreptul reclamantei de a obține despăgubiri în temeiul art. 166 alin. (3

1

) și (3

2

) din legea menționată. Acest aspect este confirmat și de susținerile instanței conform cărora: "O astfel de situație nu poate justifica însă, formularea unei noi acțiuni în despăgubiri cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958. Faptul că de această dată despăgubirile nu au mai fost solicitate de la Guvernul României, ci de la Statul Român (prin Ministerul Finanțelor), împiedică constatarea autorității de lucru judecat, însă nu împiedică admiterea excepției prescripției."

Din punctul de vedere al instanței de apel, singurul impediment în reținerea autorității de lucru judecat este reprezentat de lipsa unei identități între pârâții din prezenta cauză și pârâtul din cadrul dosarului nr. x/2005, în care A. S.A. a solicitat obligarea Guvernului la emiterea unei hotărâri privind acordarea unei juste despăgubiri în temeiul art. 166 din Legea învățământului nr. 84/1995. Așadar, în aprecierea instanței de control judiciar celelalte două condiții prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. (obiect și cauză) sunt îndeplinite. Prin urmare, strict cu privire la cauza cererii de chemare în judecată este evident că instanța de apel s-a raportat la despăgubirile și procedura prevăzută de Legea nr. 84/1995 când a soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Cu toate acestea, prin acțiunea formulată s-a solicitat ca, în măsura în care acțiunea în revendicare este respinsă, instanța că constate că în cauză a operat o expropriere de fapt a imobilelor, care nu a fost dublată de achitarea unei juste despăgubiri din partea instituțiilor statului, motiv pentru care se impune obligarea intimatelor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor. Temeiurile de drept indicate de către recurentă pentru obținerea acestor despăgubiri sunt reprezentate de prevederile art. 20 alin. (2) și art. 44 alin. (1) - (3) din Constituția României și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborate cu normele juridice aplicabile în materia exproprierii.

Prin urmare, recurenta susține că nu a precizat în niciun moment în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că despăgubirile sunt solicitate în baza prevederile art. 166 alin. (3), (3

1

) și (3

2

) din Legea nr. 84/1995, prevederi în temeiul cărora instanța de apel a admis excepția prescripției extinctive. Fundamentul juridic pe baza căruia a fost întemeiat ultimul capăt de cerere al acțiunii (cauza cererii de chemare în judecată) este diferit de cel avut în vedere de către instanța de apel la momentul analizei excepției prescripției dreptului material la acțiune, motiv pentru care și soluția cu privire la excepția invocată de intimate este una eronată. Faptul că Legea nr. 84/1995 prevede o procedură de acordare a unor despăgubiri în cazul în care baza materială a învățământului este reintegrată în patrimoniul instituțiilor de învățământ nu poate justifica schimbarea de către instanță a cauzei cererii de chemare în judecată. Instanța trebuia să realizeze o diferențiere clară între cauza acțiunii (care reprezintă scopul introducerii cererii de chemare în judecată) și cauza cererii de chemare în judecată (fundamentul juridic al dreptului invocat);

Astfel, pe de o parte, cauza prezentei acțiuni este reprezentantă de obținerea unor despăgubiri. Pe de altă parte, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de dreptul A.(întemeiat pe prevederile comunitare, constituționale și organice prezentate anterior) de obținere a despăgubirilor pentru exproprierea imobilelor, iar nu de dreptul A. S.A. de obținere a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 84/1995. Cel din urmă drept a fost refuzat recurentei, dar acest aspect nu împiedică acordarea despăgubirilor pentru exproprierea produsă, faptul că a avut loc un transfer al dreptului de proprietate din proprietatea privată în proprietatea publică fiind de necontestat.

De asemenea, este adevărat că argumentul reținut în sentința nr. 2102 din 28 iulie 2021 pentru care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune este dezvoltat în baza prevederilor Legii nr. 84/1995, dar acest aspect nu poate conduce la concluzia că instanța de apel este constrânsă să verifice temeinicia excepției prin raportate la un temei juridic care nu reprezintă, în realitate, cauza cererii de chemare în judecată.

Hotărârea recurată a fost dată și cu încălcarea prevederilor art. 476 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.. Prin cererea de apel, Statul Român nu a invocat motive suplimentare față de cele deja prezentate în cadrul judecății fondului, ci a reluat argumentarea expusă prin actele procesuale întocmite în fond, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune precizând doar că "instanța de fond respinge în mod greșit această excepție deși recunoaște existența protocolului de predare preluare a imobilului din data de 28 ianuarie 2004". Astfel, față de faptul că apelul nu a fost rezumat doar la unele dintre aspectele prevăzute în sentință, instanța de apel avea obligația să statueze cu privire la toate cererile și apărările asupra cărora a fost învestită, raportat la temeiurile de drept invocate de către părți.

În măsura în care instanța avea dubii cu privire la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, dat fiind rolul activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 22 din C. proc. civ., aceasta nu este doar îndreptățit, ci obligat să dea acțiunii calificarea juridică exactă și să efectueze analiza prin raportare la aceasta calificare. Or, dacă instanța ar fi efectuat o analiză a argumentelor invocate de Statul Român prin raportare la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ar fi constatat faptul că dreptul A. S.A. de solicitare și obținere a despăgubirilor, ca urmare a exproprierii imobilelor, nu este prescris, transferul dreptului de proprietate fiind materializat la data la care Municipiul Sebeș a emis hotărârea de introducere a imobilelor în domeniul public.

Cu privire la incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază hotărârea. Instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către Statul Român, fără însă a preciza care este data de la care termenul de prescripție a început să curgă și momentul la care termenul de prescripție s-a împlinit. Astfel, în soluționarea excepției, instanța de apel utilizează termeni precum "încă din anul 2004" și "după aproximativ 14 ani de la pierderea de către reclamantă a proprietății și folosinței grădiniței", fără a indica cele două momente de referință în calcularea unui termen de prescripție (data de început și de împlinire a termenului de prescripție și fără a lua în calcul că reclamanta este încă proprietara tabulară a imobilelor pentru care solicită despăgubiri, exproprierea fiind efectuată doar în fapt, nu și în drept.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată atât cu încălcarea dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., a prevederilor art. 7 alin. (1) și art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, cât și cu încălcarea prevederilor art. 166 alin. (3), (3

1

) și (3

2

) din Legea nr. 84/1995.

Instanța de apel a aplicat în mod nelegal prevederile Decretului-lege nr. 167/1956 la momentul la care a analizat temeinicia excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece sunt incidente prevederile din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.. Termenul de prescripție pentru obținerea despăgubirilor solicitate a început să curgă la momentul la care Consiliul Local al Municipiului Sebeș a aprobat Hotărârea nr. 15/2017 privind includerea în inventarul domeniului public al Municipiului Sebeș a imobilului-construcție - Corp de clădire P+2 format din Creșă, Grădiniță, Centrală termică și Spălătorie, situat în Municipiul Sebeș, strada x nr. 13, Județul Alba (Hotărârea nr. 15/2017). Începând cu acest moment, dreptul de proprietate al A. S.A. asupra imobilelor, drept rezultat din Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x și înscris în registrele de carte funciară la momentul adoptării Hotărârii nr. 15/2017, a fost încălcat de către autoritățile statului prin includerea imobilelor în domeniul public al Municipiului Sebeș, fără plata niciunei despăgubiri.

Având în vedere faptul că Hotărârea nr. 15/2017 a fost adoptată la 21 ianuarie 2017, în raport cu prevederile art. 2.523 din C. civ., rezultă faptul că prezenta acțiune a fost introdusă în termenul de 3 ani prevăzut de lege, cererea de chemare în judecată fiind formulată la 3 iulie 2018.

În al doilea rând, chiar și în cazul în care s-ar aprecia că sunt aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 167/1956, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a), care stabilesc că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Or, în contextul în care dreptul de proprietate al A. S.A. a fost recunoscut de autorități până la 31 iulie 2017, când Municipiul Sebeș a adoptat Hotărârea nr. 15/2017, dreptul recurentei de obținere a despăgubirilor ca urmare a exproprierii survenite a fost întrerupt.

Termenul de prescripție nu poate fi considerat împlinit nici dacă s-ar lua în considerare prevederile privind despăgubirile care trebuie acordate în baza art. 166 alin. (3), (3

1

) și (3

2

) din Legea nr. 84/1995 (prevederi în temeiul cărora instanța de apel a admis excepția prescripției extinctive), întrucât nici până în prezent nu s-a constituit comisia de evaluare stabilită la alin. (3

1

) și nici nu a fost emisă hotărârea de guvern prin care să se acorde despăgubirea așa cum prevede 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995. Raportat la prevederile legale în temeiul cărora instanța de apel a admis excepția prescripției extinctive, mai degrabă instanța de apel ar fi putut respinge cererea de despăgubiri ca prematură, nicidecum ca fiind prescrisă.

Ținând cont de faptul că există un transfer al unui imobil din proprietatea privată în proprietatea publică, emiterea unui act administrativ prin care să fie acordate despăgubirile (indiferent de temeiul în care este emis) este absolut necesară pentru repararea prejudiciilor produse în patrimoniul recurentei. Or, în contextul în care acest act nu a fost emis de autoritate până la acest moment, dreptul A. S.A. de obținere a despăgubirilor pentru exproprierea produsă nu este prescris.

Intimații-pârâți Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Inspectoratul Școlar Județean Alba și Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba au formulat fiecare întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, intimații-pârâți Municipiul Sebeș și Consiliul Local al Municipiului Sebeș au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității recursului, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat răspuns la întâmpinările intimaților-pârâți Inspectoratul Școlar Județean Alba și Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba prin care a cerut admiterea apărărilor acestor părți și respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 31 octombrie 2024, completul de filtru a respins excepția tardivității recursului invocată de către intimații-pârâți Municipiul Sebeș și Consiliul Local al Municipiului Sebeș prin întâmpinare.

A admis, în principiu, recursul declarat de către reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3542 din 21 decembrie 2023 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

A fixat termen pentru judecata recursului la 12 decembrie 2024, ora 9:00, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-un prim motiv de recurs recurenta a susținut nelegalitatea deciziei atacate cu privire la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că raționamentul instanței de apel are la bază premisa greșită în sensul învestirii primei instanțe cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 166 alin. (3), (3

1

) și (3

2

) din Legea nr. 84/1995.

Se constată, astfel, că prin critica analizată recurenta susține calificarea eronată pe care instanța de apel a dat-o cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit prima instanță, petenta arătând explicit că prin capătul subsidiar de cerere a solicitat ca instanțele să oblige pârâții la plata unei despăgubiri ca urmare a exproprierii în fapt de bunurile imobile constând în clădire situată administrativ în Municipiul Sebeș, str. x, înscrisă în CF nr. x Sebeș cu nr. top x, compusă din corp clădire P +2 - creșă-grădiniță, centrală termică, spălătorie - în suprafață de 444 mp și cota parte indiviză din imobilul teren înscris în CF x cu nr. top x curte în suprafață totală de 1194 mp.

Recurenta aduce, așadar, în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, întrucât aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilității, recurenta a încadrat corect aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a cărui incidență se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ.

În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile.

În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 C. proc. civ., a verificat aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice este prescrisă, contrar celor statuate de tribunal care respinsese accesași excepție.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamantă prin capătul subsidiar de cerere.

Obiectul cererii de chemare în judecată subsidiare formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată în scris prin cererea depusă la 12.09.2018 în dosarul Tribunalului Alba, dar și oral, după cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri dată de tribunal la 2 iunie 2021, privește obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în cuantum de 411.656 euro pentru exproprierea în fapt a imobilului situat administrativ în Municipiul Sebeș, str. x, înscris în CF nr. x Sebeș cu nr. top x, compus din corp clădire P +2 – creșă-grădiniță, centrală termică, spălătorie – în suprafață de 444 mp și cota parte indiviză din imobilul teren înscris în CF x cu nr. top x curte în suprafață totală de 1194 mp.

În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, sub aspectul pretenției subsidiare, reclamanta a invocat dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 44 alin. (1)-(3) din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul nr. 1 la această convenție, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 15/1990, Decretul - lege nr. 115/1938, Legea nr. 213/1998, H.G. nr. 1254/1990 și H.G. nr. 834/1991.

De asemenea, din motivarea acțiunii introductive rezultă că reclamanta a afirmat că a fost prejudiciată prin "ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor, în lipsa unei despăgubiri rezonabile și efective, ingerință care constituie o lipsire de bunuri și o încălcare a Protocolului 1 art. 1 din Convenție."

Din perspectiva parcursului procesual al cauzei, cu relevanță atât asupra limitelor învestirii instanței de apel, cât și a limitelor rejudecării procesului de către această instanță, se reține că prin sentința pronunțată, tribunalul a respins excepția netimbrării acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN ALBA și MUNICIPIUL SEBEȘ prin PRIMAR, excepția autorității de lucru, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Totodată, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților STATUL ROMÂN prin Ministerul Educației, STATUL ROMÂN prin Consiliul Local al Mun. Sebeș, GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 3 SEBEȘ prin Școala Gimnazială nr. 2 Sebeș, MINISTERUL ECONOMIEI și AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI și, în consecință, a respins acțiunea în revendicare, precizată, exercitată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva acestor pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

De asemenea, Tribunalul Alba a respins acțiunea precizată formulată de reclamantă împotriva pârâților Municipiul SEBEȘ prin primar și INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN ALBA, ca neîntemeiată.

În fine, prin aceeași sentință, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă, precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și a obligat acest pârât să plătească reclamantei suma de 1.990.359 RON(echivalentul a 411.656 euro), cu titlu de despăgubire și cheltuieli de judecată în cuantum de 30.958 RON.

Dintre toate părțile care au figurat în cauză la judecata în primă instanță, doar STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a formulat apel împotriva sentinței tribunalului, apelul vizând exclusiv soluțiile date excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, excepției autorității de lucru judecat, excepției inadmisibilității acțiunii, excepției prescripției dreptului material la acțiune și celei vizând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată.

Cu ocazia judecării apelului, instanța de apel a analizat doar soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune și a constat că aceasta este eronată, motiv pentru care a admis apelul, a schimbat, în parte, sentința apelată, doar în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și plata cheltuielilor de judecată și, rejudecând între aceste limite, a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a înlăturat obligația pârâtului privind plata despăgubirilor în cuantum de 1.990.369 RON și a cheltuielilor de judecată, menținând, în rest, soluția primei instanțe.

Din cuprinsul cererii de apel cu care pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a învestit instanța de prim control judiciar se constată că, sub aspectul soluției date de tribunal excepției prescripției dreptului material la acțiune, deși prima instanță a explicitat motivele pentru care a respins această excepție, apelantul nu dezvoltă critici, susținerile sale fiind limitate la afirmația că "instanța de fond a respins în mod greșit această excepție, deși recunoaște existența protocolului de predare-preluare a imobilului din data de 28 ianuarie 2004.", apelul apărând astfel ca nemotivat din perspectiva soluției dată excepției prescripției prin sentința tribunalului.

În acest context, Înalta Curte subliniază că ceea ce presupune un apel motivat este o combatere argumentată a raționamentelor în fapt și în drept ale primei instanțe, într-o manieră punctuală, concretă și convingătoare. Nu este suficient să se susțină că hotărârea este nelegală și netemeinică, ci trebuie arătat punctual care aspecte ale situației de fapt au fost reținute în mod greșit (netemeinic), cu trimitere explicită la probele care au fost ignorate ori interpretate greșit de către prima instanță. În ceea ce privește aspectele de nelegalitate, este necesar a se enunța concret regulile ori principiile de drept ignorate ori aplicate greșit de instanță, maniera în care acestea ar trebui interpretate și nepotrivirea dintre modul de interpretare și aplicare propus, pe de-o parte, și raționamentul în drept al instanței, pe de altă parte, toate acestea pentru a-i permite intimatului să cunoască motivele(de fapt și de drept) față de care trebuie să se apere.

Pe de altă parte, chiar dacă laconica susținere a apelantului referitor la soluția dată de prima instanță excepției prescripției ar putea fi considerată o motivare a apelului sub aspectul analizat, se observă că prin aceasta nu se susțin apărări noi.

Prin urmare, față de aceste constatări, în considerarea dispozițiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., cu temei susține recurenta că instanța de apel era obligată să analizeze excepția prescripției dreptului material la acțiune pe baza celor invocate de părți la prima instanță.

Pentru verificarea împlinirii termenului de prescripție extinctivă este necesar a se determina întâi dreptul pretins prin cererea de chemare în judecată. Aceasta presupune identificarea obiectului cererii, dar și complexul faptic care justifică pretenția formulată, pentru stabilirea normelor de drept aplicabile, adică a cauzei acțiunii.

Așadar, pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantei, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.).

Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție. De asemenea, pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) – 4 C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe.

Or, Înalta Curte constată că, în cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă, fără putință de tăgadă, că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului prin cererea subsidiară a fost obținerea unor despăgubiri, pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, pentru prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare lipsirii sale de bunurile imobile indicate în cerere fără o dezdăunare adecvată.

Prin urmare, în raport de aceste circumstanțe procedurale, cu temei susține recurenta că prin analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile art. 166 alin. (3)

1

și 3

2

din Legea nr. 84/1995, instanța de apel a ignorat izvorul pretențiilor reclamantei, nedând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil, determinând astfel incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, deși în argumentația curții de apel se reține că nu este justificată "formularea unei noi acțiuni în despăgubiri cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 1 din D-L nr. 167/1958.", considerent ce pare a constitui un alt motiv pentru care s-a apreciat ca fiind prescrisă cererea care face obiectul pretenției subsidiare, cu toate acestea instanța de apel nu explicitează care este fundamentul despăgubirilor și reperele avute în vedere pentru calcularea termenului de prescripție de 3 ani reținut. Altfel spus, instanța de apel nu identifică natura juridică a cererii și nici categoria sau instituția juridică de care aceasta aparține, pentru a se putea stabili și verifica mai departe dacă aceasta este prescriptibilă și în caz afirmativ care este regimul juridic al prescripției extinctive incidente.

Or, din această din urmă perspectivă, incident devine și motivul de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., de asemenea invocat de recurentă prin calea de atac exercitată care face obiect de analiză în cauza de față.

Astfel, prin cazul de casare anterior menționat s-a susținut, în esență, că decizia instanței de apel este precar motivată arătându-se că, deși a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin hotărârea dată curtea de apel nu a indicat care este data de la care termenul de prescripție a început să curgă și momentul la care acest termen s-a împlinit, în considerentele deciziei fiind utilizate expresii generale precum "încă din anul 2004" ori "după aproximativ 14 ani de la pierderea de către reclamantă a proprietății și folosinței grădiniței".

Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc sau insuficient motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare recurenta susține că decizia recurată este motivată deficitar pretinzând că soluția dată de curtea de apel excepției prescripției dreptului materiale la acțiune nu este suficient justificată în considerentele hotărârii, nefiind indicate explicit momentul de început și de împlinire a termenului de prescripție.

În acord cu susținerile recurentei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, urmare examinării deciziei recurate, se constată că în cuprinsul acesteia, atunci când analizează prescripția cu privire la termenul de 30 de zile prevăzut de art. 166 alin. (3)

2

din Legea nr. 84/1995, instanța de apel a arătat, pe baza propriei analize, care este data pe care o are în vedere ca moment de început pentru calcularea termenului de prescripție, curtea de apel raportându-se la data încheierii protocolului de predare-preluare a grădiniței încheiat în anul 2004 între recurentă și Inspectoratul Școlar Alba, respectiv 28.01.2004, identificarea acestui moment temporal și calcularea termenului de 30 de zile fiind ușor accesibilă recurentei, aceasta fiind parte în protocolul menționat și beneficiind în proces de asistență juridică din parte unui avocat.

Cu toate acestea, după cum mai sus s-a arătat cu ocazia analizării motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., calificarea cererii subsidiare ca fiind întemeiată pe dispozițiile art. 166 alin. (3)

2

din Legea nr. 84/1995, a fost făcută eronat de către instanța de apel, astfel încât considerentele acesteia ce privesc analiza prescripției extinctive din perspectiva acestui temei legal au rămas fără suport legal.

Pe de altă parte, în ce privește considerentul prin care instanța de apel a reținut că nu se justifică "formularea unei noi acțiuni în despăgubiri cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 1 din D-L nr. 167/1958", acesta nu are aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic adecvat.

Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că instanța ignoră total susținerile sau apărările părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.

Or, în cazul invocat de recurent se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanța de apel nu s-a preocupat suficient de argumentele părții și nici de justificarea rezonabilă a soluției dată excepției prescripției dreptului material la acțiune în condițiile în care acesta a fost motiv determinant, singurul de altfel, pentru care a fost respinsă cererea reclamantei.

Astfel, după cum mai sus s-a arătat, instanța de apel nu a identificat natura juridică a cererii subsidiare, categoria sau instituția juridică de care aceasta aparține, nu a stabilit regimul juridic al prescripției extinctive și nu a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, în raport de materialul probator administrat în cauză, decizia recurată fiind lipsită de elementele esențiale de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate care au justificat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile care fac obiectul disputei judiciare nu au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs nu respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză, instanța de prim control judiciar neluând în considerare și nerăspunzând în mod coerent tuturor apărărilor relevante de reclamantă prin actele procedurale îndeplinite, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurentă în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, cazul de casare astfel invocat fiind incident în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, prin care se susține aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la prescripția extinctivă, acesta nu va mai fi analizat de către instanța de recurs.

În acest sens, față de argumentele pentru care au fost găsite întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., respectiv greșita calificare a cererii de chemare în judecată subsidiară, ca și lipsa argumentelor esențiale din decizia atacată cu referire la prescripția extinctivă incidentă în raport de calificarea corectă a cererii, Înalta Curte constată că nu poate proceda ea însăși la verificarea modului de aplicare a dispozițiilor legale relative la prescripția extinctivă atât timp cât instanța de apel nu a statuat asupra acestor aspecte.

Față de aceste considerente, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, din perspectiva motivului de apel vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra calificării cererii subsidiare și determinarea fundamentului pretenției reclamantei din această cerere și, în continuare, stabilirea regimului juridic al prescripției extinctive, respectiv legea aplicabilă prescripției, caracterul prescriptibil al cererii, regimul de invocare, termenul de precripție incident, momentul de început și de sfârșit al acestui termen etc.

În ce privesc cheltuielile de judecată solicitate de recurentă pentru recurs, având în vedere că soluția ce se va dispune este de casare a cauzei și trimiterea acesteia pentru rejudecare la curtea de apel, acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia soluționării apelului, în raport de soluția ce se va da pe fondul pretențiilor reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 3542 din 21 decembrie 2023 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2024.