ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2845/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București în data de 18.02.2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 500 Ron, sumă parțială din suma de 64.081,88 Euro, conform art. 14 RVG în legătură cu VV RVG, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocat - pentru acțiunea de chemare în judecată formulată de acesta față de reclamant, conform art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, pentru onorariul de avocat pentru reprezentare proprie a reclamantului în dosarul nr. x/2019, dosar în care reclamantul a fost chemat în judecată și s-a reprezentat singur, deoarece este de profesie avocat și se reprezintă singur.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 1 București, excepția insuficientei timbrări, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Reclamantul a transmis prin serviciul poștal precizări la cererea de chemare în judecată la data de 15.03.2021, acestea fiind înregistrate la 18.03.2021, a depus prin poștă electronică la 15.03.2021 cererea intitulată "completări la precizările trimise prin serviciul poștal" și la data de 31.05.2021 a depus "răspuns la întâmpinare/note de ședință" .

Prin sentința nr. 4904/31.05.2021, Judecătoria Sector 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Dosarul a fost înregistrat în data de 22.06.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2021.

În data de 28.09.2021, reclamantul a depus precizări la cererea de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 1446/6.10.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția de necompetență materială a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, a suspendat din oficiu judecata cauzei, a constatat conflict negativ de competență și a înaintat dosarul la Curtea de Apel București în vederea soluționării conflictului negativ.

Prin sentința nr. 21 F/04.02.2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A., în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința nr. 37/11.01.2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., așa cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1674 A/18.12.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins cererile de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare ca inadmisibile; a admis apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 37/11.01.2023, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de apelantul-reclamant; a sesizat Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 451, art. 452 și art. 453 C. proc. civ. prin raportare la dispozițiile art. 16 din Constituția României; a menținut în rest celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva încheierii de ședință din 14.10.2022 a Tribunalului București și a deciziei nr. 1674 A/18.12.2023 și a încheierii de ședință din 06.11.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

În debutul memoriului de recurs, partea reclamantă expune scurte considerații referitoare la situația de fapt și aprecieri cu privire la Regulamentul UE 593/2008 și legea de remunerație a avocaților (RVG), făcând trimitere la decizia Judecătoriei Charlottenburg din dosarul nr. x C 10/21.

În esență, recurentul arată că a fost chemat în judecată (alături de C. si alții) de către B. în dosarul nr. x/2019, aflat pe rolul Tribunalului București, fapt ce a condus la reprezentarea proprie - recurentul având profesia avocat înscris în Baroul Berlin -, ceea ce a determinat alocarea timpului necesar pregătirii apărării, redactării actelor procedurale, pregătirii probatoriilor, timp pe care recurentul nu a fost în măsura să îl aloce altor clienți. În același dosar recurentul l-a reprezentat și pe C..

Prin decizia definitivă a Judecătoriei Charlottenburg, instanța civilă a stabilit baza legală cu privire la solicitarea onorariului unor avocați germani pentru serviciile prestate în spațiul intracomunitar (în concret, pentru dosarul nr. x/2019).

Ca instanța să calculeze onorariul și creanțele recurentului față de domnul C., ca recurentul să se poată înscrie ca și creditor la masa credală, instanța germană a calculat onorariul atât pentru domnul C. (reducând cuantumul de la suma de peste 64.000 euro, la suma de 32.000 euro, pe motiv că era o reprezentare multiplă), cât și onorariile recurentului pentru reprezentarea proprie (reducând onorariul la suma de 32.372,70 euro, față de suma inițial facturată în valoare de 64.081,88 euro).

Învederează recurentul că un cetățean german este ținut să factureze conform regulilor statului în care are domiciliul fiscal, mai ales când acesta se judecă cu alt cetățean din statul său. Facturarea către B. este practica avocaților germani, după ce instanța stabilește onorariul, iar în cazul de față, instanța a stabilit onorariul conform RVG, așa cum rezultă din decizia germană.

În consecință, instanța germană a apreciat că onorariul cuvenit recurentului pentru reprezentare proprie din dosarul nr. x/2019 a fost în sumă de 32.872,70 EURO, deoarece acest onorariu rezultă din Regulamentul 593/2008 și din Legea remunerației avocaților, stabilind aplicabilitatea acestui Regulament, atât pentru recurent, cât și pentru domnul C..

Susține recurentul că în dezvoltarea argumentelor ce au fundamentat solicitarea adresată instanței, a arătat faptul că este supus reglementărilor legale ale legii germane în ceea ce privește aspectele fiscale ale meseriei, în sensul că potrivit legislației germane profesia de avocat se exercită în baza unor onorarii minimale, dreptul la recuperarea acestor sume (onorarii minimale) fiind recunoscut și în situația cauzelor în care avocații se reprezintă în dosare personale sau prestează activitatea "pro bono". Mai mult, recurentul nu poate factura altfel decât a fost facturat în cazul de față și nici altă sumă față de cea stabilită de instanța de judecată ca și onorariu pentru reprezentarea proprie. Aceleași concluzii le-a avut și instanța germană, aceasta specificând și Regulamentul 593/2008, iar factura pentru reprezentarea proprie a fost comunicată intimatului B. și cenzurată de instanța de judecată prin reducerea acesteia la suma de 32.872,70 EURO.

Prin urmare, instanța de apel nu a ținut cont de autoritatea de lucru judecat și a apreciat că Regulamentul nu este aplicabil, cu toate că în privința aplicabilității există o hotărâre judecătorească definitivă care, conform Regulamentului 1215/2012, art. 36, este recunoscută de drept și are forță probantă, astfel cum rezultă din art. 1095 și art. 1108 C. proc. civ.

Arată recurentul că are atât dreptul de a se reprezenta, cât și dreptul de a reprezenta părțile interesate în cauze în care dețin calitate procesuală, nefiind necesară înscrierea sa în UNBR, așa cum rezultă din prevederile Directivei 77/249 a reglementărilor Legii avocatului art. 104

1

05 și art. 92 din Legea nr. 51/1995, precum si din jurisprudența CJUE, care este general obligatorie câtă vreme are calitatea de avocat intracomunitar și nu realizează activități profesionale pe teritoriul României față de terți.

Calculul sumelor și stabilirea sumelor datorate nu se face în cazul recurentului conform Legii nr. 51/1995, ci astfel cum a stabilit instanța germană, conform RVG și Regulamentului 593/2008, care nu a fost aplicat de instanța de fond.

Atât timp cât o instanță, printr-o hotărâre definitivă, stabilește că are dreptul la onorariul pentru reprezentare proprie și calculează onorariile conform legii germane și stabilește baza legală aplicabilă acestor calcule, tocmai pentru dosarul nr. x/2019, acest aspect nu poate fi ignorat, iar aplicabilitatea unei norme naționale în cazul concret de față, în care o instanță s-a pronunțat deja (și a constatat care sunt normele aplicabile prestațiilor de servicii ale avocaților intracomunitari), arată clar de ce decizia este nelegală și netemeinică.

Arată recurentul că o decizie luată fără aplicarea normei incidente în cauză și pronunțată pe norme neaplicabile este nelegală și netemeinică.

Recurentul învederează că intimatul înregistrează litigii pe rolul instanțelor din România cu scopul de a-l ține ocupat pe recurent și de a nu achita cheltuieli, știind că recurentul se apără singur în aceste dosare și nu poate dovedi cheltuielile de judecată cu chitanță. Iar instanța încalcă drepturile, așa cum au fost stabilite de Directiva 77/249, pentru că restrânge libertatea prestărilor de servicii.

Susține recurentul că onorariul, respectiv suma facturată, așa cum a fost calculată de instanță, conține si cheltuielile de deplasare și de telecomunicații, poștă care, la rândul lor, au fost respinse de instanță fără să fie analizate.

Arată recurentă că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât: (1) nu s-a pronunțat asupra excepției de neconstitutionalitate a prevederilor art. 453, 452, 451 C. proc. civ. raportat la art. 16 din Constituția României; (2) instanța a ignorat autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței germane, care a calculat onorariul cuvenit reclamantului, atât pentru reprezentarea proprie, cât și pentru repezentarea domnului C., instanța reducând onorariul, dat fiind existența unor elemente comune; (3) instanța și-a însușit competenta, cu toate că reclamantul a invocat necompetența prin prisma reducerii cuantumului pretențiilor în baza deciziei Judecătoriei Neuruppin; (4) instanța de fond nu a avut în vedere și nu a analizat incidența în speță a prevederilor legii germane care se aplică în raportul de drept material dedus judecații, respectiv Regulamentul 593/2008 și RVG, așa cum au fost invocate de către recurent în precizările și răspunsul la întâmpinare și nu a dat eficiență înscrisului probator reprezentat de adresa emisă de Baroul Berlin prin care se confirmă faptul că partea care a pierdut un proces este obligată să plătească părții câștigătoare onorariul minimal de avocat, stabilit potrivit legii germane, chiar și în situația reprezentării proprii; (5) instanța nu aplică Regulamentul invocat de recurent și nici Directiva, cu toate că fuseseră anterior stabilite de către o altă instanță de judecată. Mai mult, instanța avea sarcina să solicite completarea probatoriului cu ceea ce aprecia necesar, fapt pe care nu l-a făcut. Faptul că nu este inutil modul prin care se calculează onorariul potrivit legislației germane, rezultă din constatarea deciziei germane care calculează conform legii sumele pe care le are recurentul de primit și care, de fapt, le și recunoaște pentru dosarul de insolvență, existând, astfel, autoritate de lucru judecat în ceea ce privește calculul onorariului, precum și stabilirea existenței acestuia. Recurentul nu a menționat niciodată că prezenta cauză se soluționează conform codului de procedură german. Instanța confundă dreptul material cu dreptul procesual, pe când dreptul material rezultă din RVG coroborat cu Regulamentul 593/2008, dreptul procesual este cel român.

Recurentul învedereză că instanța nu a administrat un probatoriu adecvat, așa cum a fost solicitat.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul arată că prin Precizările depuse la dosar la data de 28.09.2021, pentru termenul din data de 06.10.2021, a adus la cunoștința instanței faptul că instanța germană a recalculat și a redus suma aferentă dosarului nr. x/2019 la 32.872,7 EURO.

Prin urmare, dosarul a fost judecat de către o instanță necompetentă, deoarece la primul termen de judecată reclamantul a precizat creanța în cuantum total de 32.872,70 EURO, din care a solicitat suma de 500 RON.

Recurentul învederează că deși a fost sesizată curtea de apel cu conflictul negativ de competență, niciuna dintre instanțe nu a ținut cont de modificarea pretențiilor realizate în baza deciziei germane înaintea primului termen de judecată, care arată că tribunalul nu ar fi fost competent să judece dosarul, deoarece suma în discuție era sub suma prevăzută de cod privind competența tribunalului.

Invocând prevederile art. 94 alin. (1) lit. 4 C. proc. civ., recurentul arată că judecătoria era competentă să judece fondul litigiului.

Aceasta întrucât reclamantul a solicitat suma de 500 RON din suma de 32.872,7 euro (161.930,9 RON), care, în ambele cazuri, este de competența judecătoriei, iar recurentul a invocat excepția necompetenței, în condițiile legii, atât în fața tribunalului, cât și a curții de apel, sens în care a adus și la cunoștința instanței care a soluționat conflictul de competență împrejurarea că a modificat suma înaintea primului termen de judecată.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul arată că a invocat lipsa calității de reprezentant întrucât avocații nu au făcut dovada mandatului cu contractul de asistență juridică, iar instanța de apel nu a solicitat dovezile aferente reprezentării, astfel cum a procedat Înalta Curte în dosarul nr. x/2017, iar judecata pe acte false și fără mandat din partea clientului atrage nulitatea.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul învederează că instanța a ignorat dreptul material al RVG și Regulamentul 593/2008.

Astfel, instanța de apel a apreciat în mod greșit că, în speță, devin incidente prevederile Regulementului 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, apreciind că în raport de temeiul juridic al cererii nu ar fi incidente prevderile Regulementului 593/2008 privitor la legea aplicabilă obligațiilor contractuale, reținând în mod nefondat faptul că acest din urmă regulament ar fi fost aplicabil doar în situația în care "izvorul obligației pretinse în cauză de acesta din urma ar fi fost născută dintr-un contract încheiat între apelantul reclamant și intimatul-parat".

Arată recurentul că premisa de la care a plecat instanța de apel este una greșită, Regulamentul nr. 593/2008 fiind aplicabil în cauză, în raport de temeiul juridic pe care l-a invocat, respectiv legea germană.

Câtă vreme legea germana recunoaște posibilitatea obținerii onorariului avocațial minimal, stabilit potrivit reglementărilor germane și în cazul în care avocatul se reprezintă în litigii în care acesta are calitatea de parte litigantă, rezultă că, în realitate, legea germană reglementează ceea ce în dreptul român reprezintă "mandatul cu sine însuși". Mai mult, trebuie evidențiat cum, de altfel, rezultă și în dreptul român faptul că între cele două entități, entitatea juridică (avocatul care are ca și entitate juridică un patrimoniu propriu și date de indentificare fiscală) și persoana fizică -titular al formei de organizare a profesiei- nu există identitate. Din aceste considerente, reprezentarea de către entitatea juridică avocat a persoanei fizice (titularul formei de organizare a profesiei) are la bază un mandat de reprezentare, astfel că și în speța prezentă raportul contractual s-a născut între forma de organizare a profesiei și recurent, caz în care opinia instanței în sensul că pentru a opera Regulamentul Roma II era necesară existența unui raport juridic între recurent și intimat este greșită.

Că este o prestație contractuală rezulta și din faptul că însăși legea română și practica română judiciară recunoaște faptul că persoana fizica a avocatului poate să îl mandateze pe avocat prin încheierea unui contract cu sine însuși în sensul mandatării avocatului de către persoana fizică.

Implicit acest aspect stă la baza aplicabilității Regulamentului 593/2008.

Conform deciziei germane, instanța constata la fila x pct. l că atunci când nu a fost aleasă legea aplicabilă se aplică legea din țara în care avocatul își are sediul.

Instanța s-a pronunțat expres și asupra aplicabilității RVG la fila x, asupra valorii litigiului și măririi onorariului conform nr. 1008 VV din RVG.

Susține recurentul că și în ipoteza în care speței i-ar fi aplicabil Regulamentul Roma II pentru obligațiile necontractuale, interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 4 din acest Regulament, potrivit cu care legea țarii în care s-a produs prejudiciul este legea română, motivat de împrejurarea că dosarul nr. x/2019 s-a soluționat în România este greșită, câtă vreme prejudiciul s-a produs în patrimoniul recurentului care este cetățean german domiciliat în Germania și supus reglementărilor fiscale germane, recurentul fiind avocat în Baroul Berlin, astfel că și din acestă perspectivă legea aplicabilă litigiului este legea cetățeniei recurentului, legea germană ca lege a țării în care s-a produs prejudiciul, faptul că litigiul de față se judecă în România fiind generat doar de faptul că litigiul în care s-a născut creanța, aspect care nu echivaleză cu producerea prejudicului, respectiv dosarul nr. x/2019 s-a soluționat în România. Instanța confundă locul faptei cu locul unde s-a produs prejudiciul.

Scopul este tocmai acela de a proteja persoanele cărora li s-a produs un prejudiciu prin fapte ilicite să nu fie nevoite să se judece în țara în care a fost efectuată fapta ilicită, ci să se judece acolo unde s-a produs prejudiciul care este țara de domiciliu, astfel că lege aplicabilă și în cazul de față este legea germană, adică legea țarii în care s-a produs prejudiciul și nu țara în care a fost realizată fapta ilicită. Instanța face referire la efectele indirecte, însă efectele indirecte sunt în România și prejudiciul este cauzat în țara de domiciliu.

Susține recurentul că o altă aplicare greșită a legii este excluderea aplicării RVG, pe motiv că ar fi aplicabile prevederile art. 453 C. proc. civ.

Or, prevederile art. 453 C. proc. civ. reglementează modul procesual de a solicita cheltuielile, iar RVG (obligatoriu aplicabil în cazul avocaților germani) reglementează cuantumul onorariului care i se cuvine avocatului.

Instanța de apel a apreciat nelegal că dispozițiile art. 453 C. proc. civ. au natură juridică de drept substanțial, câtă vreme aceste dispoziții sunt în mod evident de procedură, temeiul recuperării cheltuielilor de judecată, pe cale separată fiind, astfel cum se stabilește și în practica judiciară română acela al răspunderii civile delictuale fundamantată pe culpa procesuală. De observat este, însă, că singura diferență sub acest aspect între legislațiile celor două țări este posibilitatea recunoscută de legea germană de a obliga partea care a căzut în pretenții de a achita celeilalte părti cu titlu de cheltuieli de judecată onorariul minimal al onorariilor practicate în normele germane.

Susține recurentul că a invocat și neconstituționalitatea prevederilor art. 453 excepție care nu a fost analizata de către instanța de fond.

În ceea ce privește modalitatea în care instanța de apel a analizat autoritatea de lucru judecat, respectiv puterea de lucru judecat rezultată din decizia definitivă a Judecătoriei Charlottenburg cu numărul de dosar xA se constată o aplicare greșită de către instanța de apel a acestor principii câtă vreme instanța germană a stabilit baza legală pentru onorariile avocatului german care a prestat servicii pentru propria sa persoană în spațiul intracomunitar, a stabilit conform căror norme se calculează cuantumul, a și calculat cuantumul onorariilor recurentului pentru reprezentare, exact a dosarului ce face obiectul prezentei cauze, a calculat onorariile conform legii remunerației avocatului, pentru dosarul nr. x/2019, sumă care nu poate să mai fie pusă în discuție, deoarece a fost verificată de către o instanță de judecată și corectată în sensul interpretării corecte a legii remunerației avocaților prin diminuarea, respectiv mărirea onorariului acolo unde a fost necesar, efectuând inclusiv calculul cheltuielilor aferente telecomunicației si transportului.

Prin urmare, recurentul pretinde că instanța trebuia să judece cauza conform legislației germane și a Regulamentului european privind dreptul substanțial, iar C. proc. civ. român reprezenta doar "structura" necesară desfășurării procesului și nu baza legală pentru acordarea sau nu a dreptului.

Arată recurentul că încălcarea deciziei definitive și a prevederilor legale duce la subminarea Directivei 77/249 în contextul în care avocații intracomunitari nu au voie să pledeze sub onorariile minime, iar neacordarea de onorarii pentru reprezentarea proprie este o discriminare față de avocații care prestează aceleași servicii în alte țări europene, care duce la o ingreunare a apărării și a libertăților prestărilor de servicii, așa cum este stabilit de Directiva 77/249 fiind, astfel, o discriminare indirectă.

Recurentul învederează că instanța de apel a reținut că hotărârea instanței germane are autoritate de lucru judecat între domnii D. și E., or recurentul a fost parte în dosar, formulând cererea de înscriere la tabelul creanței deschis în procedura insolvenței asupra activelor munitului C.. Ca instanța să poată să stabilească cu ce sumă trebuie să îl înscrie pe recurent, trebuia obligatoriu să analizeze și cuantumul onorariului său, ca să poată să stabilească ce creanța avea față de domnul C..

Susține recurentul că instanța de apel nu a motivat de ce pentru reclamant este aplicabilă legea română, pe când pentru domnul C. este aplicabilă legea germană.

Greșit este și argumentul că instanța nu sesizează CJUE cu interpretarea Regulamentului 593/2008 pentru faptul că aceasta urma să interpreteze CJUE dacă este aplicabil sau nu, acesta era tocmai motivul sesizării. Susține recurentul că nu poate fi respinsă cererea de sesizare a CJUE cu întrebarea aplicabilității unei norme, pe motiv că norma nu este aplicabilă.

Învederează recurentul că neaplicabilitatea normelor privind onorariul minim duce la o discriminare în sensul Regulamentului 43/2000 și a art. 47 din Carta drepturilor Fundamentale, în cazul concret de față, decizia duce la o discriminare indirectă în sensul art. 21 al Cartei drepturilor fundamentale, sens în care recurentul face trimitere la decizia O'Flynn și pretinde că art. 453 C. proc. civ. are potențialul să discrimineze avocații intracomunitari în prestarea de servicii juridice și să se reprezinte ei însuși în instanțe naționale, cu consecința că în asemenea cazuri, instanța trebuia să lase art. 453 neaplicabil.

Învederează recurentul că o altă greșită aplicare a legii de către instanța de apel rezultă din interpretarea normelor art. 477, art. 478 C. proc. civ. în privința cererii de realizare a beneficiului nerealizat. Arată că dacă prima instanță nu a analizat această cerere nu înseamnă că rejudecarea în fond nu trebuia să țină cont de ea, fiind o nouă judecată a fondului cu toate cererile introduse în cauză . Prin urmare, instanța de apel trebuia să procedeze la rejudecarea fondului pentru acest capăt de cerere.

Susține recurentul că jurisprudența europeană (Decizia Gebhard) îl obligă să ia în considerație legislația țării unde este înscris în barou -Germania- indiferent daca pledează în străinătate sau în Germania. Conform legislației germane, cel care pierde acțiunea (Art. 91 C. civ. procedural al Germanien -ZPO) este obligat să suporte costurile avocaților adversi instituite conform RVG.

În ceea ce privește art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinde că decizia cuprinde motive contradictorii, sens în care instanța menționează la fila x că nu este aplicabil dreptul UE, ca ulterior să rețină că este aplicabil Regulamentul 864/2007 (la pagina 5).

O altă contradicție, învederează recurentul, este aceea că instanța apreciază că Regulamentul nr. 593/2008 este aplicabil doar lui C., nu și reclamantului, în condițiile în care a fost aplicat de instanța germană în cazul ambelor reprezentări, deci și recurentului.

Contradictoriu este și faptul că, pe de o parte, face referire la locul faptului cauzator, dar nu diferentează între locul faptului cauzator și locul cauzării prejudiciului.

În ceea ce privește recursul față de respingerea excepției lipsei calității de reprezentant precizează că acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pt 3, pct. 5, pct. 6, pct. 7 și cpt. 8 C. proc. civ., ca și recursul promovat împotriva Curții de Apel București.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul face trimitere la prevederile art. 430 și art. 1096 C. proc. civ. și nerespectarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate de instanța din Districtul Charlottenburg în dosarul nr. x/10/21.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a învederat că se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în conformitate cu dispozițiile art. 267 TFUE, privind interpretarea: Regulamentului 593/2008, Directivei 77/249, art. 36 din Regulamentul 1215/2012,Regulamentului 864/2007.

Totodată, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a învederat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art. 519 C. proc. civ., respectiv:

- Cu privire la prevederile art. 1095 coroborate cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ., dacă recunoașterea hotărârii intracomunitare, se referă doar la dispozitiv sau și la considerentele acesteia;

- Cu privire la prevederile art. 94 alin. (1) C. proc. civ., dacă valoarea litigiului se calculează la suma concret cerută în litigiu sau la suma integrală din care se solicită o sumă parțială;

- Interpretarea art. 94 C. proc. civ. dacă stabilirea valorii de 200.000 RON se face raportat la suma modificată sau la suma inițial solicitată;

- Dacă art. 453 C. proc. civ. are natura de drept procedural sau de drept substanțial.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea cererilor de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene -nefiind îndeplinite dispozițiile prevăzute de art. 267 din TFUE- și respingerea cererilor de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei decizii de dezlegare a unei chestiuni de drept-nefiind întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 519 C. proc. civ.-, precum și respingerea recursului, ca nefondat.

Relativ la recursul promovat împotriva încheierii din 14.10.2022, intimatul a învederat că încheierea a fost pronunțată de Tribunalul București, că nu a fost apelată, astfel că a intrat sub autoritate de lucru judecat și că recursul nu poate fi promovat omisso medio, față de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Susține intimatul că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar critica privind competența nu poate face obiect al analizei instanței de recurs, întrucât competența instanței a fost stabilită prin hotărâre definitivă, în regulator de competență. De altfel, competența instanței a fost stabilită în mod corect.

Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul susține, pe de o parte că este nemotivat- sens în care se impune anularea acestui motiv de recurs în temeiul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ.- iar, pe de altă parte, este nefondat întrucât instanța de apel a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant prin încheierea din 06.11.2023, observând că la dosar există împuternicire avocațială.

Intimatul pretinde că între considerentele deciziei recurate nu există contradicție (nefiind incident motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), sens în care face trimitere la raționamentul instanței de apel de la pagina 4 și de la pagina 5 din hotărâre și arată că afirmațiile instanței de judecată sunt consecvente, iar nu contradictorii întrucât arată că legea materială aplicabilă este legea română, însă determinarea legii aplicabile se face în baza Regulamentului nr. 864/2007.

În cauză nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței germane (art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.), instituție juridică care nu este incidentă, întrucât obiectul, cauza și părțile celor două litigii sunt diferite. Susținerea potrivit căreia s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că B. îi datorează recurentului un onorariu care urma a fi calculat potrivit legii din Germania și potrivit Regulamentului nr. 593/2008 este complet greșită. Onorariul calculat în respectivul dosar care s-a concretizat într-o creanță ce îl viza pe C.. Astfel s-a constatat că aceștia, fiind ambii cetățeni germani, cu domiciliile, respectiv sediul în Germania, desfășurând activitate profesională în Germania, sunt aplicabile dispozițiile legii germane. De asemenea, s-a constatat că între A. și C. s-au stabilit raporturi de prestări servicii și atunci s-a constatat incidența Regulamentului nr. 593/2008 (Roma I) care reglementează legea aplicabilă obligațiilor contractuale. În niciun moment nu se face referire în respectiva hotărâre la vreo sumă de bani datorată de către B. lui A. pentru "autoreprezentarea" în instanță. De asemenea, raporturile dintre B. și A. au natură delictuală, iar nu contractuală, legea aplicabilă nefiind determinată pe baza Regulamentului nr. 593/2008 (Roma I), ci pe baza Regulamentului (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II).

Arată intimatul că nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cât timp legea aplicabilă raportului juridic material este legea română, determinată potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007, iar pretențiile recurentului sunt neîntemeiate, instanța de judecată constatând în mod corect că, potrivit prevederilor legale, acesta nu are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat ca urmare a "autoreprezentării".

Susține intimatul că este lipsită de relevanță împrejurarea că recurentul are domiciliul în Germania și este avocat german supus reglementărilor fiscale germane, având în vedere că legea aplicabilă se determină potrivit Regulamentului CE nr. 864/2007 aplicabil deopotrivă în Germania și în România. De asemenea, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) și (2) din Directiva CE/77/249 transpusă în Legea nr. 51/1995 avocatul străin se supune reglementărilor naționale ale statului în care profesează și, prin urmare, și A. este supus legislației avocaților din România când prestează activitate în acest stat.

Intimatul învederează că pretinsul prejudiciu s-a produs prin pronunțarea hotărârii de către Tribunalul București, acesta fiind locul și momentul care reprezintă punctul de legătură pertinent pentru incidența legii române. Această hotărâre pronunțată de Tribunalul București ar îndreptăți pe recurent la recuperarea cheltuielilor de judecată în măsură în care ar fi îndeplinite celelalte condiții, motiv pentru care în mod corect s-a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007. Inclusiv raportat la dispozițiile alin. (3) ale art. 4 din același Regulament, cea mai strânsă legătură a cauzei este cu România, în considerarea situației de fapt dedusă judecății care implică existența dosarului nr. x/2019 pe rolul Tribunalului București, fapt pentru care, și din acest punct de vedere, legea aplicabilă este legea română. În condițiile în care textul de lege stabilește faptul că legătura strânsă dintre acțiunea aflată pe rolul instanței și o anumită țară (diferită de cea în care s-a produs prejudiciul și de cea în care ar avea reședința obișnuită ambele părți), ar determina aplicabilitatea legii acelei terțe țări, cu atât mai mult, având în vedere că pe teritoriul României s-a produs prejudiciul, dar s-a desfășurat și întreaga activitate ce l-a produs, se aplică legea română prezentului litigiu.

În ceea ce privește prevederile Directivei nr. 77/249, recurentul susține că "neacordarea de onorarii pentru reprezentarea proprie este discriminare față de avocații care prestează aceleași servicii in alte țări europene." Or, prin Directiva nr. 77/249 s-a introdus dreptul avocaților dintr-o țară membră a UE de a presta activitate specifică profesiei în alte țări membre ale UE. Directiva nu este de directă aplicare și trebuie transpusă. Cum în mod corect a arătat și Curtea de Apel București în hotărârea recurată, în cazul României transpunerea s-a efectuat prin Legea nr. 201/2004 și Legea nr. 255/2004. Până la acest moment România nu a fost sancționată pentru o eventuală transpunere incompletă sau greșită a directivei, iar drepturile prevăzute de directivă sunt garantate de Legea nr. 51/1995.

Criticile privind dispozițiile art. 477 și 478 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cât timp instanța de apel este ținută, în soluționarea căii de atac, de limtele efectului devolutiv stabilite prin cererea de apel, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ.. Prin cererea de apel nu s-a criticat faptul că prima instanță nu ar fi analizat cererea subsidiară a reclamantului de a analiza temeinicia pretențiilor sale și prin prisma beneficiului nerealizat, motiv pentru care în mod corect instanța a constatat că nu poate să analizeze aceste împrejurări. Devoluțiunea apelului este limitată la ceea ce s-a supus judecății în primă instanță și la ceea ce s-a criticat prin apel, iar neconsiderarea sumei solicitate ca beneficiu nerealizat nu a fost obiect al cererilor de apel.

La 10 decembrie 2024, recurentul-reclamant a transmis prin poștă electronică răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului, invocând lipsa calitatii de reprezentant, lipsa dovezii calitatii de reprezentant, nulitatea actelor de procedura, conform art. 174 C. proc. civ. și solicitând dezlegarea problemei de drept conform art. 519 privind urmatoarea problema de drept: dacă încălcarea principiilor/obligatiilor stabilite prin norme de interes public, adică prin: Legea avocatilor/Statutul profesiei de avocat, C. pen., precum si Codul de conduită al avocatilor europeni, de către avocatii unei părti, duce la nulitatea actelor de procedură, asa cum au fost formulate de apăratorii conventionali, apărători care încalcă principiile/obligatiile statuate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., aspectul încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În cauză, recurentul a fundamentat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., însă din maniera de redactare a memoriului de recurs reiese că partea reclamantă a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului.

Deși memoriul de recurs se întinde pe un număr considerabil de pagini (44 pagini), iar structura cererii- prin inserarea unor capitole și indicarea unor dispoziții legale- creează aparența unui raționament juridic, în realitate, expunerea unor pretinse critici de legalitate nu este susținută, în continuarea ipotezei invocate, cu argumente ce pot fi subsumate prevederilor art. 488 C. proc. civ.

Invocând motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul pretinde că instanța competentă să soluționeze fondul litigiului era judecătoria și nu tribunalul, iar instanțele de fond nu au analizat aspectele învederate prin Precizările depuse la dosar la data de 28.09.2021, respectiv reducerea de către instanța germană a onorariului la suma de 32.372,70 euro (față de suma inițial facturată în valoare de 64.081,88 euro), din care reclamantul a solicitat în prezenta cauză suma de 500 RON.

Evocarea necompetenței în recurs este subordonată condiției ca aceasta să fi fost anterior invocată în condițiile legii iar, în prezenta cauză, judecătoria și tribunalul s-au dezînvestit reciproc, fiind pronunțată sentința nr. 21F/04.02.2022 prin care s-a stabilit competența de soluționare a cererii deduse judecății, în favoarea Tribunalului București.

Or, în prezenta cale de atac recurentul nu a expus argumente concrete de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., față de caracterul definitiv al sentinței nr. 21F/04.02.2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Deși recurentul învederează că instanța de apel "nu a ținut cont de modificarea pretențiilor" nu precizează temeiul în baza căruia curtea de apel ar fi putut analiza, ulterior pronunțării regulatorului de competență, actul procedural intitulat "Precizări necesare în vederea soluționării dosarului x/2021".

Invocarea în cuprinsul memoriului de recurs a pragului valoric de 200.000 RON reglementat de prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. ignoră considerentele hotărârii recurate prin care s-a reținut caracterul nefondat al motivului de apel privind necompetența Tribunalului București, în raport cu dezlegările sentinței nr. 21F/04.02.2022 pronunțată de Curtea de Apel București și cu caracterul definitiv al regulatorului de competență.

Tot fără legătură cu coordonatele judecății recursului este și argumentul recurentului de la termenul din 11 decembrie 2024 în susținerea motivului de casare reglementat de pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. privind pretinsa invocare în cuprinsul răspunsului la întâmpinarea din recurs a excepție de neconstituționalitate a prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., excepție ce ar fi fost invocată în fața instanțelor de fond.

Verificând ansamblul susținerilor formulate prin memoriul de recurs, se constată că partea reclamantă nu a dedus judecății o critică de nelegalitate în sensul celor expuse oral de către recurent la termenul de judecată din data de 11 decembrie 2024, or formularea unor argumente cu titlu general și care nu respectă cerința esențială de a se raporta la limitele învestirii prin cererea de recurs și la dezlegările, raționamentele, ipotezele și categoriile juridice utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora.

Făcând trimitere la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat lipsa calității de reprezentant, sens în care a susținut că reprezentanții convenționali ai intimatului nu au calitatea de mandatari ai acestuia întrucât nu a fost depus la dosarul cauzei contractul de asistență juridică.

Excepția lipsei calității de reprezentant a fost analizată de instanța de apel la termenul din 6.11.2023 și a reținut că "încheierea prin care a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant se bucură de autoritate de lucru judecat și nu a fost criticată prin cerea de apel, astfel încă nu poate face obiectul unei noi analize în apelul formulat de către parte. Totodată, apreciază că împuternicire avocațială este suficientă pentru a face dovada contractului de asistență juridică".

Cu privire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, curtea de apel a avut în vedere depunerea la dosar a împuternicirii avocațiale emise în vederea reprezentării intimatului, sens în care, la termenul din 6.11.2023, a respins, ca inadmisibilă denunțarea înscrisului ca fiind fals.

În acest context, argumentele privind încălcarea normelor de procedură au caracter formal întrucât recurentului i se opun prevederile art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, iar partea nu a redat critici punctuale față de considerentele hotărârii recurate.

Simpla invocare a eventualelor măsuri dispuse în dosarul nr. x/2017 nu este de natură a plasa criticile sub incidența motivului de casare evocat (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), aceasta și în considerarea autorității de lucru judecat a încheierii tribunalului prin care a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant și pe care -cum a reținut curtea de apel în practicaua deciziei sale- recurentul nu a contestat-o pe calea apelului.

Făcând trimitere la prevederile art. 477 și art. 478 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel, rejudecând fondul litigiului, trebuia să soluționeze și cererea precizatoare prin care a solicitat, în subsidiar, obligarea intimatului-pârât la plata sumei ce face obiectul cererii de chemare în judecată cu titlu de beneficiu nerealizat.

Cu privire la această cerere, instanța de apel a reținut că nu a fost analizată de tribunal, însă reclamantul nu a criticat această omisiune prin cererea de apel, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., curtea nu a procedat la rejudecarea fondului pentru acest capăt subsidiar.

Se reține că simpla invocare prin memoriul de recurs a prevederilor art. 477 și art. 478 C. proc. civ., fără ca partea să combată dezlegarea instanței devolutive de control judiciar privind omisiunea criticii în apel, nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Drept urmare, nu orice simple alegații ale titularului căii extraordinare de atac a recursului sunt apte a declanșa controlul judiciar de legalitate specific prezentei faze procesuale, în lipsa formulării unor argumente juridice pertinente, efective, care să tindă la anularea hotărârii atacate.

A mai susținut recurentul-reclamant că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, criticabilă pentru motivul legal prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât instanța de apel apreciază că nu este incident dreptul Uniunii Europene (pagina 4 a hotărârii) pentru ca, ulterior, să rețină aplicabilitatea Regulamentului 864/2007.

Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt sau de drept distincte și antagonice care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reținute și, pe cale de consecință, exercitarea de către instanța de recurs a controlului în ceea ce privește aplicarea legii.

Când invocă existența unor considerente contradictorii, recurentul omite a se raporta la analiza instanței de apel care, atunci când a reținut că nu este aplicabil dreptul Uniunii Europene, a expus considerentele care au motivat respingerea, ca inadmisibilă, a solicitării reclamantului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară pentru a stabili dacă o dispoziție din dreptul național care nu permite recuperarea cheltuielilor de judecată cu titlu de onorariu de avocat atunci când partea în litigiu are această calitate reprezintă o restrângere a exercitării efective a libertății de a presta servicii de către avocați astfel cum este recunoscută de Directiva nr. 77/249/CEE (pagina 4 a hotărârii).

În schimb, verificând motivele de apel -care vizau aplicabilitatea Regulamentului nr. 593/2008- instanța de apel a reținut caracterul nefondat al acestora față de incidența Regulamentului 864/2007, aceasta expunând într-o motivare logică și coerentă argumentele avute în vedere în statuările sale pe acest aspect, argumente date de natura raporturilor juridice guvernate de fiecare din Regulamentele implicate în analiză, după cum sunt contractuale ori delictuale.

Prin urmare, se reține că pentru a se poziționa artificial sub incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul face trimitere la considerentele hotărârii, însă nu argumentează, într-o manieră aplicată, susținerile, rezumându-se doar la a extrage din context considerentele instanței de apel, aspect ce nu se înscrie în rigorile arătate.

Nici argumentul recurentului în sensul că "onorariul... conține și cheltuielile de deplasare și de telecomunicații, poștă, care la rândul lor au fost respinse de instanță fără să fie analizate" nu se grefează pe obiectul cererii de chemare în judecată și pe considerentele hotărârii recurate, instanța de apel analizând cererea în limitele trasate de reclamant ca vizând suma de 500 RON reprezentând "cheltuieli de judecată-onorariu de avocat".

Tot cu ignorarea judecății înfăptuite de instanța de apel afirmă recurentul faptul că aceasta "nu s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 453, 452, 451 CPCP raportat la art. 16 Constituția României".

Aceasta întrucât, prin chiar hotărârea recurată, instanța de apel a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de apelantul-reclamant și a sesizat Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 451, art. 452 și art. 453 C. proc. civ. prin raportare la dispozițiile art. 16 din Constituția României.

Procedând astfel, nu este posibilă conturarea limitelor de exercitare a controlului judiciar din prezenta fază procesuală, ce pot fi stabilite doar prin critici concrete cu privire la decizia atacată, recurentul-reclamant ignorând, practic, dispoziția instanței de apel în legătură cu aspectele deduse judecății prin cererea de apel.

Invocarea unei "erori materiale" de către recurent la termenul din 11 decembrie 2024, cu referire la faptul că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra unei excepții de neconstituționalitate -dincolo de faptul că partea nu a explicat în ce constă pretinsa eroare materială- depășește limitele învestirii instanței de recurs față de argumentele expuse în memoriul de recurs, dar și de prevederile art. 445 C. proc. civ.

Un alt argument al recurentului vizează faptul că instanța de apel nu a motivat "de ce pentru mine este aplicabilă legea română, pe când pentru domnul C. este aplicabilă legea germană."

Și această critică scapă controlului de legalitate în recurs întrucât instanța de apel nu a fost învestită cu identificarea legii aplicabile raportului juridic în ceea ce îl privește pe numitul C., astfel că aspectele invocate de recurent nu pot fi asimilate nemotivării hotărârii.

Având a răspunde criticii reclamantului privind puterea de lucru judecat a hotărârii instanței germane, instanța de apel a reținut că "aplicarea dispozițiilor Regulamentului Roma I nr. 593/2008 și pe cale de consecință a legii germane este rezultatul faptului că între apelantul-reclamant din prezenta cauză și numitul Dr. C. s-a făcut ca urmare a constatării de către instanța germană a faptului că între aceste părți s-a încheiat un contract de prestări servicii în temeiul căruia Dr. C. a fost reprezentat în dosarul nr. x/2019 de către fratele său avocatul-reclamant din prezenta cauză".

Invocând motivul de casare reglementat de pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul reafirmă autoritatea de lucru judecat a deciziei definitive a Judecătoriei Charlottenburg pronunțată în dosarul cu numărul x, fără să expună critici de nelegalitate punctuale față de raționamentul instanței de apel.

Arată recurentul că decizia Judecătoriei Charlottenburg stabilește dreptul acestuia de a solicita onorariul pentru reprezentarea proprie în dosarul nr. x/2019, respectiv instanța germană a stabilit existența și cuantumul onorariului cuvenit recurentului din care, în prezenta cauză, a solicitat suma de 500 RON.

Instanța de apel a analizat argumentele reclamantului privind efectele deciziei Judecătoriei Charlottenburg, sens în care a reținut că hotărârea nu se bucură de autoritate de lucru judecat față de intimatul B. deoarece acesta nu a fost parte în dosarul x, motiv pentru care această autoritate s-a apreciat că nu funcționează nici în raport cu actuala procedură judiciară.

Recurentul nu a dedus judecății în prezenta cale extraordinară de atac nicio critică de nelegalitate în legătură cu aspectul reținut de curte, al neîndeplinirii cerinței anterior evocate (lipsa identității de părți în contextul în care intimatul B. nu a fost parte în dosarul x), nesocotind, astfel, dezlegările instanței de apel privind fundamentul autorității de lucru judecat, care presupune contradictorialitatea dezbaterilor părților și respectarea garanțiilor procesuale ale acestora, în așa fel încât ceea ce a fost supus dezlegărilor jurisdicționale definitive ale instanței, pe cale principală sau incidentală, să nu mai poată fi supus ulterior reevaluării judiciare, fiind necesar să existe identitate de părți (eadem conditio personarum), pentru ca acestea să poată opune lucrul judecat (indiferent că s-ar prevala de excepția autorității de lucru judecat sau doar de efectul pozitiv al acesteia).

În aceeași modalitate, inadecvată procedural, recurentul