Decizia nr. 47/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 27 mai 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și Primarul General al Municipiului București, solicitând constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 3391/28.09.2004 a Primarului General al Municipiului București pentru fraudarea Legii nr. 10/2001 și a H.G. nr. 498/2003. În drept, acțiunea civilă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și următ. C. civ., coroborate cu cele ale art. 1373 din același act normativ.

Apărările formulate la fond La 20 decembrie 2016, pârâta C. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, aceasta din urmă fiind anulată prin încheierea din 19 ianuarie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepțiile necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București, lipsei calității procesuale active a reclamanților, lipsei de interes, autorității de lucru judecat, de netimbrare, prescripției, tardivității, lipsei calității de reprezentant a lui A., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Pârâtul Primarul General al Municipiului București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării, excepția lipsei calității procesuale active a reclamaților, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. La 27 martie 2017, D. a formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul pârâtei C., prin care a solicitat anularea cererii de chemare în judecată, față de insuficiența cuantumului taxei de timbru achitate de reclamanți, raportat la obiectul acțiunii - evaluabil în bani - și al prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013; a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților, lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, autorității de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 9758 din 2 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul x/2007; pe fond, a cerut respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. La termenul de judecată din 15 iunie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis în principiu cererea de intervenție voluntară accesorie.

Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 București Prin sentința civilă nr. 8551 din 9 noiembrie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința civilă nr. 372 din 28 februarie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării acestuia.

Hotărârea asupra conflictul negativ de competență Prin sentința nr. 57F din 13 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 10 mai 2018, sub nr. x/2018.

Hotărârea Tribunalului București, secția a III a civilă Prin sentința nr. 1358 din 10 iulie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei calității de reprezentant a reclamantului A., autorității de lucru judecat și prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate. A admis excepția lipsei de interes, invocată de pârâta C., prin întâmpinare și a respins, ca fiind lipsită de interes, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., Primarul General al Municipiului București și intervenientul D., obligându-i pe reclamanți la plata către pârâta C. a sumei de 2.380 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată. A luat act că intervenientul voluntar accesoriu va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a IV a civilă Prin decizia nr. 1916 din 3 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a calificat excepția autorității de lucru judecat a sentinței nr. 1314 din 21 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2012, ca apărare de fond. A respins apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 1358 din 10 iulie 2018 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1916 din 3 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții au invocat incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., susținând lipsa de imparțialitate a instanței de apel în înfăptuirea actului de justiție și încălcarea dreptului la un proces echitabil, reglementat prin art. 1 și 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Arată că, deși acțiunea dedusă judecății este de drept comun, constatarea nulității absolute a unei dispoziții emise de primar pentru frauda la lege, instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes, străină de coordonatele legale și juridice ale speței, încălcând accesul la justiție și la un proces echitabil. Învederează că inechitatea și imparțialitatea instanței de apel rezultă din decizia recurată, ce conține vădite omisiuni și elemente noi, inexistente (precum că intervenientul a depus întâmpinare) sau validarea unor prezumții presupus legale. Curtea a ignorat un aspect relevant, rămas neschimbat și definitoriu în speță, anume că Judecătoria Sectorului 1 București a statuat, ca element substanțial de schimbare a competentei pentru o acțiune în constatarea nulității absolute pentru frauda la lege, că recurenții au calitatea de persoane îndreptățite, în sensul că există un dosar administrativ de reconstituire a dreptului de proprietate actual, nefinalizat și în conexiune cu beneficiara dispoziției atacate, datorită gradului de rudenie, considerând că este competent să judece cauza Tribunalul București. La primul termen de judecată din 25 septembrie 2019, deși intimații nu au depus întâmpinare prin care să invoce excepții, respectiv excepția de netimbrare ori a insuficientei timbrări, instanța de apel a stabilit, la sesizarea intervenientului, o taxă judiciară de timbru mai mare decât cea comunicată inițial. Curtea a ignorat invocarea, de către recurenți, a prezumției autorității de lucru judecat, referitoare la gradul succesoral al cedentului și acceptarea de către acesta a succesiunii după tată, E., mamă, F., unchi, G., și mătușă, H., proprietara imobilului din București, str. x, evidențiat de hotărârile judecătorești care certifică acest aspect și de notificare. Arată că, deși au invocat, în conformitate cu art. 430 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat pentru aspectele mai sus menționate, în raport de sentința civilă nr. 1314 din 21 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2012, instanța de apel a refuzat să primească hotărârea, pe motiv că reprezintă un mijloc de probă nou și învederând că numai în condițiile în care ar fi avut calitatea de intimați ar fi putut invoca excepția autorității de lucru judecat, aceste aspecte rezultând din cuprinsul încheierii din 12 noiembrie 2019. Instanța de apel a eludat normele de procedură, prezentând în cuprinsul încheierilor, simplificat și inexact, modalitatea în care s-a desfășurat ședința de judecată, aspect ce denotă o profundă lipsă de imparțialitate și chiar de sugerare către intimate a chestiunilor pe care acestea trebuie să le invoce pentru a evita efectul excepției prezumției de lucru judecat (tardivitatea). Susțin că imparțialitatea Curții a culminat cu menționarea, în conținutul deciziei a faptului că intervenientul a depus întâmpinare (pag. 5 din 9 final, practica), când, în realitate, acesta nu a îndeplinit acest act de procedură, aspect ce poate fi verificat din modalitatea de realizare a procedurii de regularizare, în baza art. 471 alin. (6) C. proc. civ., în cauză, nefăcându-se vorbire despre această chestiune. Recurenții nu au beneficiat de dreptul legal la apărare, întrucât, nefiind formulată întâmpinare de către intervenient, s-au născut pentru intimați posibilități abuziv inechitabile, anume de reluare a unor excepții anterioare respinse de instanța de fond, prin prisma cărora instanța de apel să statueze existența autorității de lucru judecat, nediscutată și nedezbătută conform C. proc. civ. Instanța de apel a creat presupuse prezumții legale asupra cărora a statuat, în lipsa dezbaterii și fără a respecta egalitatea de tratament, sens în care arată că, deși instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat, a constatat că se poate reține autoritatea de lucru judecat și că, astfel, s-ar putea argumenta lipsa de interes și respingerea apelului recurenților. Susține lipsa completă de analiză și argumentare a motivelor de apel (art. 479 C. proc. civ.), inexistenta unei motivări logico-juridice, raportate la susținerile formulate de recurenți în cererea de apel, astfel încât recurenților li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, instanța nerespectând dispozițiile art. 481 C. proc. civ., înrăutățindu-le situația în propriul apel. Arată că, deși nu au formulat întâmpinare, intimaților li s-a permis, din punct de vedere procedural, ridicarea excepțiilor, solicitarea de probatorii și valorificarea unei prezumții. Instanța de apel s-a referit la aspectele invocate de intimați la fond, care nu au fost reiterate prin întâmpinare în apel. În apel au fost reținute aspecte procedurale neaplicabile, prejudiciind demersul juridic și transformându-l în denegare de dreptate. Astfel, o serie de acte procedurale sunt lovite de nulitate absolută, întrucât nu îndeplinesc condițiile esențiale de concepere și conținut, prin raportare la procedura derulată și la ce s-a stabilit: încheierea din 25 septembrie 2019, prin care a fost modificat timbrajul fixat inițial, și încheierea din 12 noiembrie 2019, în care nu se evidențiază corect ce s-a dezbătut. Recurenții au invocat nulitatea absoluta a deciziei nr. 1916 A/2019, care reprezintă corolarul nelegalităților procedurale preexistente de la termenele anterioare și cuprinde aspecte nederulate în plan real (întâmpinări inexistente depuse de intervenient, afirmații distorsionate ale recurenților, existența falsă a unei prezumții de lucru judecat, motive de respingere a apelului bazate pe efectele rezultate dintr-o excepție menită să valideze prezumția de mai sus, care nu a fost invocată și dezbătută niciodată).

Procedura de filtru Înalta Curte de Casație și Justiție a înregistrat dosarul ca recurs și a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a acestuia. Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția din 28 septembrie 2020, comunicarea raportului către părți pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Recurenții A. și B. au depus punct de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 26 noiembrie 2020, pronunțată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în ședința publică din 21 ianuarie 2021 pentru soluționarea acestuia.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare la recursul părții adverse, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsididar a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În susținerea poziției sale procesuale a arătat că soluția privind excepția lipsei de interes este legală întrucât contestarea Dispoziției nr. 3391/2004 nu poate aduce niciun beneficiu reclamanților, cât timp printr-o hotărâre irevocabilă s-a constatat că autorul reclamanților nu deține niciun drept asupra imobilului ce face obiectul dispoziției contestate. Invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la aspectul vizând calitatea de recurenților reclamanți de persoane îndreptățite la restituire, în raport de considerentele decisive ale deciziei nr. 9758 din 2 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2007. Referitor la invocarea de către reclamanți, în faza procesuală a apelului, a efectelor sentinței civile nr. 1314 din 21 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în dosarul nr. x/2012, arată că nu poate fi reținut efectul negativ al autorității de lucru judecat întrucât acesta presupune stoparea unui litigiu pentru că acesta a fost deja tranșat, ceea ce nu este real, dar nici efectul pozitiv deoarece nu există identitate de chestiuni litigioase și nici de părți între cele două dosare, intimatul intervenient și intimata C. nefiind părți în dosarul invocat de reclamanți. Susține că hotărârile judecătorești depuse în apel de reclamanți nu contrazic cele statuate prin decizia nr. 9758 din 2 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, chestiunea litigioasă referitoare la cine deținea drepturi privind imobilul rezumându-se la analiza unei eventuale transmisiuni de drepturi de la proprietarul originar H.. Arată că, în dosarul nr. x/2007, s-a constatat că I. nu avea niciun drept cu privire la imobil și nu a notificat redobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia în calitate de succesor în drepturile proprietarului H., ci a notificat doar imobilele aflate în proprietatea părinților săi. Hotărârile judecătorești din dosarul nr. x/2012, prin care s-a constatat că I. este succesorul în drepturi al lui E. și F., nu schimbă cele deja constatate, respectiv că I. nu are niciun drept asupra imobilului. Constatarea potrivit căreia autorul recurenților este îndreptățit la măsuri reparatorii cu privire la bunurile părinților săi, nu presupune că același lucru și în legătură cu drepturile de la H.. Recurenții au depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamanților A. și B. este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. În ceea ce privește excepția nulității recursului invocată în cadrul întâmpinării, aceasta a fost constatată nefondată în cadrul procedurii de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., considerându-se că există motive de recurs care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., așa cum va rezulta din analiza ce urmează. Cu caracter preliminar, Înalta Curte reține că, prin cererea transmisă prin poștă electronică la 17 martie 2021, recurenții au arătat că renunță la invocarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât se rețin spre analiză criticile încadrate în motivele de recurs prevăzute de pct. 5, 6 și 7 ale articolului anterior menționat. Decizia recurată a fost criticată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură și care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Motivând lipsa de imparțialitate a instanței de apel în înfăptuirea actului de justiție, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 1 și 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6,7,8 și 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că decizia recurată conține vădite omisiuni și elemente inexistente și validează prezumții presupus legale, exemplificând prin menționarea în conținutul deciziei a faptului că intervenientul a depus întâmpinare (pag. 5), deși în realitate, acesta nu a îndeplinit actul de procedură menționat. Raportat tot la lipsa de imparțialitate a instanței de apel arată că, la primul termen de judecată din 25 septembrie 2019, deși intimații nu au depus întâmpinare prin care să invoce excepția de netimbrare ori a insuficientei timbrări, instanța de apel a stabilit, la sesizarea intervenientului, o taxă judiciară de timbru mai mare decât cea comunicată inițial. Mai arată că, deși nu au formulat întâmpinare, intimaților li s-a permis, din punct de vedere procedural, ridicarea excepțiilor, solicitarea de probatorii și valorificarea unei prezumții, iar instanța de apel s-a referit la aspectele invocate de intimați la fond, care nu au fost reiterate prin întâmpinare în apel. Din examinarea actelor dosarului, se constată că, la 12 aprilie 2019, a fost formulată întâmpinare de intimatul intervenient D., prin care a combătut criticile apelanților vizând calitatea acestora de persoane îndreptățite cu privire la imobilul în litigiu, invocând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 9758 din 2 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2007, reținut de instanța de fond ca argument al soluției pronunțate, de admitere a excepției lipsei de interes. În acest context, se reține că întreaga argumentație a recurenților cu privire la lipsa imparțialității instanței de apel, întemeiată pe lipsa depunerii întâmpinării de către intimați în apel, este lipsită de fundament. Sub un alt aspect, se reține că excepția de netimbrare sau insuficientă timbrare are caracter de ordine publică fiind o excepție absolută, în raport de caracterul imperativ al timbrajului, prevăzut de art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel încât poate fi invocată de către intimați chiar și în lipsa formulării întâmpinării. O altă critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează eludarea normelor de procedură, susținându-se de către recurenți că instanța de apel a prezentat în cuprinsul încheierilor, simplificat și inexact, modalitatea în care s-a desfășurat ședința de judecată, aspect ce denotă o profundă lipsă de imparțialitate și chiar de sugerare către intimați a chestiunilor pe care acestea trebuie să le invoce pentru a evita efectul excepției prezumției de lucru judecat (tardivitatea). În apel au fost reținute aspecte procedurale neaplicabile, prejudiciind demersul juridic și transformându-l în denegare de dreptate, apreciind că o serie de acte procedurale sunt lovite de nulitate absolută întrucât nu îndeplinesc condițiile esențiale de concepere și conținut, prin raportare la procedura derulată și la ce s-a stabilit: încheierea din 25 septembrie 2019 prin care a fost modificat timbrajul fixat inițial și încheierea din 12 noiembrie 2019 în care nu se evidențiază corect ce s-a dezbătut. Recurenții au invocat nulitatea absolută a deciziei nr. 1916 A/2019, care reprezintă corolarul nelegalităților procedurale preexistente de la termenele anterioare și cuprinde aspecte nederulate în plan real (întâmpinări inexistente depuse de intervenient, afirmații distorsionate ale recurenților, existența falsă a unei prezumții de lucru judecat, motive de respingere a apelului bazate pe efectele rezultate dintr-o excepție menită să valideze prezumția de mai sus, care nu a fost invocată și dezbătută niciodată). În conformitate cu art. 174 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia, în timp ce alin. (2) al aceluiași articol precizează că în cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară. În sfârșit, art. 176 C. proc. civ. prevede că nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală, reprezentarea procesuală; competența instanței; compunerea sau constituirea instanței; publicitatea ședinței de judecată; alte cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Referitor la criticile aduse încheierii din 25 septembrie 2019 prin care a fost stabilit în sarcina recurenților un cuantum al taxei de timbru mai mare decât cel initial, se reține că taxa de timbru este o obligație fiscală a cărei complinire este obligatorie, aspect în raport de care instanța poate reveni asupra timbrajului stabilit initial în situația în care constată că se impune achitarea acesteia într-un cuantum mai mare. De altfel, recurenții nu au formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, deși aveau această posibilitate conform art. 39 alin. (1) C. proc. civ., aspecte în raport de care nu este incidentă sancțiunea nulității respectivei încheieri. Referitor la criticile privind încheierea din 12 noiembrie 2019 și decizia nr. 1916 A/2019, se reține că aspectele invocate de recurenți nu se circumscriu cazurilor în care poate interveni sancțiunea nulității, recurenții neindicând care este cerința legală nerespectată de actul de procedură contestat. Tot pe temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. pot fi analizate criticile referitoare la pretinsa încălcare a drepturilor procesuale ale recurenților reclamanți. Sub acest aspect, se constată că recurenții susțin că nu au beneficiat de dreptul legal la apărare, întrucât, nefiind formulată întâmpinare de către intervenient, s-au născut pentru intimați posibilități abuziv inechitabile, anume de reluare a unor excepții anterioare respinse de instanța de fond, prin prisma cărora instanța de apel să statueze existența autorității de lucru judecat, nediscutată și nedezbătută conform C. proc. civ. Instanța de apel a creat presupuse prezumții legale asupra cărora a statuat, în lipsa dezbaterii și fără a respecta egalitatea de tratament, sens în care arată că, deși instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat, a constatat că se poate reține autoritatea de lucru judecat și că, astfel, s-ar putea argumenta lipsa de interes și respingerea apelului recurenților. Art. 13 C. proc. civ., purtând denumirea marginală Dreptul la apărare stipulează conținutul juridic al acestui drept după cum urmează: Dreptul la apărare este garantat. Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condițiile legii. Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, desprins din dispozițiile art. 14 C. proc. civ., este principiul contradictorialității, care presupune obligația pentru instanță de a pune în discuția contradictorie a părților orice împrejurare pe care o consideră utilă sau esențială pentru justa soluționare a cauzei. Acest principiul al contradictorialității este în strânsă legătură cu principiul dreptului la apărare, nefiind posibil ca instanța să pronunțe hotărârea în temeiul unui mijloc procedural pe care nu l-a pus, în prealabil, în discuția părților, întrucât, într-o asemenea ipoteză s-ar încălca dreptul la apărare al părții, ori să se pronunțe asupra unei cereri fără ca, în prealabil, să dea părții care a formulat respectiva cerere posibilitatea de a-și susține cererea, respectiv, părții adverse posibilitatea de a se apăra față de această cerere. În privința criticii vizând validarea unor prezumții presupus legale de către instanța de apel, se reține că modalitatea în care Curtea de apel a înțeles să expună considerentele care susțin soluția pronunțată nu se încadrează în ipoteza legală a textului invocat, care vizează aspecte de ordin procedural referitoare la principiile fundamentale în care are loc judecata, citarea părților și modalitatea de administrarea a probelor, întocmirea actelor de procedură. Sub un alt aspect, se reține că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 9758 din 2 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a constituit argumentul admiterii excepției lipsei de interes de către instanța de fond, recurenții combătând acest argument prin motivele de apel. Faptul că această apărare a fost reiterată prin întâmpinarea depusă în apel de intimatul intervenient D., contrar celor susținute de recurenți cu privire la lipsa depunerii întâmpinării în această fază procesuală, nu echivalează cu invocarea unei excepții ce nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților. În aceste condiții nu se poate reține că, prin măsurile adoptate de instanță, a fost încălcat dreptul la apărare al recurenților, întrucât nu s-a dovedit că instanța ar fi nesocotit interesele legitime ale părții formulate cu respectarea normelor procedurale. O altă critică vizează ignorarea de către instanța de apel a unui aspect relevant, rămas neschimbat și definitoriu în speță, anume că Judecătoria Sectorului 1 București a statuat, ca element substanțial de schimbare a competentei pentru o acțiune în constatarea nulității absolute pentru frauda la lege, că recurenții au calitatea de persoane îndreptățite, în sensul că există un dosar administrativ de reconstituire a dreptului de proprietate actual, nefinalizat și în conexiune cu beneficiara dispoziției atacate, datorită gradului de rudenie, considerând că este competent să judece cauza Tribunalul București. Se reține că prin sentința civilă nr. 855 din 9 noiembrie 2017 a fost declinată competența de soluționare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 1 București, în favoarea Tribunalului București, în raport de valoarea de impunere a imobilului, astfel cum aceasta rezultă din certificatul de atestare fiscală și nu în raport de aspectele invocate de recurenți. Altă critică vizează faptul că instanța de apel a ignorat invocarea, de către recurenți, a prezumției autorității de lucru judecat, referitoare la gradul succesoral al cedentului și acceptarea de către acesta a succesiunii după tată, E., mamă, F., unchi, G., și mătușă, H., proprietara imobilului din București, str. x, evidențiat de hotărârile judecătorești care certifică acest aspect și de notificare. Înalta Curte constată că prin decizia atacată au fost analizate susținerile recurenților sub aspectul dovedirii calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în raport de cele reținute în sentința civilă nr. 1314/21.06.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2012. Astfel, instanța de apel a constatat că sentința civilă nr. 1314/21.06.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a privit notificarea nr. x/2001 formulată de I. sub aspectul măsurilor reparatorii solicitate pentru un alt imobil, situat în București, Bd. x nr. 60-62 (fost Bd. 1 Mai nr. 60) și a statuat cu privire la calitatea de moștenitor a lui I. după E., tatăl său, chestiune nerelevantă în speță. Totodată, s-a reținut ca dovedită legătura de rudenie a lui I. cu mătușa lui, H., aspect de fapt ce nu este însă contestat în cauză, în discuție fiind calitatea de moștenitor a lui I. după mătușa sa prin raportare directă la bunul imobil din str. x, cât timp în cauza nr. 4388/3/2007 s-a reținut că acesta nu a acceptat moștenirea mătușii sale și nici nu a formulat notificarea în calitate de moștenitor al acesteia (ci ca moștenitor al părinților său, E. și F.), astfel încât nu se poate prevala nici de prezumția legală de acceptare a succesiunii, cuprinsă în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Concluzia instanței de apel este corectă având în vedere că hotărârea invocată de recurenți privește imobilul situat în București, Bd. x nr. 60-62 (fost Bd. 1 Mai nr. 60), în timp ce asupra imobilului în litigiu, situat în București, str. x, ce a aparținut defunctei H., I. nu a formulat notificare pentru a fi incidente dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Printr-o altă critică se arată că, deși acțiunea dedusă judecății este de drept comun, constatarea nulității absolute a unei dispoziții emise de primar pentru frauda la lege, instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției lipsei de interes, străină de coordonatele legale și juridice ale speței, încălcând accesul la justiție și la un proces echitabil. Se susține lipsa completă de analiză și argumentare a motivelor de apel (art. 479 C. proc. civ.), inexistenta unei motivări logico-juridice, raportate la susținerile formulate de recurenți în cererea de apel, astfel încât recurenților li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, instanța nerespectând dispozițiile art. 481 C. proc. civ. prin înrăutățirea situației în propriul apel. Aceste critici, ce vor fi analizate de instanța de recurs din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 5 și 6 C. proc. civ., sunt nefondate. Liberul acces la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar și reprezintă facultatea oricărei persoane de a introduce, dupa libera sa apreciere, o acțiune în justiție, implicând obligația corelativă a statului ca, prin instanța competentă, să soluționeze această acțiune. Orice condiționare a accesului liber la justiție reprezintă o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale, în orice democrație reală. În plan procesual, accesul liber la justitie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice. În realitate, nemulțumirea recurenților vizează soluția pronunțată de către instanțele de fond care au admis excepția lipsei de interes, însă acest aspect nu poate face obiectul cenzurii din perspectiva dreptului de acces la justiție care le-a fost asigurat, aceaștia având posibilitatea să promoveze acțiunea în justiție pe care au considerat-o adecvată intereselor lor, nefiind îngrădiți în ceea ce privește exercitarea căii de atac prevăzute de lege. O altă critică vizează faptul că soluția pronunțată este străină de coordonatele legale și juridice ale speței având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, constatarea nulității absolute a unei dispoziții emise de primar pentru frauda la lege. Se reține că demararea și purtarea unui proces civil implică o serie de cerințe impuse reclamantului pentru ca dreptul subiectiv civil pretins să fie recunoscut și protejat prin concursul forței coercitive a statului. Articolul 32 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia întrunește cumulativ cele patru condiții: capacitate procesuală, în condițiile legii, calitate procesuală, formulează o pretenție și justifică un interes. Art. 40 C. proc. civ. reglementează sancțiunea care intervine în cazul încălcării condițiilor de exercitare a acțiunii civile, prevăzând în alin. (1) teza finală, că în cazul lipsei interesului în promovarea acțiunii, instanța va respinge cererea ca lipsită de interes. Prin urmare, soluția pe care trebuie să o pronunțe instanța, în cazul în care o cerere de chemare în judecată a fost promovată cu nerespectarea condiției prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și art. 33 din același act normativ, este imperativ prevăzută de art. 40 alin. (1) teza finală, și anume, instanța va respinge cererea ca lipsită de interes, lipsa interesului reclamantului la momentul introducerii cererii de chemare în judecată neputând fi suplinită, acoperită ori confirmată în vreun fel. Astfel, se constată că nu poate fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul motivelor străine de natura cauzei, întrucât cerința interesului trebuie îndeplinită la momentul introducerii oricărei cereri de chemare în judecată, independent de obiectul acesteia, iar instanța de apel, verificând îndeplinirea cerinței interesului, a confirmat soluția primei instanțe care a statuat în sensul lipsei acestei cerințe esențiale de formulare a acțiunii. O altă critică vizează lipsa completă de analiză și argumentare a motivelor de apel (art. 479 C. proc. civ.), inexistenta unei motivări logico-juridice, raportate la susținerile formulate de recurenți în cererea de apel, astfel încât recurenților li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil. Astfel, recurenții reclamanți invocă nulitatea hotărârii pronunțată de către curtea de apel pentru nemotivarea acesteia, motiv încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia. Înalta Curte consideră că este îndeplinită obligația instanței de a argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, în cauză, instanța de apel expunând într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamanților și de înlăturare a apărărilor acestora formulate prin motivele de apel și în ședința de judecată din 12 noiembrie 2019. De altfel, recurenții reclamanți nu arată care sunt criticile esențiale din cuprinsul cererii de apel pe care instanța a omis să le analizeze. Cu toate acestea, analizând hotărârea atacată din perspectiva acestei critici, se constată că este argumentat motivul pentru care nu au fost reținute apărările reclamantei, potrivit cărora acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 a fost calificată greșit ca și contestație întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 și nu s-a procedat la analiza dosarelor administrative formate ca urmare a notificărilor lui I. și C., apreciindu-se că nu se poate valorifica o pretinsă nelegalitate a hotărârilor pronunțate în dosarul anterior menționat care sunt irevocabile și se bucură de prezumția absolută de adevăr cu privire la aspectele de fapt asupra cărora instanțele au statuat și la dezlegarea lor în drept. Curtea de apel a respins argumentat și susținerea apelanților reclamanți, conform căreia cele reținute în hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2007 cu privire la lipsa de îndreptățire a reclamantului I. la măsuri reparatorii pentru imobilul ce face obiectul dispoziției atacate, sunt considerente considerente de tip extra petita ce nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Astfel, în mod corect, instanța de apel a arătat că, în analiza excepției lipsei calității procesuale active (a cărei admitere a determinat respingerea acțiunii în dosarul amintit), instanțele de apel și de recurs au statuat asupra inexistenței dreptului la reparație al reclamantului cu privire la bunul imobil ce făcea obiectul dispoziției atacate, pentru a verifica dacă emiterea dispoziției poate constitui o vătămare pentru reclamant și, prin urmare, dacă acesta are deschisă calea contestației cu care a învestit instanța; cu alte cuvinte, existența și efectele unei notificări proprii cu privire la același imobil, ce ar fi deschis calea unor măsuri reparatorii atât pentru intimata-pârâtă C., cât și pentru reclamantul I., au constituit elementele în funcție de care s-a apreciat în sensul lipsei calității procesuale active. De aceea, văzând că în cauza anterior soluționată irevocabil considerentele respective au fundamentat soluția adoptată prin dispozitivul hotărârii, având astfel caracter decizoriu, nu se poate considera, cum susțin apelanții, că aceste argumente au constituit considerente extra petita și că, deci, nu se bucură de autoritatea de lucru judecat invocată de intimați în cauza pendinte. Răspunzând celor invocate prin apel, în sensul că se impune a se face o distincție între persoana care se consideră îndreptățită - persoana care a formulat și depus, în termen legal, o notificare nesoluționată până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în acord cu art. 3 alin. (2) și (2) din lege - și respectiv persoana îndreptățită - persoana căreia i-a fost recunoscut dreptul la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii, instanța de apel a reținut irelevanța unei asemenea distincții în speță, deoarece litigiul soluționat în dosarul nr. x/2007 a fost guvernat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale dreptului comun în vigoare la acel moment, Legea nr. 165/2013 intrând în vigoare ulterior, precum și faptul că în decizia nr. 9758/2.12.2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, s-a reținut că reclamantului I. îi lipsește calitatea de persoană îndreptățită la restituire pentru bunul din str. x, ceea ce a atras lipsa calității sale active pentru formularea acțiunii în acea cauză. Motivând respingerea argumentului dedus din împrejurarea nesoluționării de către Primarul General al Municipiului București a notificării nr. x/2001, prin care I. a cerut acordarea de măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) pentru imobilul din București, str. x., invocat în sensul greșitei soluționări a excepției lipsei de interes, instanța de apel a arătat că dezlegarea privind inexistența dreptului reclamantului la măsuri reparatorii se opune și municipalității, parte în acel litigiu, iar analiza incidentală a acestei chestiuni de către instanțele care au soluționat irevocabil cauza intră sub același efect pozitiv al autorității de lucru judecat, reținut corect de tribunal. În continuarea raționamentului logico-juridic, instanța de apel a arătat mecanismul după care funcționează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în sensul că prezumția absolută de adevăr judiciar atașată hotărârii judecătorești definitive, respectiv irevocabile, permite celui în favoarea căruia a fost tranșat un raport juridic litigios să invoce dezlegarea în fapt și în drept, împiedicând reluarea dezbaterilor între părți într-un litigiu ulterior cu privire la aceste aspect și, în raport de cele dezlegate cu privire la inexistența dreptului la măsuri reparatorii al lui I. pentru imobilul ce a făcut obiectul actului juridic atacat în cauză, a considerat corectă soluția primei instanțe asupra cerinței interesului reclamat pentru formularea acțiunii, reținând că folosul practic urmărit de reclamanți este valorificarea, alături de C. a vocației la restituirea în natură pe care o pretind a izvorî din notificarea nr. x/2001 cu privire la imobilul din București, str. x. Excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1314 din 21 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2012, invocată de apelanții-reclamanți la termenul din 12 noiembrie 2019, a fost calificată ca apărare de fond și înlăturată cu motivarea că, în cadrul demersului judiciar inițiat de reclamanți, respectiv de apelanți, efectul negativ al autorității de lucru judecat nu putea fi primit, deoarece excepția autorității de lucru judecat are ca efect respingerea acțiunii prin care se deduce judecății aceeași cerere, întemeiată pe aceeași cauză, între aceleași părți, iar reclamanții apelanți urmăresc însă admiterea cererii lor de chemare în judecată, respectiv a apelului pe care l-au declarat, deci instrumentul excepției la care se referă art. 432 C. proc. civ., nu le stă la îndemână în cadrul procesual de față. Reținând spre analiză efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la chestiunile dezlegate favorabil prin hotărârea invocată de apelanți, ce se manifestă sub forma unei prezumții legale absolute irefragabile (mijloc de probă) de care partea se poate prevala într-un litigiu ulterior, opunând celor ce au participat în litigiul anterior soluționat aspectele tranșate favorabil acolo, instanța de apel a constatat, cu ocazia dezbaterii asupra probelor administrate în apel, că proba cu înscrisuri constând în această hotărâre nu poate fi încuviințată, în coordonatele art. 478 alin. (2) raportat la art. 470 alin. (1) lit. d), coroborat cu alin. (3) teza întâi C. proc. civ., dacă partea adversă se opune administrării unei probe noi în apel, ce nu a fost cerută în condițiile normelor legale evocate, prin cererea de apel, în interiorul termenului legal de declarare și motivare a acestei căi de atac. Astfel, a apreciat că numai instrumentul de valorificare a efectului negativ al lucrului judecat, respectiv excepția autorității de lucru judecat, are caracter absolut, iar invocarea efectului pozitiv, respectiv al prezumției irefragabile de adevăr, urmează regimul juridic al probelor în faza apelului și a statuat în ședința publică din 12 noiembrie 2019 în sensul respingerii acestei probe, ce nu a fost cerută prin cererea de apel. Cu toate acestea, trecând peste acest impediment, instanța de apel a analizat susținerile apelanților reclamanți în sensul că au dovedit calitatea de moștenitor a lui I. după H., deci implicit și calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului ce face obiectul actului atacat, și a reținut că, și în contextul formulării acestei apărări în limitele art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) și respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ., argumentele invocate nu ar fi dus la reținerea unei alte soluții sub acest aspect. Astfel, analizând sentința civilă nr. 1314/21.06.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2012, a reținut că aceasta a privit notificarea nr. x/2001 formulată de I. sub aspectul măsurilor reparatorii solicitate pentru un alt imobil, situat în București, Bd. x nr. 60-62 (fost Bd. 1 Mai nr. 60) și a statuat cu privire la calitatea de moștenitor a lui I. după E., tatăl său, chestiune nerelevantă în speță. Totodată, s-a reținut ca dovedită legătura de rudenie a lui I. cu mătușa lui, H., aspect de fapt ce nu este însă contestat în cauză, în discuție fiind calitatea de moștenitor a lui I. după mătușa sa prin raportare directă la bunul imobil din str. x, cât timp în cauza nr. 4388/3/2007 s-a reținut că acesta nu a acceptat moștenirea mătușii sale și nici nu a formulat notificarea în calitate de moștenitor al acesteia (ci ca moștenitor al părinților său, E. și F.), astfel încât nu se poate prevala nici de prezumția legală de acceptare a succesiunii, cuprinsă în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Aceste considerente nu pot constitui dovada lipsei complete de analiză și argumentare a motivelor de apel, inexistenței unei motivări logico-juridice, raportate la susținerile formulate de reclamanți în cererea de apel, așa cum susțin recurenții reclamanți. Din contră, în cadrul considerentelor în discuție, au fost analizate chiar susținerile reclamanților din cererea de apel, precum și cele invocate în ședința publică din 12 noiembrie 2019. O altă critică, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., vizează încălcarea normei de procedură prevăzută la art. 481 C. proc. civ., care reglementează principiul non reformatio in prejus și care dispune că "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege". Principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac, se traduce prin aceea că, în situația în care partea a atacat hotărârea primei instanțe, în mod solitar, instanța de control judiciar nu poate pronunța o soluție prin care să îi creeze acesteia o situație mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată pentru că, altfel, părțile ar putea fi tentate să renunțe la exercițiul unui drept procesual fundamental de teama că li s-ar putea crea o situație mai grea în urma propriei lor plângeri. Însă, pentru a se putea vorbi de înrăutățirea situației în propria cale de atac este necesar, în mod obligatoriu, ca apelul părții să fie admis efectiv. Or, situația din speță este total diferită, instanța de control judiciar a respins apelul reclamanților și a menținut soluția instanței de fond, de respingere a acțiunii, ca lipsită de interes, aspect în raport de care Înalta Curte reține că principiul non reformation in pejus nu a fost nesocotit. O altă critică invocată se referă la faptul că, în conformitate cu art. 430 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorității de lucru judecat pentru aspectele mai sus menționate, în raport de sentința civilă nr. 1314 din 21 iunie 2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2012, instanța de apel a refuzat să primească hotărârea, pe motiv că reprezintă un mijloc de probă nou și învederând că numai în condițiile în care ar fi avut calitatea de intimați ar fi putut invoca excepția autorității de lucru judecat, aceste aspecte rezultând din cuprinsul încheierii din 12 noiembrie 2019. Prin încheierea anterior menționată se reține de către instanța de apel, ca urmare a manierei în care a fost invocată autoritatea de lucru judecat, că nu este o excepție procesuală dat fiind poziția procesuală a apelanților reclamanți care o invocă și este o apărare prin care se invocă efectul pozitiv al lucrului judecat în dosarul nr. x/2012, fiind o probă pentru apelanții reclamanți în susținerea interesului pe care îl invocă cu privire la sesizarea instanței, sens în care a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 432 C. proc. civ., iar în coordonatele art. 470 alin. (1) și (3) și art. 478 alin. (2) din același act normativ, proba trebuia solicitată prin cererea de apel și atașată acesteia. În raport de cele reținute de instanța de apel și fără a avea în vedere considerentele aceleiași instanțe cu privire la faptul că nu poate fi invocată o excepție dacă aceasta nu este în substanța ei o excepție, apelantul reclamant a arătat că înțelege să invoce excepția autorității de lucru judecat, în temeiul art. 430 și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și a insistat asupra necesității punerii în dezbatere a acesteia. Astfel, solicitarea expresă a apelanților, consemnată ca atare în încheierea de ședință, a fost în sensul invocării excepției autorității de lucru judecat, deși în cadrul motivelor de recurs se critică modalitatea în care a procedat instanța de apel având în vedere raportarea la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Înalta Curte constată că este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât este îndeplinită condiția identității de părți, obiect și cauză, prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. Aplicând aceste considerații de ordin teoretic la situația din speță, se constată că, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. care vizează situația în care s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, critica nu poate fi primită întrucât, prin modul în care a fost formulată, s-ar pretinde a fi operantă funcția negativă a lucrului judecat (bis de eadem re ne sit actio), cu consecința respingerii acțiunii, ca inadmisibilă, în timp ce invocarea hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2012 a avut drept scop tocmai respingerea excepției lipsei de interes, reținută în prima instanță, și admiterea acțiunii introductive de instanță. În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursului declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1916 din 3 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,