SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 58535/00 prezentată de Fikri TUNç împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 5 iunie 2007 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Casadevall Bonello Türmen Traja Pavlovschi, Hirvelä, judecători și T.L. Early, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior la 15 decembrie 1998, Având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, domnul Fikri Tunç, este un resortisant turc, născut în 1946 și rezident în Mardin.
Este reprezentat în fața Curții de către M. Dl Vefa, avocat la Diyarbakýr. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 octombrie 1980, reclamantul, Ö Õ Õ să fie arestat și arestat la Mardin. La 18 decembrie 1980, tribunalul din statul de asediu al Diyarbakar Õr (s… În conformitate cu art. 168 alineatul (2) din Codul penal, procurorul militar din 14 septembrie 1981, în apropierea tribunalului din statul de sediu, solicită condamnarea reclamantului în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal, pentru apartenență la o organizație armată ilegală. Prin hotărârea din 19 februarie 1985, tribunalul din statul de sediu l-a recunoscut pe reclamant vinovat în temeiul articolului 168 alineatul (1) din Codul penal (pentru a lua conducerea și comanda unei benzi armate) și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea.
La 10 aprilie 1990, Curtea de Casație Militară infirmă hotărârea atacată. La 27 noiembrie 1990, reclamantul a fost eliberat provizoriu. Ca urmare a promulgării legii din 27 decembrie 1993 de abolire a competenței tribunalelor din statul de asediu, Curtea din Diyarbakýr a devenit competentă pentru cunoașterea cauzei, iar dosarul i-a fost transmis. La 13 iulie 1998, tribunalul din Diyarbakr a declarat acțiunea publică dispărută din cauza prescripției. Această hotărâre a devenit definitivă la 10 septembrie 1998. La 16 decembrie 1998, reclamantul sesizează Curtea a lui Siverek cu privire la o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de arestarea sa și plasarea sa în detenție provizorie.
În acest scop, a invocat dispozițiile Legii nr. 466 privind acordarea de despăgubiri persoanelor arestate sau deținute ( Prin hotărârea din 29 decembrie 1998, tribunalul din Siverek a respins cererea de despăgubire a reclamantului pe motiv că condițiile prevăzute de legea nr. 466 nu au fost îndeplinite, în măsura în care procedura inițiată împotriva reclamantului nu era încheiată printr-o achitare așa cum dispunea legea, ci printr-o extincție prin prescripție. La 8 februarie 2000, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Pe teren de la art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de relele tratamente care i-ar fi fost aplicate în timpul reținerii sale.
În plus, reclamantul afirmă că durata procedurii penale împotriva sa a încălcat principiul termenului rezonabil În acest sens, art. 13 din Convenția combinată cu art. 6 din aceasta se referă la art. 6 într-o scrisoare din 7 aprilie 2000, reclamantul: art. 5 alineatul (3) din Convenție și se plânge de durata detenției sale provizorii. Curtea arată că nu mai este necesar să se examineze în continuare acțiunea formulată de reclamantă din următoarele motive: mai întâi, Curtea amintește că, printr-o decizie parțială din 2 aprilie 2006, a decis să comunice guvernului obiecțiile reclamantului, precum cele menționate anterior. La 3 octombrie 2006, guvernul a transmis grefei observațiile sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii.
Acestea au fost adresate reclamantului printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire din 13 octombrie 2006 (primită de reclamant la 16 octombrie 2006), care a fost invitată să-și transmită cererile ca răspuns înainte de 24 noiembrie 2006. Prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire din 5 martie 2007, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, Curtea a atras atenția părții reclamante asupra faptului că termenul care i-a fost acordat pentru prezentarea observațiilor sale a fost În acest sens, Comisia a precizat că, în sensul aceluiași articol, ar putea elimina o cerere din rol atunci când, ca și în cazul de față, circumstanțele sugerează că un reclamant nu intenționează să își mențină cererea și subliniază, de asemenea, că această scrisoare a fost primită de către destinatarul său la 13 martie 2007 și constată că, până în prezent, nu a răspuns.
Curtea concluzionează că reclamantul nu mai dorește să își mențină cererea în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. Prin urmare, Curtea decide în unanimitate să elimine cererea de rol. T.L. Early Nicolas Bratza Premier Președinte
DÉCISION Requête n o 58535/00 présentée par Fikri TUNÇ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 5 juin 2007 en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. J. Casadevall , G. Bonello , R. Türmen , K. Traja , S. Pavlovschi, M me P. Hirvelä, juges , et de M. T.L. Early, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 15 décembre 1998, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Fikri Tunç, est un ressortissant turc, né en 1946 et résidant à Mardin.
Il est représenté devant la Cour par M e M. Vefa, avocat à Diyarbakır. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 17 octobre 1980, le requérant, soupçonné d’appartenir à une organisation armée illégale, fut arrêté et placé en garde à vue à Mardin. Le 18 décembre 1980, le tribunal de l’état de siège de Diyarbakır ( sıkıyönetim mahkemesi ) (« tribunal de l’état de siège ») ordonna la mise en détention provisoire du requérant. Par un acte d’accusation du 14 septembre 1981, le procureur militaire près le tribunal de l’état de siège requit la condamnation du requérant en application de l’article 168 § 2 du code pénal, pour appartenance à une organisation armée illégale.
Par un arrêt du 19 février 1985, le tribunal de l’état de siège reconnut le requérant coupable en application de l’article 168 § 1 du code pénal (pour avoir pris la direction et le commandement d’une bande armée) et le condamna à une peine d’emprisonnement. Le 10 avril 1990, la Cour de cassation militaire infirma l’arrêt attaqué. Le 27 novembre 1990, le requérant fut mis en liberté provisoire. A la suite de la promulgation de la loi du 27 décembre 1993 abolissant la compétence des tribunaux de l’état de siège, la Cour d’assises de Diyarbakır devint compétente pour connaître de l’affaire et le dossier lui fut transmis. Le 13 juillet 1998, la cour d’assises de Diyarbakır déclara l’action publique éteinte pour cause de prescription.
Cet arrêt devint définitif le 10 septembre 1998. Le 16 décembre 1998, le requérant saisit la cour d’assises de Siverek d’un recours en indemnisation du préjudice résultant de son arrestation et placement en détention provisoire. Il invoqua pour ce faire les dispositions de la loi n o 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues (« loi n o 466 »). Par un jugement du 29 décembre 1998, la cour d’assises de Siverek rejeta la demande d’indemnisation du requérant au motif que les conditions prévues à la loi n o 466 n’étaient pas remplies, dans la mesure où la procédure engagée à l’encontre du requérant ne s’était pas terminée par un acquittement comme en disposait la loi, mais par une extinction par prescription.
Le 8 février 2000, la Cour de cassation confirma ce jugement. GRIEFS Sur le terrain de l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint des mauvais traitements qui lui auraient été infligés durant sa garde à vue. Le requérant allègue en outre que la durée de la procédure pénale diligentée à son encontre a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le requérant se plaint ensuite que la loi n o 466 n’accorde une indemnisation qu’en cas de non-lieu ou d’acquittement, mais ne prévoit pas d’indemnité́, dans le cas où, comme en l’espèce, il y a eu prescription. Il invoque à cet égard l’article 13 de la Convention combiné avec son article 6. Dans une lettre du 7 avril 2000, le requérant invoque l’article 5 § 3 de la Convention et se plaint de la durée de sa détention provisoire.
EN DROIT La Cour relève qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant le recours introduit par la requérante pour les motifs suivants. Elle rappelle d’abord que, par une décision partielle du 2 avril 2006, elle a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs du requérant tels qu’exposés ci-dessus. Le 3 octobre 2006, le Gouvernement a transmis au greffe ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Celles-ci ont été adressées au requérant par une lettre en recommandé avec accusé de réception du 13 octobre 2006 (réceptionnée par le requérant le 16 octobre 2006), lequel a été invité à faire parvenir les siennes en réponse avant le 24 novembre 2006. Par une lettre recommandée avec accusé de réception du 5 mars 2007, sur le fondement de l’article 37 § 1 a) de la Convention, la Cour a attiré l’attention de la partie requérante sur le fait que le délai qui lui était imparti pour la présentation de ses observations était échu et qu’elle n’en avait sollicité aucune prolongation. Elle y a indiqué qu’aux termes de ce même article, elle pouvait rayer une requête du rôle lorsque, comme en l’espèce, les circonstances donnent à penser qu’un requérant n’entend pas maintenir sa requête.
Elle relève par ailleurs que cette lettre a bien été reçue par son destinataire le 13 mars 2007 et constate qu’à ce jour elle est restée sans réponse. La Cour en conclut que le requérant n’entend plus maintenir sa requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1 in fine , la Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête. Il y a lieu donc de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. T.L. Early Nicolas Bratza Greffier Président