ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2276/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 31 mai 2021 (ca urmare a declinării competenței materiale de către Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 3364 din 20 aprilie 2021), reclamanta Autoritatea Rutieră Română a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 403.261,86 RON, plus dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de către prima instanță Prin sentința civilă nr. 917 din 6 iunie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția inadmisibilității, invocată prin întâmpinare, și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată, obligând reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 7140 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată de către instanța de apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamanta. Prin decizia civilă nr. 1555A/2023 din 23 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanțe.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 10 ianuarie 2024, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. În susținere, recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., învederând următoarele: Atunci când a apreciat că raționamentul pe care prima instanță și-a fundamentat soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii este rezultatul greșitei aplicări a normelor de procedură, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (2) și alin. (4) din C. proc. civ., în condițiile în care obiectul și temeiul de drept al cererii erau fundamentate pe o situație de fapt stabilită de către reclamantă, iar acestea nu puteau fi modificate de către instanță. În speță, nu se regăsește ipoteza în care cererea să fie motivată de o manieră succintă, neclară și care să lase loc de interpretări din perspectiva incidenței răspunderii civile delictuale sau contractuale, astfel încât să fie necesară intervenția instanței, pretențiile fiind fundamentate pe dispozițiile art. 1.384 din C. civ., care reglementează acțiunea în regres, deci o răspundere civilă delictuală. Împrejurarea că judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte înseamnă că trebuie să aplice dispozițiile legale care corespund situației de fapt confirmate de probele administrate, iar nu să modifice situația de fapt și de drept pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile, întrucât s-ar nesocoti limitele judecății. Doar în situația în care cererea reclamantei ar fi fost formulată confuz, împiedicând determinarea naturii și obiectului cererii, instanța, în baza rolului activ, avea obligația, cu respectarea principiului contradictorialității, să solicite precizările necesare, pentru stabilirea cadrului corect al litigiului și pentru a putea da calificarea corespunzătoare cererii. Prin urmare, în mod judicios, prima instanță a examinat acțiunea prin prisma principiului disponibilității și s-a pronunțat asupra obiectului litigiului în limitele învestirii și cu respectarea temeiului de drept de care reclamanta a înțeles să se prevaleze, respectiv o acțiune în răspundere civilă delictuală. Pe de altă parte, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, și dispozițiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., în condițiile în care, prin cererea de apel, reclamanta nu a formulat nicio critică în privința modalității în care prima instanță ar fi trebuit să recalifice cauza cererii. În acest context, toate considerentele din decizia recurată privind nerespectarea, de către prima instanță, a prevederilor art. 9 și art. 22 din C. proc. civ. încalcă limitele înăuntrul cărora trebuia să se realizeze judecata în apel. Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., învederând că instanța de apel nu a analizat apărările formulate prin întâmpinare, iar simpla referire la incidența art. 1.384 din C. civ. și la jurisprudență are efectul unei nemotivări, fiind încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, art. 1.384 și 1.350 din C. civ. și art. 254 din Codul muncii, sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel a statuat greșit că respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, nu este conformă cu legea, reținând că reclamanta este îndreptățită să se îndrepte împotriva pârâtei, pentru recuperarea sumei plătite către terț. Dat fiind că din analiza probelor administrate a reieșit că activitatea imputată pârâtei a fost realizată în calitate de salariat al reclamantei, rezultă că repararea unui asemenea prejudiciu nu poate fi solicitată pe calea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ci doar în baza uneia fundamentate pe răspunderea contractuală reglementată de Codul muncii. Atragerea răspunderii civile a pârâtei pe tărâm delictual ar presupune înfrângerea regulii instituite de art. 1.350 alin. (3) din C. civ.. Singurul argument avut în vedere de către instanța de apel, și anume că, printr-o decizie de speță, s-a reținut că aplicabilitatea răspunderii contractuale și a art. 254 din Codul muncii depinde de natura prejudiciului produs angajatorului (direct sau indirect), nesocotește normele de drept. Contrar motivării care se regăsește în speța la care instanța de apel face trimitere, art. 254 alin. (1) din Codul muncii reglementează răspunderea patrimonială a salariaților, în temeiul principiilor răspunderii civile contractuale, atunci când produc pagube angajatorului lor. Pentru existența acestei răspunderi, trebuie întrunite următoarele condiții: să existe o pagubă materială; paguba să se producă din vina salariatului; paguba să aibă legătură cu munca salariatului. Cu referire la cerința prejudiciului, este indiscutabil că legiuitorul nu limitează această variantă de răspundere doar la situațiile în care este vorba despre un prejudiciu produs direct angajatorului, ci și la acelea în care paguba se răsfrânge inițial față de un terț pe care angajatorul l-a despăgubit, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. De altfel, înțelesul caracterului direct al prejudiciului nu trebuie verificat prin prisma persoanei față de care se răsfrânge în prima fază paguba, ci se apreciază în funcție de elementul obiectiv al raportului de cauzalitate dintre faptă săvârșită în legătură cu atribuțiile de serviciu și paguba produsă. Din analiza celorlalte două cerințe reiese motivul pentru care reclamanta nu poate opta între răspunderea contractuală și cea delictuală, incidența răspunderii contractuale impunând angajatorului nu doar să facă dovada prejudiciului, dar și săvârșirea unei fapte de către pârâtă, care să fi generat acea pagubă, evidențierea atribuțiilor de muncă care ar fi fost încălcate și în ce a constat acțiunea sau inacțiunea săvârșită de salariat. Așadar, chiar dacă existența prejudiciului ar fi dovedită, dar nu este probată fapta ilicită și nici legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, este indiscutabil că răspunderea patrimonială nu poate fi angajată. Răspunderea pârâtei nu poate fi verificată exclusiv în raport cu conținutul hotărârilor judecătorești prezentate în cererea de chemare în judecată, acțiunea în regres fiind inadmisibilă, în contextul raportului contractual existent între părți. Argumentul instanței de apel că soluția este justificată de o decizie de speță, este contrazis de vasta jurisprudență contrară

Apărările formulate în cauză La 27 martie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Printr-o primă critică de recurs, ce se circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (2) și alin. (4) din C. proc. civ., întrucât obiectul și temeiul de drept al acțiunii sunt fundamentate pe situația de fapt stabilită de reclamantă, iar acestea nu pot fi modificate de către instanță. Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată. Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", legiuitorul consacrând principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul trasează cadrul procesual, sens în care trebuie să indice, între altele, părțile, pretenția dedusă judecății, motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează. Pe de altă parte, art. 22 din C. proc. civ., care consacră rolul judecătorului în aflarea adevărului, reglementează modalitățile în care judecătorul intervine pe parcursul litigiului: principiul iura novit curia, potrivit căruia judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile; prerogativele judecătorului de a cere părților explicații sau de a pune în dezbaterea lor contradictorie împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare; rolul judecătorului în propunerea probelor, respectiv posibilitatea conferită acestuia de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc; obligația judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, prerogativă limitată de dreptul părților de a stabili o anumită calificare, în cazul drepturilor de care părțile pot să dispună și cu respectarea drepturilor terților. Având drept etalon adagiul da mihi factum, dabo tibi ius, prerogativa judecătorului de a califica juridic actele și faptele deduse judecății implică, pe de o parte, stabilirea realității faptelor alegate, pe baza mijloacelor de probă administrate în proces, iar, pe de altă parte, încadrarea acestora în ipoteza normei juridice. Aceste două premise ale silogismului judiciar, menționate, în mod expres, la art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ., sunt apte să genereze calitățile hotărârii judecătorești (temeinicia și legalitatea), ce fundamentează efectele pe care aceasta le va produce. În cauză, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a încălcat prevederile legale precitate, atunci când a apreciat că raționamentul pe care prima instanță și-a fundamentat soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) din C. proc. civ. Dimpotrivă, instanța de apel a reținut, în mod corect, faptul că, în urma coroborării prevederilor art. 9 și ale art. 22 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., rezultă că limitele judecății, deduse din principiul disponibilității, nu se referă la temeiul de drept indicat de partea reclamantă, întrucât judecătorul este obligat să soluționeze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, precum și să califice juridic actele și faptele deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În ce privește art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., conform căruia "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile", instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu este incident în cauză, din moment ce părțile nu au încheiat un acord expres. Nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora doar în situația în care cererea de chemare în judecată este formulată neclar, împiedicând determinarea obiectului și a cauzei sale, instanța, în baza rolului activ, are obligația să solicite precizări, pentru stabilirea cadrului procesual corect al litigiului și pentru a putea da calificarea exactă a faptelor deduse judecății. În realitate, indiferent de modalitatea în care este redactată cererea de chemare în judecată, dispozițiile legale precitate impun, în sarcina judecătorului, obligația de a soluționa procesul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, sens în care are dreptul de a califica juridic actele și faptele deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, bineînțeles cu respectarea principiului contradictorialității. Procedând astfel, judecătorul nu modifică situația de fapt și de drept pe care partea reclamantă și-a întemeiat pretențiile, cum, în mod greșit, susține recurenta-pârâtă, ci exercită o prerogativă ce i-a fost acordată, în mod expres, prin lege. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut, în mod corect, faptul că prima instanță nu a evaluat temeinic situația de fapt, pe baza probelor administrate, și, plecând de la aceasta, nici nu a pus în discuție calificarea exactă a faptelor deduse judecății, nesocotind astfel dispozițiile art. 22 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) din C. proc. civ. Instanța de apel a reținut, sub un prim aspect, că și dacă s-ar reține că temeiul juridic al pretenției este cel specific răspunderii contractuale din dreptul muncii (art. 254 alin. (1), art. 266 și urm. din Codul muncii), este nelegală soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii, deoarece prima instanță era datoare, după punerea în discuția părților, să dea cererii calificarea juridică corectă și să soluționeze litigiul conform regulilor de drept care îi erau aplicabile, chiar dacă ar fi fost greșit indicate de către parte. Aceasta, întrucât, atât timp cât nu este ținut de o calificare juridică eronată sau incompletă, judecătorul, sub rezerva incidenței dispozițiilor art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., este dator să identifice normele juridice aplicabile actelor și/sau faptelor deduse judecății și să le dea eficiență din oficiu, fără a aștepta ca reclamantul să le indice și, mai ales, fără a condiționa aplicarea corectă a legii de o atare indicare din partea reclamantului, în caz contrar putându-se vorbi despre o denegare de dreptate. În al doilea rând, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu era necesar ca prima instanță să recalifice faptele deduse judecății, întrucât acțiunea în pretenții a fost întemeiată pe dreptul de regres, consacrat la art. 1.384 din C. civ., text invocat chiar în cuprinsul cererii introductive. În acest context, instanța de apel a reținut că prima instanță trebuia să verifice dacă, în raport cu sentința civilă nr. 2088 din 13 decembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2005, irevocabilă prin decizia nr. 3146 din 28 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, precum și cu sentința civilă nr. 2041 din 27 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2007, definitivă prin decizia nr. 4413 din 10 decembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta era îndrituită să se îndrepte împotriva pârâtei cu o acțiune în regres, prin care să recupereze suma de 403.261,86 RON, pe care a plătit-o către B. S.R.L., plus dobânda legală aferentă. Ca atare, în raport cu obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, prima instanță trebuia să verifice dacă erau întrunite condițiile prevăzute de art. 1.384 din C. civ., independent de faptul că acest text se regăsește în secțiunea privitoare la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale. Cu alte cuvinte, împrejurarea că pretenția dedusă judecății a fost fundamentată pe dispozițiile art. 1.384 din C. civ., nu poate conduce la respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, fiind legală soluția instanței de apel privind anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca prima instanță să analizeze fondul pretenției, prin aplicarea regulilor de drept incidente, astfel cum impune art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. Printr-o altă critică de recurs, ce se circumscrie tot motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., sens în care a învederat că, prin cererea de apel, nu s-a formulat nicio critică cu privire la modalitatea în care prima instanță ar fi trebuit să recalifice cauza cererii de chemare în judecată. Înalta Curte constată că și această critică de recurs este nefondată. Potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată". Acest text consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt și/sau de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de apelant. În situația în care motivele de apel invocate sunt lacunare sau confuze, instanța de apel, în virtutea rolului său activ, respectând principiile disponibilității și contradictorialității, precum și dreptul la apărare, va extrage esențialul din criticile generice și argumentațiile implicite, decelând finalitatea motivelor de apel, dincolo de imperfecțiunea termenilor folosiți de către parte. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a respectat limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, în condițiile în care, prin cererea de apel, s-a criticat modalitatea în care prima instanță a apreciat asupra naturii răspunderii civile, apelanta-reclamantă susținând că nu este aplicabil art. 254 din Codul muncii, întrucât are în vedere doar ipoteza în care salariatul răspunde pentru prejudiciul material pe care l-a cauzat angajatorului, nu și unui terț, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 1.384 din C. civ., ce reglementează acțiunea în regres a comitentului pentru prepus, ca formă a răspunderii civile delictuale. Or, formulând aceste motive de apel, reclamanta a criticat, implicit, modalitatea în care prima instanță s-a raportat la dispozițiile art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) din C. proc. civ., atunci când a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată, astfel că nu se poate reproșa instanței de apel că ar fi depășit limitele devoluțiunii. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a analizat apărările formulate prin întâmpinare, precum și că referirea la incidența art. 1.384 din C. civ. și la practica judiciară nu satisface exigențele motivării hotărârii, fiind încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui motiv de casare. Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Obligația privind motivarea hotărârii judecătorești, instituită prin dispozițiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). Ca atare, obligația de motivare a hotărârii judecătorești trebuie înțeleasă ca un silogism logico-juridic, de natură a explica soluția pronunțată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părților, ci doar la argumente principale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. Calitatea hotărârii judecătorești depinde, în principal, de calitatea motivării, astfel că aceasta trebuie să reflecte respectarea de către instanță a drepturilor enunțate în art. 6 par. 1 din Convenție, în special dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Din această perspectivă, motivarea hotărârii judecătorești trebuie să răspundă pretențiilor și apărărilor părților, o atare garanție fiind esențială, deoarece permite justițiabilului să se asigure că susținerile i-au fost examinate, în mod concret, de către instanță. În cauză, se constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale și convenționale, prezentând argumentele de fapt și de drept pe care se sprijină soluția pronunțată, inclusiv considerentele pentru care a admis unele critici de apel și a înlăturat unele dintre apărările părții adverse. Sub acest din urmă aspect, se constată că, prin întâmpinarea depusă la cererea de apel, s-au formulat apărări în legătură cu ambele critici de apel (nemotivarea sentinței și greșita respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii), apărări care au fost avute în vedere de instanța de apel, atunci când a prezentat raționamentul logico-juridic pentru care a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, decizia civilă recurată nu este motivată doar prin referire la dispozițiile art. 1.384 din C. civ. și la practica judiciară, ci cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, decelate în urma analizării criticilor de apel, precum și a apărărilor ce au fost formulate prin întâmpinare. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, atunci când a statuat că este nelegală soluția de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, și că reclamanta este îndreptățită să se îndrepte împotriva pârâtei, pentru recuperarea sumei plătite către terț, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1.350 din C. civ. și ale art. 254 alin. (1) din Codul muncii. Înalta Curte constată că acest motiv nu este incident în cauză. Lecturând considerentele deciziei recurate, se reține că instanța de apel nu a făcut aplicarea unor norme de drept material, astfel încât să poată fi invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci a constatat că prima instanță, nesocotind dispozițiile art. 22 alin. (1), alin. (2) și alin. (4) din C. proc. civ., a respins, în mod nelegal, acțiunea, ca inadmisibilă, neregularitate procedurală ce a condus la anularea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. Contrar celor susținute de către recurenta-pârâtă, instanța de apel nu a statuat că pretențiile deduse judecății trebuie analizate în temeiul răspunderii civile delictuale, ci doar a reținut că "practica judiciară depusă de apelantă distinge între prejudiciile cauzate de salariat, pe de o parte, angajatorului, iar, pe de altă parte, terțului care s-a îndreptat cu succes împotriva angajatorului, în această ultimă situație acțiunea în regres fiind admisibilă". Reținând admisibilitatea acțiunii, prin raportare la obiectul ei și la temeiul de drept invocat (art. 1.384 din C. civ.), instanța de apel a menționat că "prima instanță trebuia să verifice dacă, față de conținutul hotărârilor judecătorești definitive prezentate pe larg în cererea de chemare în judecată, reclamanta era îndrituită să se îndrepte împotriva pârâtei cu o acțiune în regres, prin care să recupereze sumele de bani plătite către B. S.R.L., ca urmare a anulării unor acte întocmite de către Comisia de validare, în a cărei componență a intrat și pârâta". Ca atare, instanța de apel nu a tranșat natura răspunderii civile incidente în cauză, ci doar a constatat că prima instanță a nesocotit prevederile art. 22 din C. proc. civ., urmând ca aceasta, în rejudecare, să verifice dacă reclamanta este îndrituită să se îndrepte împotriva pârâtei cu o acțiune în regres, întemeiată pe art. 1.384 din C. civ., ceea ce implică, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., identificarea regulilor de drept aplicabile raportului juridic dedus judecății, inclusiv stabilirea naturii răspunderii civile (contractuală sau, după caz, delictuală). Din moment ce instanța de apel nu a dezlegat felul răspunderii civile pe care se fundamentează raportul juridic litigios, nu pot fi analizate susținerile recurentei-pârâte, în sensul că ar fi aplicabile în cauză dispozițiile art. 254 alin. (1) din Codul muncii, care reglementează o răspundere civilă contractuală și care nu au fost invocate de către partea reclamantă, iar atragerea răspunderii pârâtei pe tărâm delictual ar înseamna înfrângerea acestor dispoziții speciale, precum și a regulii instituite la art. 1.350 alin. (3) din C. civ.. Astfel de argumente, dezvoltate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt străine de considerentele deciziei recurate, astfel că nu vor fi analizate. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurenta-pârâtă, și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.