AFFAIRE ALI KOC c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 39862/02) împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, domnul Ali Koç ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 9 septembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat de doamna M. Vefa, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent în scopul procedurii înaintea Curții.

Reclamantul susținea în special o încălcare a dreptului său la respectarea corespondenței sale (art. 8 din Convenție).

Printr-o decizie din 1 februarie 2005, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). PE FOND I.

Pe 6 martie 2002, în timp ce executa o pedeapsă de detenție perpetuă, reclamantul a adresat o scrisoare lui Abdullah Koç, una dintre persoanele apropiate. Această scrisoare era compusă din mai multe texte pentru care dorea să obțină publicarea.

Pe 13 martie 2002, comisia de lectură a corespondenței de lângă direcția penitenciarului a adoptat o decizie de refuz al expedierii acelei scrisori precum și al corespondenței a patru alți deținuți, considerând că expedierea acesteia către organe de presă era "deranjantă". Ea a subliniat că toate scrisorile, textele și lucrările manuscrise conțineau texte în limba kurdă, utilizau fraze glorificând PKK [1] și desemnau forțele armate turce drept torturatori.

Pe 19 martie 2002, comisia disciplinară de lângă direcția penitenciarului a adoptat o decizie de refuz al expedierii scrisoarei reclamantului precum și ale altor patru deținuți, în temeiul articolului 147 din regulamentul privind direcția penitenciarelor și executarea pedepselor. Ea a constatat pentru aceasta că toate scrisorile, articolele, textele și lucrările manuscrise conțineau texte în limba kurdă și utilizau fraze glorificând PKK și denigrând forțele armate turce.

Pe 25 martie 2002, reclamantul a sesizat procurorul Republicii Gaziantep cu o cerere de ridicare a deciziei litigioase precum și cu o plângere împotriva autorilor acesteia, susținând caracterul arbitrar al acestei decizii. Prin această sesizare, reclamantul se plângea de neexpedierea scrisorilor sale și de faptul că nu i-au fost restituide. El a negat faptele imputate de comisia disciplinară privind conținutul acestor texte și a susținut că acestea nu conțineau nici o mențiune care nu ar putea fi citită în vreun editorial. La această scrisoare de plângere, reclamantul a anexat lista scrisorilor care au fost refuzate pentru expediție, care poate fi citită după cum urmează: "1. Alegerea prezidențială și problema kurdă 2. Reforma spiritelor sau atingerea purității spiritului 3. Înțelegerea din nou a Congresului Sivas 4. Două, trei (...) și mai multe discriminări 5. Armata și pacea 6. "Fals-adevărul" lui Ecevit 7. MHP: limba kurdă = spânzurare 8. Newroz – 2000 9. Dragostea de pădure (poem)"

Textul intitulat "Alegerea prezidențială și problema kurdă", în părțile sale relevante, se citește după cum urmează: "(...) Cu declarația sa 'întrebarea este dacă va câștiga democrația sau oligarhia', consiliul directorial al PKK a subliniat sensibilitatea problemei și a stabilit că era în favoarea unei rezoluții de uniune cu privire la problema președinției, aceasta pentru că alegerea prezidențială le conține și pe Kurzi. Deoarece trebuie să-i reprezinte pe Kurzi, noul președinte al Republicii are de asemenea roluri importante de jucat în evoluția procesului de pace și de democratizare a Turciei. Pe scurt, va juca un rol care deschide calea unității Curzi cu Republica sau va juca un rol de blocare? Personalitatea și particularitățile noului președinte al Republicii vor fi răspunsul la această întrebare. Mai clar, va fi făcut o alegere a unui sistem oligarhic sau a democrației. Problema esențială a Turciei este problema kurdă. Când privim la procesul inițiat de PKK și la evoluțiile în lume și în regiune, urgența soluției [apare]. În Turcia, rezolvarea problemei kurde este posibilă printr-un consens (...). Viitorul Turciei și al celor 65 de milioane [de locuitori] este legat de această problemă. (...) Problema este cum va fi făcută alegerea (...). De aceea, alegerea prezidențială și natura persoanei care va fi aleasă sunt importante. Va fi permisă uniunea, sau pentru cine va fi permisă uniunea? În faza care se anunță, pentru abordări cu privire la soluția problemei kurde, trebuie căutat răspunsul la această întrebare (...). "

În textul intitulat "Reforma spiritelor sau atingerea purității spiritului", reclamantul împarte reflexiile sale și descrie punctul său de vedere cu privire la diferitele sisteme de gândire, la diferitele civilizații și la teologia sumeriana precum și consecințele acestora pe modelele sociale actuale. El invită așa la o reînnoire a modurilor de gândire pentru a depăși concepțiile clasice ale statului și ale societății.

În textul intitulat "Înțelegerea din nou a Congresului Sivas", reclamantul explică că dorește să efectueze o relecture a Congresului Sivas care s-a desfășurat între 4 și 11 septembrie 1919. El susține că absența rezoluției în practică a problemei unității kurdo-turce, teoretic rezolvată la Congres, este cauza multor suferințe. El amintește de asemenea că, la Congres, s-a făcut foarte des referință la "existența kurdă", "la unitatea kurdo-turcă" și "la frontierele comune", că Atatürk a chemat Curzi la lupta pentru independență și că Turci și Kurzi au fost calificați drept "frați". El scrie în special: "(...) Astăzi, popoarele kurde și turce se află la o nouă cotitură. Calea pentru atingerea unui ordin statal modern trece prin pace internă și democrație (...). Cotiturile începutului secolului 21 nu pot fi luate decât cu republica democratică. Pentru a depăși ceea ce o împiedică, [și anume] republica bazată pe un sistem oligarhic, trebuie alianța și lupta susținătorilor păcii și democrației. Trebuie (...) interpretat din nou în funcție de nevoile actuale evoluțiile care deschid calea unirii kurdo-turce; aceasta va constitui un fundament solid pentru lupta Curzi și Turcilor care vor trăi împreună în republica democratică. De aceea, a nega [existența] Curzi, care nu era negată acum o sută de ani, să nu respecte 'drepturile lor etnice, istorice, geografice', să nu admită 'identitatea lor, limba lor, existența lor culturală (...)', a interpreta aceasta ca 'separatism' este o 'ocupație absurdă.'"

În textul intitulat "Două, trei (...) și mai multe discriminări (...)", reclamantul critică alianța politică și militară existentă între Statele Unite, Israel și Turcia. El critică cu virulență politica dusă de guvernul israelian și stabilește un paralel între această politică dusă împotriva Palestinienilor și politica turcă împotriva Curzi. De asemenea, el critică partidul MHP (Partidul Național al Poporului) și stabilește un paralel între ascensiunea acestui partid în Turcia și nationalismul socialist în Germania înainte de al doilea război mondial. El concluzionează acest text după cum urmează: "(...) trebuie să se intensifice luptele și solidaritatea forțelor democratice în Turcia (...). Chiar dacă evoluțiile sunt de natură negativă, nu este fără speranță și aceasta arată că în Turcia lupta între susținătorii și oponenții democrației se intensifică, intră într-o nouă fază. În orice caz, este un adevăr cunoscut că în Turcia lupta pentru democrație a revistit și revestește un caracter conflictual. De aceea, trebuie să se întemeieze și să se consolideze frontul democratic și să-l treacă la acțiune. Numai în acest fel conceptul de oligarhie va putea fi anulat. Pentru că vor câștiga în această fază cei care vor fi pregătiți și organizați. De aceea, nu este momentul cuvintelor ci al acțiunii democratice."

Pasajele relevante din textul intitulat "Armata și pacea" pot fi citate în special după cum urmează: "(...) În ciuda contextului pașnic și procesului de normalizare născut în Turcia din ultimii doi ani, armata, care este singura instituție de stat prezentă în regiune (...) aplică un concept având scopul supremației psihologice. Deși aceasta este o forță care este poate, ca parte a unui conflict, cea mai capabilă să găsească soluții la problema kurdă, până acum nu a făcut nici un pas concret spre o soluție (...). În "documentul său de participare mutuală" (...), consiliul directorial al PKK, adoptând o poziție clară cu privire la soluția problemei kurde, [a declarat] că nu mai tolera Curzi să fie într-o situație fără statut (...) [și] a calificat poziția Turciei ca "continuare a negației". Ca răspuns la această declarație, generalul suprem al armatelor, care este cealaltă parte a conflictului (...), a stabilit că PKK încerca să utilizeze procesul de aderare a Turciei la Uniunea Europeană și că, deși vorbea despre pace, avea încă patru mii de membri ai forțelor armate (...). Fără îndoială, este înțeles că părțile se răspund (...). Cu toate acestea, într-un proces atât de sensibil, declarațiile care trebuie făcute trebuie să servească procesul de pace și democrație, și deci rezoluției democratice a problemei. (...) Ca răspuns la progresele pozitive unilaterale ale PKK (...), apare clar că armata pretinde că nu vede nimic (...). Armata trebuie cel puțin să reducă prezența sa în regiune și să pună capăt operațiunilor sale (...). Situația actuală a armatei (...) încurajează pe cei care doresc să continue războiul (...). Nu trebuie să se uite că masacrul a trei săteni la Hakkari și execuția (...) a șase refugiați care trecuseră granița, caracterul obișnuit al entravelor la HADEP precum și gărzile și detenții sunt consecința abordărilor care nu răspund păcii. Turcia, în 77 de ani de istorie a Republicii, are pentru prima dată șansa de a putea rezolva problema kurdă în cadrul unității statului, în națiunea comună. Armata care a jucat un rol eficace în întemeierea Republicii trebuie, pentru a nu lăsa această șansă să se piardă, să joace din nou un rol istoric și să deschidă calea păcii (...)"

Textul reclamantului intitulat "Fals-adevărul lui Ecevit" constă dintr-un comentariu la o declarație făcută de Bülent Ecevit, atunci prim-ministru turc, în cursul unui program de televiziune. Pasajele relevante din acest text pot fi citate după cum urmează: "(...) expresia 'separatism politic' arată că fobia separatismului s-a înrădăcinat în genele guvernanților noștri. Desigur, trebuie ridicate interdicțiile și entravele care apasă limba kurdă; trebuie să existe emisiuni de televiziune în limba kurdă, ziare, educație (...). Putem vorbi despre aceasta doar atunci când în Turcia a avut loc o schimbare de gândire [s-a produs] cu instalarea culturii democratice (...) Libertatea pentru poporul din regiune de a trăi cu propria identitate, cu propria cultură, va întări legăturile cu națiunea, va întări Turcia."

În scrisorile intitulate "MHP: limba kurdă = spânzurare", reclamantul critică poziția adoptată de partidul MHP și de unii dintre conducătorii acestuia în contextul dezbaterii cu privire la autorizarea utilizării limbii kurde în Turcia. El critică în special observațiile unui membru al partidului care ar fi făcut amenințări de spânzurare în cursul dezbaterii. Reclamantul scrie în special: "(...) Cauza principală a războiului, în ultimii cincisprezece ani, este interzicerea limbii care este fără echivalent în lume. În epoca partidului unic, interzicerea limbii ajunsese la un nivel atât de ridicat încât o amendă era impusă celor care vorbeau limba kurdă (...) Turcia trebuie să ia acum o decizie sănătoasă și înțeleaptă cu privire la [limba] kurdă. Considerând realitatea conform căreia libertatea limbii nu este dăunătoare și chiar aduce pacea socială și democrație, drepturile cele mai umane și naturale ale poporului kurdului care sunt drepturile identitare, lingvistice și culturale trebuie să fie recunoscute (...)."

Textul intitulat "Newroz 2000" poate fi citit în părțile sale relevante după cum urmează: "Ne pregătim să sărbătorim primul Newroz al anului 2000. În țara noastră în anii 90, s-a încercat reprimarea prin masacre a Newroz care se sărbătorește cu bucurie (...). În cursul acestor ani care s-au scurs, a fost (...) cu ocazia Newroz-ului tentative de rezolvare a problemei kurde prin violență, masacre. Atunci când, din toate timpurile, Newroz este expresia unității popoarelor, a frăției și a păcii. De aceea nu numai Kurzi ci și popoarele Asiei Centrale vor sărbători aceasta împreună, continuă să o celebreze (...). Vom sărbători Newroz-ul anului 2000 într-o atmosferă cu totul diferită decât de obicei. Vom sărbători aceasta anul în condiții unde speranțele de pace vor prospera din nou în Mesopotamia și Anatolia. De ce celebrarea libertății popoarelor din Orientul Mijlociu care este Newroz-ul nu ar fi începutul realității democratice a Orientului Mijlociu? De ce popoarele kurde și turce nu ar fi liderii acesteia? Diferența Newroz-ului acestui an este apropiere de procesul de pace. De aceea, are o importanță mai mare decât oricând. În declarația sa, PKK a spus că dorea ca Newroz-ul din 2000 să se transforme într-o adevărată celebrare a păcii, în conformitate cu noua linie a PKK (...). Se vede că aceasta este o abordare contrară provocării conform căreia 'Curzi vor provoca o răscoală la Newroz', ale (...) șovini care doresc să se întoarcă la zilele trecute dinamitând contextul pașnic care se creează în țară (...) Trebuie depășite politicile vechi prohibitive, negaționiste și opresive. În anii 90, voința statului oligarhic (...) de a rezolva problema kurdă prin violență, opresiune a [baiat] Newroz-ul în sânge (...). Acum, pacea este voia comună a tuturor. Că Newroz-ul anului 2000 (...) să se transforme în sărbătoare pentru pace (...) va fi cea mai bună modalitate de exprimare a voinței poporului. În același timp, este în conformitate cu procesul de luptă pentru democrație (...)"

În sfârșit, textul intitulat "Dragostea de pădure" este un poem.

Pe 29 martie 2002, sesizat cu cererea adresată de reclamant procurorului Republicii, judecătorul de execuție din Gaziantep a respins-o.

Pe 17 aprilie 2002, reclamantul a contestat această decizie înaintea curții de asize din Gaziantep.

Pe 24 aprilie 2002, curtea de asize a respins acest recurs. II.

Guvernul contestă susținerile reclamantului. A. Existența unei ingerințe

Curtea constată că nu este contestat între părți că interceptarea corespondenței reclamantului constituia o ingerință în dreptul său la respectarea corespondenței în sensul articolului 8 § 2 din Convenție.

Curtea subscrie la această apreciere. B. Justificarea acestei ingerințe

O asemenea ingerință nu se conformează articolului 8 decât dacă, "prevăzută de lege", urmărește unu sau mai mulți scopuri legitime în temeiul paragrafului 2 și, în plus, este "necesară într-o societate democratică" pentru a le atinge (vezi, în particular, Calogero Diana c. Italia, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996 - V, p. 1775, § 28).

În acest sens, Curtea amintește că dacă o lege conferind putere discreționară trebuie în principiu să-i fixeze sfera, este imposibil să se ajungă la o certitudine absolută în redactarea acesteia, o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al unui asemenea scrupul de certitudine (vezi între altele Calogero Diana precitat, § 32). Desigur, dreptul trebuie să știe să se adapteze la schimbările de situație și Curtea admite că multe legi se servesc, din necesitate, de formule mai mult sau mai puțin vagi a căror interpretare și aplicare depind de practică (vezi, de exemplu, Silver și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 25 martie 1983, seria A nr. 61, § 88).

În specie, Curtea constată că controlul corespondenței deținuților se bazează pe articolele 144 și 147 din regulamentul nr. 647 privind direcția penitenciarelor și executarea pedepselor. Or, este clar că aceste dispoziții reglementare se limitează doar la a indica, pe o cale foarte generală, dreptul condamnaților de a primi sau de a trimite corespondență și acordă directorilor penitenciarelor, pe decizie a comisiei disciplinare, puterea de a refuza expedierea, de a cenzura sau de a proceda la distrugerea oricărei corespondențe considerată "deranjantă" ("sakıncalı") (vezi §23 mai sus).

Controlul corespondenței deținuților apare așadar a se baza numai pe un regulament care nu aduce nici o precizare cu privire la sfera sa și nu definește ceea ce trebuie să se înțeleagă prin "deranjantă". În plus, Curtea amintește că dacă "o jurisprudență constantă" publicată, deci accesibilă, și urmată de jurisdicțiile inferioare, este în măsură în anumite circumstanțe să completeze o dispoziție legislativă și să o clarifice până la punctul de a o face previzibilă (vezi în particular Müller și alții c. Elveția, hotărâre din 24 mai 1988, seria A nr. 133, § 29), aceasta nu pare a fi cazul în specie cu privire la reglementarea în cauză.

Curtea estimează prin urmare că reglementarea în cauză nu indică cu suficientă claritate întinderea și modalitățile puterii discreționare a autorităților în domeniul considerat. Ea constată, de asemenea, că aplicarea sa practică nu pare a compensa această lipsă. De aceea, estimează că ingerința litigioasă nu era "prevăzută de lege" în sensul paragrafului 2 al articolului 8 din Convenție.

Având în vedere această concluzie, Curtea nu estimează necesar să verifice în specie respectarea celorlalte cerințe ale paragrafului 2 al articolului 8.

Plecând de aici, Curtea concluzionează la încălcarea articolului 8 din Convenție. II.

Reclamantul cere 2.500 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care ar fi suferit-o și 5.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut, și respinge această cerere. Totuși, pronunțând în echitate, considera că este cazul să acorde reclamantului 1.000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere 2.040 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea Curții și prezintă pentru acest scop un tabel cu onorarii de referință practicate de baroul Diyarbakır.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În specie, Curtea constată că reclamantul nu și-a detaliat pretențiile în măsura în care nu furnizează o defalcare a lucrului efectuat de avocatul său și nici nu justifică cheltuielile prétins suportate. Cu toate acestea, considera că reclamantul a suportat indubitabil cheltuieli și costuri pentru prezentarea cererii sale și estimează rezonabil a le rambursa la nivelul unei sume forfetare de 1.000 EUR. I-a alocat deci această sumă pentru procedura înaintea Curții, minus 701 EUR percepuți cu titlu de asistență judiciară. C. Dobânzi pentru moratoriu

Curtea judecă potrivit a baza rata dobânzilor pentru moratoriu pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a fost o încălcare a articolului 8 din Convenție; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 1.000 EUR (o mie de euro) pentru prejudiciul moral și 1.000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuieli și costuri, minus 701 EUR (șapte sute unu euro) versați cu titlu de asistență judiciară, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, a fi convertită în noi lire turce la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 5 iunie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. S. Dollé F. Tulkens Grefieră Președintă [1] Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o organizație ilegală

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 39862/02) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Ali Koç (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 septembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, est représenté par M e M. Vefa, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le requérant alléguait en particulier une atteinte à son droit au respect de sa correspondance (article 8 de la Convention).

Par une décision du 1 er février 2005, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 6 mars 2002, alors qu’il purgeait une peine de réclusion criminelle à perpétuité, le requérant adressa un courrier à Abdullah Koç, l’un de ses proches. Ce courrier était composé de plusieurs textes dont il souhaitait obtenir la publication.

Le 13 mars 2002, la commission de lecture des courriers près la direction de l’établissement pénitentiaire adopta une décision portant refus d’acheminement dudit courrier ainsi que de la correspondance de quatre autres détenus, estimant que leur acheminement à des organes de presse était « gênant ». Elle souligna que l’ensemble des lettres, écrits et travaux manuscrits comportaient des textes en kurde, utilisaient des phrases glorifiant le PKK [1] et désignaient les forces armées turques comme des tortionnaires.

Le 19 mars 2002, la commission disciplinaire près la direction de l’établissement pénitentiaire adopta une décision portant refus d’acheminement du courrier du requérant ainsi que ceux de quatre autres détenus, en vertu de l’article 147 du règlement relatif à la direction des établissements pénitentiaires et à l’exécution des peines. Elle releva pour ce faire que tous les courriers, articles, écrits et travaux manuscrits comportaient des textes en kurde et utilisaient des phrases glorifiant le PKK et dénigrant les forces armées turques.

Le 25 mars 2002, le requérant saisit le procureur de la République de Gaziantep d’une demande de levée de la décision litigieuse ainsi que d’une plainte contre ses auteurs, alléguant le caractère arbitraire de cette décision. Aux termes de cette saisine, le requérant se plaignait du non-acheminement de ses écrits et du fait qu’ils ne lui furent pas restitués. Il niait les faits reprochés par la commission disciplinaire quant au contenu de ces textes et soutenait que ces derniers ne comportaient aucune mention qui ne pût être lue dans un quelconque éditorial. A ce courrier de plainte, le requérant annexa la liste des écrits qui firent l’objet d’un refus d’acheminement, laquelle peut se lire comme suit : « 1. L’élection présidentielle et le problème kurde 2. La réforme des esprits ou parvenir à la virginité de l’esprit 3. Comprendre à nouveau le Congrès de Sivas 4. Deux, trois (...) encore plus de discriminations 5. L’armée et la paix 6. Le « faux-vrai » d’Ecevit 7. MHP : la [langue] kurde = pendaison 8. Newroz – 2000 9. L’amour de la forêt (poème) »

L’écrit intitulé « L’élection présidentielle et le problème kurde », en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « (...) Avec sa déclaration « la question est de savoir si c’est la démocratie ou l’oligarchie qui va gagner », le conseil du directoire du PKK a souligné la sensibilité de la question et a établi qu’il était en faveur d’une résolution d’union en ce qui concerne la question de la présidence, ce parce que l’élection présidentielle concerne également les Kurdes. Comme il doit représenter les Kurdes, le nouveau président de la République a également des rôles importants à jouer dans l’évolution du processus de paix et de démocratisation de la Turquie. En bref, va-t-il jouer un rôle ouvrant la voie de l’unicité des Kurdes avec la République ou va-t-il jouer un rôle de blocage ? La personnalité et les particularités du nouveau président de la République vont être la réponse à cette question. De manière plus claire, il va être fait le choix d’un système oligarchique ou de la démocratie. Le problème essentiel de la Turquie est le problème kurde. Quand on regarde le processus initié par le PKK et les évolutions dans le monde et dans la région, l’urgence de la solution [apparaît]. En Turquie, la résolution du problème kurde est possible par un consensus (...). L’avenir de la Turquie et de ses 65 millions [d’habitants] est lié à ce problème. (...) Le problème est de savoir comment le choix va être fait (...). C’est pourquoi l’élection présidentielle et la nature de la personne qui va être élue sont importantes. Est-ce que l’union va être permise, ou sur qui l’union va-t-elle être permise ? Dans la phase qui s’annonce, pour les approches quant à la solution du problème kurde, il faut rechercher la réponse à cette question (...). »

Dans le texte intitulé « La réforme des esprits ou parvenir à la virginité de l’esprit », le requérant fait part de ses réflexions et décrit son point de vue quant aux différents systèmes de pensée, aux différentes civilisations et à la théologie sumérienne ainsi que leurs conséquences sur les modèles sociaux actuels. Il invite ainsi à un renouveau des modes de pensée pour dépasser les conceptions classiques de l’État et de la société.

Dans le texte intitulé « Comprendre à nouveau le Congrès de Sivas », le requérant explique vouloir procéder à une relecture du Congrès de Sivas qui s’est tenu du 4 au 11 septembre 1919. Il soutient ainsi que l’absence de résolution en pratique de la question de l’unité kurde-turque, théoriquement résolue lors du Congrès, est cause de nombreuses souffrances. Il rappelle également que, lors du Congrès, il avait été très régulièrement fait référence à « l’existence kurde », « à l’unité kurde-turque » et « aux frontières communes », qu’Atatürk avait appelé les Kurdes à la lutte pour l’indépendance et que les Turcs et les Kurdes avaient été qualifiés de « frères ». Il écrit notamment : « (...) De nos jours, les peuples kurdes et turcs se trouvent à un nouveau tournant. La voie pour aboutir à un ordre étatique moderne passe par la paix intérieure et la démocratie (...). Le tournant du début du 21 e siècle ne peut être pris qu’avec la république démocratique. Pour surmonter ce qui y fait obstacle, [à savoir] la république fondée sur un système oligarchique, il faut l’alliance et la lutte des partisans de la paix et de la démocratie. Il faut (...) interpréter à nouveau en fonction des besoins actuels les évolutions qui ouvrent la voie à l’union kurde-turque ; ce qui va constituer un fondement solide à la lutte des Kurdes et des Turcs qui vont vivre ensemble dans la république démocratique. C’est pourquoi, nier [l’existence] des Kurdes, laquelle n’était pas niée cent ans plus tôt, ne pas respecter « leurs droits ethniques, historiques, géographiques », ne pas admettre « leur identité, leur langue, leur existence culturelle (...) », interpréter ceci comme du « séparatisme » est une « occupation absurde. »

Dans le texte intitulé « Deux, trois (...) encore plus de discriminations (...) », le requérant critique l’alliance politique et militaire existant entre les États-Unis, Israël et la Turquie. Il critique avec virulence la politique menée par le gouvernement israélien et établit un parallèle entre cette politique menée à l’égard des Palestiniens et la politique turque à l’égard des Kurdes. De même, il critique le parti MHP (Parti national du peuple) et établit un parallèle entre la montée en puissance de ce parti en Turquie et le national socialisme en Allemagne avant la seconde guerre mondiale. Il conclut cet écrit comme suit : « (...) il faut accroître les luttes et la solidarité des forces démocratiques en Turquie (...). Même si les évolutions sont de caractère négatif, ce n’est pas sans espoir et cela montre qu’en Turquie la lutte entre partisans et opposants de la démocratie s’accroît, entre dans une nouvelle phase. De toute façon, c’est une vérité connue qu’en Turquie la lutte pour la démocratie a revêtu et revêt un caractère conflictuel. C’est pourquoi, il faut fonder et renforcer le front démocratique et le faire passer à l’action. Ce n’est qu’ainsi que le concept d’oligarchie pourra être annulé. Car vaincront lors de cette phase ceux qui seront préparés et organisés. C’est pourquoi, ce n’est pas le temps des paroles mais de l’action démocratique. »

Les passages pertinents du texte intitulé « L’armée et la paix » peuvent notamment se lire comme suit : « (...) Malgré le contexte pacifique et le processus de normalisation né en Turquie depuis deux ans, l’armée, qui est la seule institution de l’État présente dans la région (...) applique un concept ayant pour but la supériorité psychologique. Bien qu’il s’agisse d’une force qui est peut-être, en tant que partie à la guerre, la plus en mesure de trouver des solutions au problème kurde, jusqu’à présent elle n’a fait aucun pas concret vers une solution (...). Dans son « document de participation mutuelle » (...), le conseil du directoire du PKK a, en adoptant une position nette sur la solution du problème kurde, [déclaré] qu’il ne tolérait plus que les Kurdes soient dans une situation sans statut (...) [et] qualifié la position de la Turquie de « poursuite de la négation ». En réponse à cette déclaration, le général en chef des armées, qui est l’autre partie en guerre (...), a établi que le PKK essayait d’utiliser le processus d’adhésion de la Turquie à l’Union européenne et que, bien qu’il parle de paix, avait encore quatre mille membres des forces armées (...). Sans conteste, il est compréhensible que les parties se répondent (...). Toutefois, dans un processus aussi sensible, les déclarations devant être faites doivent servir le processus de paix et la démocratie, et donc la résolution démocratique du problème. (...) En réponse aux avancées positives unilatérales du PKK (...), il apparaît clairement que l’armée feint de ne rien voir (...). L’armée doit au minimum réduire sa présence dans la région et mettre fin à ses opérations (...). La situation actuelle de l’armée (...) encourage ceux qui veulent poursuivre la guerre (...). Il ne faut pas oublier que le massacre de trois villageois à Hakkari et l’exécution (...) de six réfugiés qui avaient passé la frontière, le caractère routinier des entraves au HADEP ainsi que les gardes à vue et détentions sont la conséquence des approches qui ne répondent pas à la paix. La Turquie, en 77 ans d’histoire de la République, a pour la première fois la chance de pouvoir résoudre le problème kurde à l’intérieur de l’unité de l’État, dans la nation commune. L’armée qui a joué un rôle efficace dans la fondation de la République doit, pour ne pas laisser échapper cette chance, jouer à nouveau un rôle historique et ouvrir la voie de la paix (...) »

Le texte du requérant intitulé « Le faux-vrai d’Ecevit » consiste en un commentaire d’une déclaration faite par Bülent Ecevit, alors premier ministre turc, au cours d’un programme de télévision. Les passages pertinents de ce texte peuvent se lire comme suit : « (...) l’expression « séparatisme politique » montre que la phobie du séparatisme s’est ancrée dans les gênes de nos gouvernants. Bien sûr, il faut lever les interdits et entraves pesant sur la langue kurde ; il doit y avoir des émissions de TV en kurde, des journaux, de l’enseignement (...). Nous ne pourrons en parler que lorsqu’en Turquie un changement de pensée [se sera opéré] avec l’installation de la culture démocratique (...) La liberté pour le peuple de la région de vivre avec sa propre identité, sa culture, va renforcer ses liens nationaux, va renforcer la Turquie. »

Dans l’écrit intitulé « MHP : la [langue] kurde = pendaison », le requérant critique la position adoptée par le parti MHP et certains de ses dirigeants dans le cadre du débat sur l’autorisation de l’usage de la langue kurde en Turquie. Il critique notamment les propos d’un membre dudit parti qui aurait proféré des menaces de pendaison au cours du débat. Le requérant écrit notamment : « (...) La cause principale de la guerre, ces quinze dernières années, est l’interdiction de la langue qui est sans équivalent dans le monde. A l’époque du parti unique, l’interdiction de la langue avait atteint un tel niveau qu’une peine d’amende était imposée à ceux qui parlaient kurde (...) La Turquie doit désormais prendre une décision saine et sage sur la [langue] kurde. En considérant la réalité selon laquelle la liberté linguistique n’est pas néfaste et même apporte la paix sociale et la démocratie, les droits les plus humains et naturels du peuple kurde que sont les droits identitaires, linguistiques et culturels doivent être reconnus (...). »

Le texte intitulé « Newroz 2000 » peut en ses parties pertinentes se lire comme suit : « Nous nous apprêtons à fêter le premier Newroz de l’année 2000. Dans notre pays dans les années 90, on a tenté de réprimer par les massacres le Newroz qui se fête avec joie (...). Au cours de ces années écoulées, c’était (...) à l’occasion du Newroz des tentatives pour résoudre le problème kurde par la violence, les massacres. Alors que, de tout temps, le Newroz est l’expression de l’unité des peuples, de la fraternité et de la paix. C’est pourquoi non seulement les Kurdes mais aussi les peuples d’Asie centrale vont fêter cela ensemble, continuent à le célébrer (...). Nous allons fêter le Newroz de l’année 2000 dans une toute autre atmosphère que d’habitude. Nous allons le fêter cette année dans des conditions où les espoirs de paix vont à nouveau prospérer en Mésopotamie et en Anatolie. Pourquoi la fête de la liberté des peuples du Moyen-Orient qu’est le Newroz ne serait pas le début de la réalité démocratique du Moyen-Orient ? Pourquoi les peuples kurdes et turcs n’en seraient pas les leaders ? La différence du Newroz de cette année est la proximité avec le processus de paix. C’est pourquoi, il a une importance plus grande que jamais. Dans sa déclaration, le PKK a dit qu’il voulait que le Newroz de 2000 se transforme en une véritable célébration de paix, conformément à la nouvelle lignée du PKK (...). On voit qu’il s’agit d’une approche contraire à la provocation selon laquelle « les Kurdes vont causer une révolte lors du Newroz », des (...) chauvins qui veulent revenir aux jours anciens en dynamitant le contexte pacifique qui se créé dans le pays (...) Il faut dépasser les vieilles politiques prohibitives, négationnistes et oppressives. Dans les années 90, la volonté de l’Etat oligarchique (...) de résoudre le problème kurde par la violence, l’oppression a [baigné] le Newroz dans le sang (...). Désormais, la paix est la volonté commune de tous. Que le Newroz de l’année 2000 (...) se transforme en fête pour la paix (...) va être le meilleur moyen d’exprimer la volonté du peuple. En même temps, c’est conforme au processus de lutte pour la démocratie (...) »

Enfin, le texte intitulé « L’amour de la forêt » est un poème.

Le 29 mars 2002, saisi de la demande adressée par le requérant au procureur de la République, le juge d’exécution de Gaziantep rejeta celle-ci.

Le 17 avril 2002, le requérant forma opposition contre cette décision devant la cour d’assises de Gaziantep.

Le 24 avril 2002, la cour d’assises rejeta ce recours. II.

Le Gouvernement conteste les allégations du requérant. A. Existence d’une ingérence

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que l’interception du courrier du requérant constituait une ingérence dans son droit au respect de sa correspondance au sens de l’article 8 § 2 de la Convention.

La Cour souscrit à cette appréciation. B. Justification de cette ingérence

Pareille ingérence méconnaît l’article 8 sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et, de plus, est « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre (voir, notamment, Calogero Diana c. Italie , arrêt du 15 novembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, p. 1775, § 28).

A cet égard, la Cour rappelle que si une loi conférant un pouvoir d’appréciation doit en principe en fixer la portée, il est impossible d’arriver à une certitude absolue dans sa rédaction, une rigidité excessive du texte étant le probable résultat d’un tel souci de certitude (voir entres autres Calogero Diana précité, § 32). Certes, le droit doit savoir s’adapter aux changements de situation et la Cour admet que beaucoup de lois se servent, par la force des choses, de formules plus ou moins vagues dont l’interprétation et l’application dépendent de la pratique (voir, par exemple, Silver et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 25 mars 1983, série A n o 61, § 88).

En l’occurrence, la Cour note que le contrôle de la correspondance des détenus repose sur les articles 144 et 147 du règlement n o 647 relatif à la direction des établissements pénitentiaires et à l’exécution des peines. Or, force est de constater que ces dispositions règlementaires se bornent à indiquer, de façon très générale, le droit des condamnés de recevoir ou d’envoyer du courrier et accordent aux directeurs des établissements pénitentiaires, sur décision de la commission disciplinaire, le pouvoir de refuser l’acheminement, de censurer ou de procéder à la destruction de tout courrier considéré comme « gênant » (« sakıncalı ») (voir paragraphe 23 ci-dessus).

Le contrôle de la correspondance des détenus apparaît ainsi reposer uniquement sur un règlement qui n’apporte aucune précision quant à sa portée ni ne définit ce qu’il convient d’entendre par « gênant ». De surcroît, la Cour rappelle que si « une jurisprudence constante » publiée, donc accessible, et suivie par les juridictions inférieures, est à même dans certaines circonstances de compléter une disposition législative et de la clarifier au point de la rendre prévisible (voir notamment Müller et autres c. Suisse , arrêt du 24 mai 1988, série A n o 133, § 29), tel n’apparaît pas être le cas en l’espèce s’agissant de la règlementation en cause.

La Cour estime par conséquent que la règlementation en question n’indique pas avec suffisamment de clarté l’étendue et les modalités du pouvoir d’appréciation des autorités dans le domaine considéré. Elle relève, de même, que son application pratique n’apparait pas pallier cette carence. Dès lors, elle estime que l’ingérence litigieuse n’était pas « prévue par la loi » au sens du paragraphe 2 de l’article 8 de la Convention.

Eu égard à cette conclusion, la Cour n’estime pas nécessaire de vérifier en l’espèce le respect des autres exigences du paragraphe 2 de l’article 8.

Partant, la Cour conclut à la violation de l’article 8 de la Convention. II.

Le requérant réclame 2 500 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi et 5 000 EUR à celui de préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. En revanche, statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 1 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande 2 040 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour et soumet à cette fin un tableau des honoraires de référence pratiqués par le barreau de Diyarbakır.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour constate que le requérant n’a pas ventilé ses prétentions dans la mesure où il ne fournit pas de décompte du travail effectué par son avocat ni ne justifie les dépenses prétendument engagées. Elle considère toutefois que le requérant a indéniablement encouru des frais et dépens pour la présentation de sa requête et estime raisonnable de les rembourser à hauteur d’une somme forfaitaire de 1 000 EUR. Elle lui alloue donc cette somme pour la procédure devant la Cour, moins les 701 EUR perçus au titre de l’assistance judicaire. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 2. Dit a) que l ’ État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral et 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, moins les 701 EUR (sept cent un euros) versés au titre de l’assistance judicaire, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juin 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente [1] . Parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation illégale