ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1748/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a V-a civilă, la data de 26 iulie 2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.., a solicitat instanței ca, prin hotărârea care va fi pronunțată, să se dispună următoarele: obligarea pârâtei la plata sumei de 9.042,16 RON, reprezentând despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material ce constă în pierderea de venit înregistrată pe durata concediului medical, precum și pe perioada invalidității grad III, conform modului de calcul prezentat în capitolul 6 al acțiunii, obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 euro (contravaloarea în RON la data plății), cu titlu de despăgubiri pentru compensarea prejudiciului moral suferit ca urmare a vătămării corporale a reclamantului la data de 23 decembrie 2016, pe terasa magazinului B., situat în Municipiul București, Bulevardul x, obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată de la data de 23 decembrie 2016 (data producerii prejudiciului) și până la îndeplinirea efectivă a obligației de plată și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În ședința publică din data de 7 decembrie 2022, pârâta B.. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 732 din 9 iunie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.., ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 1535A din 21 noiembrie 2023, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelul incident declarat de apelanta - pârâtă B.. împotriva sentinței civile nr. 732 din 9 iunie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu apelantul-reclamant A., ca nefondat. A admis apelul principal declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 732 din 9 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu apelanta - pârâtă B.. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că: A admis, în parte, cererea de chemare în judecată. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.808,4 RON, cu titlu de prejudiciu material, plus dobânda legală penalizatoare de la data scadenței și până la data plății efective și a sumei de 6.000 RON cu titlu de prejudiciu moral. A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1535 din 21 noiembrie 2023 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, a declarat recurs intimata B.. Aceasta solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, la instanța de apel, apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta arată că instanțele de fond au respins, în mod eronat, excepția prescripției dreptului material la acțiune cu motivarea că aceasta a fost întreruptă prin cererea de constituire ca parte civilă. În realitate, incidentul a avut loc la data de 23 decembrie 2016, intimatul suferind mai multe intervenții chirurgicale la data de 23 decembrie 2016, 31 ianuarie 2017 și 26 septembrie 2018. La data de 10 ianuarie 2018, acesta a dat o declarație în sensul că se constituie parte civilă, fără a preciza suma pe care o pretinde, actul nerespectând cerințele impuse de dispozițiile art. 20 alin. (2) din C. proc. civ.. Or, nerespectarea acestor cerințe se sancționează cu nulitatea cererii pentru vicii de formă. Recurenta apreciază că, în contextul în care timp de 5 ani intimatul nu a indicat, în cadrul urmăririi penale, care sunt pretențiile sale, ce reprezintă acestea și care sunt mijloacele de probă pe care își întemeiază aceste pretenții, cererea sa nu reprezintă o manifestare de voință de ieșire din pasivitate. C. civ. nu stabilește că o cerere de constituire parte civilă, inadmisibilă, întrerupe cursul prescripției extinctive, astfel încât să se poată aprecia că un nou termen va curge de la comunicarea ordonanței de clasare. Arată că intimatul a transmis o notificare de punere în întârziere la data de 5 august 2019, fără a introduce cererea de chemare în judecată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 2540 din C. civ.. Acțiunea a fost înregistrată la data de 26 iulie 2022, astfel că nu a operat o întrerupere a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. În consecință, față de argumentele expuse, recurenta solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Acesta a arătat, în esență, că singura critică formulată vizează respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, dar că soluția instanței de apel este legală, sub acest aspect. A formulat o cerere de constituire parte civilă în litigiul penal, care a avut ca efect întreruperea prescripției dreptului la acțiune. Prin urmare, dreptul său la despăgubiri nu s-a prescris, criticile din cererea de recurs fiind nefondate.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția din data de 18 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a fixat termen, pentru judecata recursului, la data de 20 iunie 2024. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul căii extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1535A din 21 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, pe care recurenta o apreciază ca fiind afectată de motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prioritar, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, se critică hotărârea instanței de apel doar cu privire la incidența instituției prescripției dreptului la acțiune. Prin argumentele concrete de nelegalitate, subsumabile unicului motiv de recurs formulat, recurenta susține respingerea nelegală a excepției prescripției dreptului material la acțiune, rezultat al interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 2523 și art. 2528 din C. civ. și ale art. 20 din C. proc. pen. Recursul astfel formulat pune în discuție aplicarea normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă, la situația de fapt din cauza dedusă judecății, astfel că, pentru verificarea legalității deciziei atacate din perspectiva susținerilor formulate de recurentă se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esențiale ale prezentului proces, întrucât acestea relevă reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanța de apel și, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunii litigioase constând în modificarea cursului prescripției extinctive. În acest sens, Înalta Curte reține că obiectul cererii deduse judecății, în prezenta cauză, îl constituie solicitarea intimatului A. de obligare a recurentei B.. la plata unor sume de bani decurgând din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a vătămării sale corporale, la data de 23 decembrie 2016. Prin ordonanța pronunțată la data de 28 decembrie 2016, Biroul de Investigații Criminale din cadrul secției 6 Poliție a dispus, în dosarul nr. x/2016, începerea urmăririi penale cu privire la infracțiunea de nerespectare a măsurilor legale de sănătate și securitate în muncă. La data de 10 ianuarie 2018, intimatul A. a formulat o cerere, în fața organului penal, în care a arătat expres că solicită tragerea la răspundere a B.., împotriva căreia se constituie parte civilă, cu o sumă pe care o va comunica ulterior, după finalizarea intervențiilor medicale. Cauza penală a fost clasată, prin ordonanța din data de 26 octombrie 2022, care a fost comunicată părților la data de 8 noiembrie 2022. Raportat la aceste aspecte de fapt, instanțele de fond au reținut că cererea de constituire de parte civilă a avut ca efect întreruperea termenului de prescripție, acesta curgând, din nou, de la data comunicării ordonanței de clasare. Soluția este criticată prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta apreciind că încalcă dispozițiile art. 2523 și 2528 din C. civ. și art. 20 din C. proc. civ.. Această critică este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 2523 din C. civ. "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui." Iar potrivit prevederilor art. 2528 din același act normativ "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Din conținutul textelor de lege se observă că cele două reglementări legale sunt similare și instituie două momente alternative, în funcție de care se calculează termenul de prescripție: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar cel de-al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). Legiuitorul nu a avut în vedere momentul cunoașterii întinderii pagubei, ci pe cel al cunoașterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. În considerarea acestor dispoziții legale, așa cum a reținut instanța de apel, termenul de prescripție a început să curgă la momentul la care a avut loc accidentul, respectiv 23 decembrie 2016, aspect necontestat de părți. Înalta Curte reține că situația particulară în cauza pendinte implică analiza problemei prescripției pornind de la împrejurarea că intimatul s-a constituit parte civilă în procesul penal, în termenul prevăzut de legea procesual - penală, deci a acționat pentru realizarea dreptului său, într-un cadru specific, așteptând, în mod firesc, să se soluționeze cauza penală și sub aspectul laturii civile. Recurenta susține că declarația dată în cursul urmăririi penale, prin care intimatul a arătat în mod expres că se constituie parte civilă, dar că nu poate preciza suma decât după ultima intervenție medicală, nu produce efecte, fiind viciată sub aspectul conținutului, întrucât nu respectă cerințele impuse de dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. potrivit cu care "1. Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept. 2. Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază." Însă, așa cum rezultă din textul legal menționat, pentru ca această constituire de parte civilă să fie conformă prevederilor legale, persoana vătămată ar trebuit ca, până la începerea cercetării judecătorești, să indice natura pretențiilor (materiale și/sau morale), întinderea acestora (cuantumul în concret al sumelor de bani solicitate), motivele și probele de care înțelege să se folosească la dovedirea lor. Or, cauza penală a fost clasată, aspectul litigios nu a ajuns în fața instanței penale, astfel că limita temporală pentru completarea cererii de constituire de parte civilă cu cuantumul pretențiilor, nu a fost atinsă. Însă, manifestarea de voință a intimatului îmbracă forma unei cereri de constituire ca parte civilă, apte să producă efecte. Potrivit dispozițiilor art. 2537 alin. (3) din C. civ.,"Prescripția se întrerupe: 3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă." Iar potrivit prevederilor art. 2541 alin. (6) din același act normativ "În cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripția a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanței penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea." Astfel, este evidentă intenția legiuitorului de a proroga efectul întreruptiv de prescripție al actului procedural prin care persoana vătămată își exprimă intenția de a recupera prejudiciul de la autorii faptei circumscrise ilicitului penal, până la momentul în care acesteia i se aduce la cunoștință de autoritatea statală, în căderea căreia era soluționarea cererii sale, că această finalitate nu mai poate fi realizată, din motive care, cu puterea evidenței, nu îi sunt imputabile și, prin urmare, nici nu ar putea fi sancționată prin reținerea prescripției în procesul civil și respingerea formală a demersului său formulat în fața instanței civile, ca urmare a lăsării ca nesoluționată a laturii civile din procesul penal. În caz contrar, ar fi deturnată însăși finalitatea instituției civile a prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență a creditorului, care nu face demersuri de recuperare a prejudiciului său. Sub acest ultim aspect, concepția legiuitorului nu este una formalistă, câtă vreme menționează, în mod expres, că produce efect întreruptiv de prescripție inclusiv actul de procedură nul pentru lipsă de formă (art. 2539 alin. (1) ipoteza finală din C. civ.), concepție în raport de care nu prezintă nicio relevanță, pentru problema de drept în discuție, dacă manifestarea de voință a intimatului de a i se repara prejudiciul produs prin săvârșirea faptei ilicite, astfel cum este aceasta inserată în mod explicit în cuprinsul actului de sesizare a organului de cercetare penală, respectă exigențele procedurii penale. Situația reprezintă o aplicație particulară a regulii "penalul ține în loc civilul", cuprinsă în dispozițiile art. 19 din C. proc. pen. Prin această modalitate de reglementare, pe plan intern, a prescripției extinctive în ipoteza particulară supusă analizei, s-a dat eficiență garanțiilor corespunzătoare dreptului la un proces echitabil incorporate în art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, intimatul A. a formulat cererea în termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data la care a încetat cauza întreruperii, respectiv data comunicării ordonanței de clasare, susținerile contrare fiind nefondate. Înalta Curte reține că, în prezenta speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2540 din C. civ., invocat de recurentă, cauza de întrerupere pe care o reglementează nefiind susținută de intimat și nici reținută de către instanțele de fond. De altfel, demersul recurentei și criticile formulate de aceasta nesocotesc însuși fundamentul și rațiunea instituirii prescripției extinctive, aceea de a sancționa atitudinea pasivă a titularului unui drept în valorificarea acestuia, ceea ce în speță este contrazis de diligențele efectuate de către intimat. Dat fiind că dispozițiile legale indicate de recurentă au fost aplicate, în mod corect, de către instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.