ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1739/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamantele A. și B., în calitate de succesoare în drepturi ale defunctului C., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D. S.R.L. și E., obligarea acestora la plata, în solidar, a sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune compensatorii pentru prejudiciul material cauzat reclamantei B., respectiv a sumei de 750.000 RON, reprezentând prejudiciu moral cauzat ambelor reclamante, cu cheltuieli de judecată.

La data de 10 decembrie 2018, reclamantele au depus o cerere adițională, prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a proprietarului navei, F. La termenul de judecată din data de 16 iulie 2019, reclamantele au formulat o cerere de renunțare la judecată în contradictoriu cu F.

Prin sentința civilă nr. 3698 din 25 octombrie 2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a luat act de cererea de renunțare la judecată în contradictoriu cu pârâta F., formulată de reclamantele A. și B.. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D. S.R.L. și a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu această parte, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, acțiunea formulată de cele două reclamante în contradictoriu cu pârâta E., obligând-o pe aceasta la plata către reclamanta B. a sumei de 100.000 RON, reprezentând daune compensatorii. A obligat-o pe pârâta E. la plata sumei de 40.000 RON, către fiecare reclamantă, cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 1.976,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, câte 988,4 RON pentru fiecare reclamantă, în limita pretențiilor admise.

Prin decizia nr. 71/C din 9 martie 2023, Curtea de Apel Constanța – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta E. împotriva sentinței nr. 3698 din 25 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante B. și A..

A admis apelul formulat de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. și D. S.R.L., împotriva sentinței nr. 3698 din 25 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Constanța – secția I civilă. A schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâta E. la plata către reclamanta B. a sumei de 41.605,33 USD, echivalentă în RON la data plății efective, cu titlu de daune compensatorii pentru prejudiciul material. A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. A obligat-o pe intimata-pârâtă E. la plata către apelantele-reclamante a sumei de 1.487 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva deciziei nr. 71/C din 9 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția I civilă au declarat recurs reclamantele A. și B., precum și pârâta E..

Recursul reclamantelor A. și B.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentele-reclamante au susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 47 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 3 din H.G. nr. 83/2003, excepția lipsei calității procesuale pasive a D. S.R.L. fiind neîntemeiată.

Au arătat că D. S.R.L. a îndeplinit rolul de agent de personal navigant, prestând servicii de selecție și plasare a personalului navigant maritim sau fluvial român pe nave care arborează pavilion român ori străin, în baza ofertelor de locuri de muncă transmise de armatori/operatori. Potrivit normelor de drept aplicabile, această agenție are dreptul de a angaja, pe baza unui contract individual de muncă, încheiat în temeiul contractului colectiv de muncă, pe o perioadă determinată, personal navigant.

Conform contractului individual de muncă încheiat între agenție și personalul navigant (în speță, defunctul C.), personalul navigant se detașează la armatorul solicitant.

Art. 47 alin. (3) din Codul muncii stabilește că angajatorul, care detașează, are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru ca angajatorul, la care s-a dispus detașarea, să își îndeplinească integral și la timp toate obligațiile față de salariatul detașat. Conform alin. (4) al aceluiași articol, în situația în care angajatorul, la care s-a dispus detașarea, nu își îndeplinește integral și la timp toate obligațiile față de salariatul detașat, aceste obligații trebuie îndeplinite de angajatorul care a dispus detașarea (D. SRL).

În aceste condiții, recurentele au susținut că este de necontestat că și pârâta D. S.R.L. avea aceleași obligații privind asigurarea respectării standardelor de sănătate și securitate în muncă precum pârâta E..

Deși instanța de apel a reținut existența faptei ilicite doar în sarcina pârâtei E., cât timp și intimata-pârâtă D. S.R.L. era ținută de aceleași obligații, recurentele-reclamante au arătat că raționamentul instanței de apel în privința existenței faptei ilicite se aplică, în totalitate, și pârâtei D. S.R.L..

Considerentele instanței de apel cu privire la faptul că instanța a fost învestită cu o acțiune în atragerea răspunderii civile delictuale, astfel că prevederile Codului muncii și ale H.G. nr. 83/2003 nu ar fi aplicabile, sunt nelegale, întrucât instanța de apel nu a avut în vedere că obligația de a asigura condiții sigure de muncă, ce incumbă ambilor angajatori, nu este opozabilă doar salariatului, exclusiv, în baza unui contract de muncă. Obligația anterior menționată este legală, fiind opozabilă și terților care au fost vătămați de nerespectarea acesteia.

Chiar dacă la bordul navei se încheie, de către personalul navigant, cu armatorul/operatorul/reprezentantul acestuia, un contract de îmbarcare prin care sunt stabilite condițiile specifice de muncă și de viață la bordul navei, acest contract nu are, sub nicio formă, ca efect, încetarea contractului individual de muncă încheiat cu angajatorul, ci echivalează cu o convenție separată privind locul și felul muncii.

Astfel, nu se poate vorbi despre două contracte de muncă încheiate cu angajatori diferiți, ci despre un contract de muncă alcătuit din două componente, având în vedere calitatea părților din cadrul contractului de muncă, respectiv "angajator" pentru D. S.R.L. și "angajat" pentru C..

Convenția nr. 22 din 24 iunie 1926 privind contractul de angajare al navigatorilor, ratificată de România prin O.G. nr. 16/2000, aprobată prin Legea nr. 155/2000, se referă la contractul de angajare a navigatorilor, iar printre elementele ce trebuie să se regăsească în acest contract este și numele navei la bordul cărora navigatorul se angajează și execută serviciul.

Contractul de muncă încheiat de C. cu pârâta D. S.R.L. a respectat normele Convenției nr. 22/1926, conținând elementele esențiale specifice contractului individual de muncă.

Recurentele-reclamante au susținut că art. 18 alin. (1) din Codul Muncii, raportat la art. 4 din Directiva nr. 91/533/CEE, cuprinde dispoziții care instituie, în sarcina angajatorului, obligația de a informa angajatul care își va desfășura activitatea în străinătate cu privire la durata angajării în străinătate, moneda în care urmează să se facă plata remunerației, prestațiile în bani sau în natură care însoțesc angajarea în străinătate, și, dacă este cazul, condițiile de repatriere. Potrivit contractului individual de muncă, toate aceste informații i-au fost furnizate de societate numitului C., iar, prin semnarea contractului, părțile au fost de acord cu termenii și condițiile angajării.

Astfel, recurentele-reclamante au arătat că este de necontestat faptul că intimata D. S.R.L. a îndeplinit rolul de angajator, în sarcina acesteia existând obligația de a lua toate măsurile de siguranță și de securitate la bordul navei Huahine, iar calitatea de armator a societății E. nu înlătură răspunderea pârâtei D. S.R.L., care este parte a raportului juridic dedus judecății, excepția lipsei calității procesuale pasive fiind neîntemeiată.

Recurentele-reclamante au apreciat și că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborate cu cele ale art. 1349, art. 1385, art. 1388 și art. 1391 din C. civ.

Conform art. IV pct. 1 din Convenția internațională privind contractul de muncă al personalului navigant, adoptată în 2006 de Organizația Internațională a Muncii și ratificată de România, personalul navigant are dreptul la un loc de muncă sigur, care îndeplinește toate standardele de securitate.

Au invocat prevederile normei A 4.2 alin. (1) și alin. (7) și ale normei A 4.3, precum și dispozițiile art. 1349, 1359, 1381, 1388, 1390 și 1391 din C. civ., arătând că decizia recurată este nelegală sub aspectul determinării întinderii prejudiciului material, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1385 și 1388 din C. civ.

Recurentele-reclamante au menționat că instanța de apel a argumentat determinarea întinderii prejudiciului material plecând de la prevederile art. 1388 din C. civ., având o argumentare contradictorie în ceea ce privește daunele pentru decesul în timpul serviciului, la nivelul celor convenite contractual, respectiv 96.909 USD pentru anul 2015 (damnum emergens). Sub acest aspect, instanța de apel a achiesat la argumentația instanței de fond, reținând că această cuantificare a prejudiciului ar presupune aplicarea, cu prioritate, a regulilor materiei răspunderii contractuale.

Au susținut că, la determinarea întinderii prejudiciului material, instanța de apel a ignorat perioada rămasă, până la care C. ar fi putut activa în câmpul muncii (până la vârsta de 65 ani), perioadă în raport de care prejudiciul total se ridică la suma de 700.800 USD, echivalentul sumei de 3.064.668,5 RON, precum și dispozițiile art. 1385 din C. civ.

Recurentele-reclamante au apreciat că neexecutarea integrală a contractului de către C. a survenit ca urmare a culpei angajatorului și a operatorului, care nu au respectat obligațiile asumate prin contract și prin convențiile internaționale cu privire la siguranța navigatorilor. Au considerat că este relevantă în cauza dedusă judecății și perioada rămasă de la data dispariției (5.08.2015), până la momentul la care ar fi survenit pensionarea acestuia (2023).

Au afirmat că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1388 din C. civ., pe de o parte, limitând prejudiciul la venitul anual net, iar, pe de altă parte, prin ignorarea art. 1385 din acest act normativ, care îndreptățește partea care a suferit prejudiciul la obținerea despăgubirilor pentru un prejudiciu viitor.

Numitul C. a activat ca personal navigant timp de peste 30 ani, iar probabilitatea ca acesta să nu mai fi muncit în ultimii opt ani și să renunțe la pensia contributivă era redusă. Examenul medical, realizat la îmbarcare, a relevat faptul că acesta era apt de muncă, având gradul de ofițer mecanic II, fiind a treia persoană în grad de la bordul navei. După o viață de muncă, în care s-a perfecționat constant pentru a promova în grad, interpretarea dată de instanța de apel este una restrictivă și nu ține cont de probabilitatea ridicată a obținerii avantajelor de ordin material pe care C. o avea la momentul dispariției/decesului.

Recurentele-reclamante au apreciat că se impune reformarea deciziei recurate sub aspectul cuantumului prejudiciului material stabilit de instanța de fond, în legătură cu beneficiul nerealizat, constând în salariile neîncasate pentru viitor (lucrum cessans) și stabilirea unui prejudiciu material, cu respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Recurentele-reclamante au menționat că decizia recurată contravine prevederilor art. 1349 alin. (2) raportate la cele ale art. 1391 din C. civ., sub aspectul stabilirii întinderii prejudiciului moral

Instanța de apel a menținut dispozițiile instanței de fond cu privire la întinderea prejudiciului moral, reținând că valoarea stabilită de instanța de fond respectă raportul de proporționalitate între pierderea suferită și efectul de atenuare care trebuie să caracterizeze despăgubirile pentru prejudiciul moral.

Decizia recurată încalcă prevederile art. 1349 alin. (2) din C. civ., care impun obligația de despăgubire, raportate la cele ale art. 1391 din același cod, conform cărora persoanele care au suferit un prejudiciu moral sunt îndreptățite la repararea acestuia.

Aprecierea instanței de apel ignoră întinderea prejudiciului moral cauzat de moartea tatălui, respectiv a soțului recurentelor, proporționalitatea despre care a făcut vorbire instanța de fond nefiind respectată.

Judecătorul poate și trebuie să aprecieze importanța prejudiciului moral cauzat, în funcție de importanța valorii lezate pentru persoanele vătămate, pentru a se proceda la repararea corectă a acestuia.

Pe lângă dispariția și decesul tatălui, respectiv a soțului, recurentelor, care nu au putut fi explicate de intimate, acestea au trăit în incertitudine, depunând nenumărate eforturi pe lângă instituțiile statului român, inclusiv misiunile diplomatice/oficiile consulare ale României în China, poliția din Constanta, precum și la Consulatul Republicii Populare Chineze din Constanța, fără a obține o informație care să releve ce s-a întâmplat, cu adevărat, în noaptea de 05.08.2015 la bordul navei Huahine, IMO nr. x.

Deși instanțele de fond și de apel au recunoscut că existența prejudiciului moral nu trebuie dovedită, iar acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu este exclusă, acestea nu au explicat motivul pentru care au stabilit că suma de 40.000 RON pentru fiecare recurentă-reclamantă este echitabilă pentru toată suferința lor.

La aprecierea cuantumului despăgubirii prejudiciului moral, recurentele consideră că trebuie să se aibă în vedere, inclusiv, comportamentul pârâtelor de-a lungul timpului și toată suferința care le-a fost cauzată. Pe lângă faptul că operațiunea de căutare a fost începută la mai bine de 5 ore după dispariția numitului C., ceea ce a diminuat, cu totul, șansele unui rezultat pozitiv, operatorul navei nu a depus la dosarul cauzei informații oficiale cu privire la evenimentul din 05.08.2015, în special rezultatul anchetei, care era obligatorie din moment ce nava Huahine a ajuns în portul de destinație fără echipajul complet.

Nu a fost efectuată o investigație oficială de către autoritățile chineze, și există și culpa operatorului navei, care avea obligația de a se asigura că o asemenea anchetă are loc. Operatorul a procedat doar la efectuarea unei investigații private, lipsită de obiectivitate și imparțialitate, necorespunzătoare standardelor unei anchete oficiale.

Deși le-au fost transmise solicitări pentru a li se pune la dispoziție recurentelor-reclamante documente și informații în legătură cu dispariția tatălui, respectiv soțului lor, tot ceea ce au primit a fost lipsă de empatie și o atitudine plină de aroganță, fiindu-le refuzată, inclusiv, activarea poliței de asigurare conform contractului colectiv de muncă, deși treceau printr-o suferință imposibil de descris și pierduseră sprijinul moral și financiar.

Recurentele-reclamante au făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslavsky contra Regatului Unit), arătând că, în cauza dedusă judecății, suma acordată cu titlu de daune morale nu reprezintă un raport rezonabil cu suferința creată prin pierderea tatălui și a soțului, în condiții neelucidate nici până în prezent.

Înalta Curte a subliniat faptul că, în materia daunelor morale, instanțele naționale, conform jurisprudenței CEDO, trebuie să statueze în echitate asupra despăgubirilor acordate victimelor, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

Particularitatea cauzei deduse judecății constă în faptul că recurentele-reclamante, până la declararea morții pe cale judecătorească, au avut speranța că soțul/respectiv tatăl lor este în viață. Suferința cauzată de dispariția sa, starea de incertitudine și de speranță și culpa de care au dat dovadă intimatele fac ca prejudiciul să fie necuantificabil.

Au susținut că instanța de apel, dacă ar fi interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 1349 și ale art. 1391 din C. civ., ar fi trebuit să analizeze cu atenție intensitatea și durata suferințelor psihice ale recurentelor, determinate de gravitatea pierderii suferite, relațiile afective caracterizate de puternice sentimente de afecțiune, suportul material asigurat de victimă în timpul vieții, precum și orice alte împrejurări concrete ale cauzei care să conducă la acordarea daunelor, în mod echitabil și proporțional cu suferințele îndurate. Singura preocupare a instanței de apel a fost aceea ca recurentele-reclamante să nu se îmbogățească fără just temei, fiind ignorată drama familiei lor, suma de 40.000 RON fiind apreciată că poate compensa pierderea unui membru al familiei, în condiții neelucidate, la peste 10.000 km de casă.

Recurentele-reclamante au invocat jurisprudența internă în materie, respectiv criteriile stabilite pentru determinarea daunelor morale (criteriul echității care presupune existența unei corespondențe între prejudiciul încercat și dimensiunea despăgubirii, criterii referitoare la consecințele negative suferite în plan fizic, psihic și afectiv, la importanta valorilor lezate și la măsura în care acestea au fost lezate), apte să conducă la stabilirea unei sume care să reprezinte o justă și reală despăgubire, și care să nu reprezinte o sancțiune excesivă pentru autorul faptei prejudiciabile ori venituri necuvenite părților civile.

Recursul pârâtei E.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1357, 1358 și 1481 din C. civ., reținând că dispariția unui navigator de la bordul unei nave, în condiții neelucidate ulterior, reprezintă o dovadă că, la bordul navei respective, nu erau implementate măsuri adecvate de siguranță pentru personalul navigant. Totodată, curtea a considerat că activitatea de căutare a navigatorului dispărut nu a fost adecvată, întrucât navigatorul nu a fost găsit.

Recurenta-pârâtă a susținut că soluția instanței de apel, care și-a însușit raționamentul primei instanțe, se bazează pe prezumția de culpă a angajatorului în situația dispariției navigatorului. O astfel de prezumție nu există în lege, astfel încât instanța de apel să poată proceda la valorificarea ei.

Practic, instanța de apel a negat eforturile pârâtei de a crea un mediu sigur, în conformitate cu legea aplicabilă și nu a acordat atenție împrejurării că, în mod inexplicabil, navigatorul C. a părăsit sala mașinii în care își desfășura serviciul, deși nu avea nevoie să facă acest lucru.

În afara oricărei reglementări legale, care să permită un astfel de raționament, cu încălcarea dispozițiilor art. 1481 din C. civ., instanța de apel a apreciat că obligația pârâtei, de a se asigura că de la bordul navei nu dispare niciun navigator, ar fi o obligație de rezultat. Curtea a apreciat că dispariția unui navigator de la bordul navei nu poate fi decât din vina angajatorului, ignorând posibilitatea ca dispariția să fie cauzată și de culpa acestuia.

În acord cu Convenția internațională privind contractul de muncă al personalului navigant (MLC), norma A4.3 din Titlul 4 - Protecția sănătății, asistență medicală și servicii sociale, recurenta-pârâtă a adoptat toate măsurile și a procurat toate mijloacele rezonabile și posibile pentru ca la bordul M/V Huahine să existe un mediu de lucru sigur pentru navigatori, dovezile fiind depuse la dosarul cauzei (obținerea certificărilor la zi pentru navă, realizarea inspecțiilor periodice, instruirea personalului navigant etc.).

A susținut că s-a dovedit că, după dispariția navigatorului C., s-au luat măsurile de alertare și s-au desfășurat activitățile de căutare pe care legislația aplicabilă și procedurile interne le impuneau.

Curtea a ignorat faptul că, în contractul de îmbarcare – art. 26.5 din contractul colectiv de muncă "IBF Collective Bargain Agreement 2015 – 2017" (PNO/E. IBF CBA 2015 – 2017), posibilitatea dispariției unui navigator, în timp ce se află în serviciu, a fost acceptată de părțile raportului de muncă, în sensul că, "În cazul în care un navigator dispare pe mare, în timp ce este angajat la Companie, inclusiv dispariția din greșeală sau ca urmare a pericolului maritim sau a altui pericol similar, dar excluzând dispariția din cauza unui act de sinucidere sau dispariția în port, compania trebuie să plătească aceleași sume ca cele specificate pentru pierderea vieții – deces în serviciu din Anexa 3, unui beneficiar nominalizat și fiecărui copil dependent, până la maximum 4 (patru) sub 18 ani. Dacă navigatorul nu lasă niciun beneficiar nominalizat, suma menționată mai sus se plătește persoanei sau organismului împuternicit prin lege, sau în alt mod, pentru a administra averea navigatorului."

Dispariția navigatorilor în timpul serviciului reprezintă un risc real pe care atât armatorii, cât și navigatorii, îl au în vedere, armatorii luând măsuri consistente pentru dotarea și verificarea navelor, cât și pentru a se asigura că navigatorii nu urcă la bord decât după ce sunt temeinic instruiți în privința siguranței personale în timpul serviciului pe navă. Totuși, este o realitate că pericolul mării implică și pericolul dispariției pe mare, acesta fiind și scopul pentru care armatorii și sindicatul navigatorilor au negociat o compensație plătibilă într-o astfel de situație.

În acest context, constatarea instanței de apel, în sensul că angajatorul maritim are o obligație de rezultat, în sensul ca navigatorul să nu dispară în timp ce se află pe mare ori să întreprindă activitatea de căutare a navigatorului dispărut până când acesta este găsit, semnifică o necunoaștere a specificului activității maritime și a raportului obligațional relevant în speță, reprezentând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1481 alin. (1) din C. civ. și o încălcare a celor prevăzute de art. 1481 alin. (2) și (3) din același cod.

Recurenta-pârâtă a apreciat că este lipsită de realism reținerea instanței de apel că vina sa pentru dispariția navigatorului și pentru imposibilitatea elucidării cauzei este evidentă, întrucât nu a instalat un sistem de supraveghere video la bordul navei.

Or, nu există nicio dispoziție legală care să impună o astfel de măsură și dacă ea ar fi existat, atunci toate navele maritime ar fi trebuit dotate, la construirea lor, cu sisteme de supraveghere video. Împrejurarea că nava Huahine, care este de mari dimensiuni, nu este dotată cu sistem de supraveghere video, nu reprezintă o dovadă a culpei recurentei-pârâte, iar faptul că o astfel de dotare nu a fost procurată nu se datorează intenției de a ascunde faptele petrecute la bord, ci împrejurării că efortul economic implicat face ca dotarea să fie prohibitivă.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că a săvârșit cu vinovăție fapta ilicită, apreciind ca fiind fondate pretențiile reclamantelor, în limita sumelor acordate.

În ceea ce privește suma acordată reclamantei B. cu titlu de prejudiciu material, a susținut că, și în situația în care instanța de recurs ar aprecia că nu s-ar putea reține afirmațiile recurentei-pârâte cu privire la inexistența faptei ilicite, acordarea tuturor salariilor previzibile ale navigatorului dispărut, scadente după data decesului acestuia (05.08.2015), contravine dispozițiilor art. 319 alin. (1), art. 340 și art. 341 din C. civ.

A arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că veniturile previzibile din muncă ale navigatorului C. reprezintă venituri comune la care reclamanta B. este îndreptățită conform patrimoniului comunitar devălmaș, în condițiile în care regimul matrimonial al G. a încetat la data de 05.08.2015, ca urmare a decesului soțului său.

Curtea a constatat, în mod eronat, că veniturile previzibile ale navigatorului, scadente după 05.08.2015 (considerată data decesului său), sunt venituri comune, în condițiile în care dispozițiile legale citate la paragraful anterior exclud expres această posibilitate.

Prin urmare, susținerea repetată a reclamantelor, la care și instanța de apel a făcut referire în expunerea de motive, în sensul că pârâta a refuzat "să activeze polița de asigurare" este lipsită de relevanță juridică în cauză, întrucât dreptul la compensația prevăzută la art. 26 din contractul colectiv de muncă, în situația dispariției navigatorului, are valoarea juridică a unei stipulații pentru altul (art. 1284 din C. civ.), cu condiția ca terțul beneficiar să dovedească îndeplinirea anumitor cerințe, pe care reclamantele din prezenta cauză nu le-au dovedit.

Prin întâmpinarea depusă la data de 31 iulie 2023, recurentele-reclamante au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului pârâtei E. și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din data de 28 martie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantele A. și B., precum și de pârâta E. împotriva deciziei nr. 71/C din 9 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prezentul litigiu are ca obiect o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care soția supraviețuitoare și descendentul direct al victimei C. solicită obligarea pârâtelor E., operatorul navei, și D. S.R.L, agent de crewing, la plata daunelor morale și a daunelor compensatorii pentru decesul soțului, respectiv tatălui, ofițer mecanic pe nava Huahine, dispărut de la bordul navei, la data de 5 august 2015, și declarat decedat la această dată prin sentința civilă nr. 6164/22.07.2020 a Judecătoriei Constanța.

Prima instanță a admis cererea doar împotriva armatorului pe care l-a obligat la plata a 100.000 RON daune compensatorii și a câte 40.000 RON cu titlu de daune morale pentru fiecare dintre reclamante. Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut, în esență, că agentul de crewing nu și-a asumat o responsabilitate în legătură cu modul de operare a navei după îmbarcarea angajatului, acționând în numele și pe seama E., și a considerat că răspunderea revine operatorului navei, cel căruia proprietarul i-a încredințat responsabilitatea de a exploata nava și care avea obligația de a asigura sănătatea și securitatea în muncă la bordul acesteia.

În condițiile în care reclamantele au invocat un prejudiciu având drept cauză nerespectarea de către operatorul navei a obligațiilor care se circumscriu asigurării securității în muncă la bordul vasului comercial, în principal s-a reținut că circumstanțele în care s-a produs incidentul și demersurile ulterioare antamate au relevat existența unei faptei ilicite a operatorului sub forma unui lanț de omisiuni culpabile aflate în legătură de cauzalitate directă cu prejudiciul invocat reclamante în acțiune.

Astfel, s-a reținut că operatorul navei nu a depus la dosar informații oficiale cu privire la eveniment, în special rezultatul anchetei autorităților chineze, în condițiile în care acesta avea obligația de a asigura o anchetă obiectivă și imparțială, ancheta realizată printr-o firmă privată angajată de operatorul navei neavând aceeași valoare juridică.

Întrucât nu s-a dovedit că a existat un act de sinucidere, a instanța a reținut culpa prezumată a operatorului navei întrucât producerea unui eveniment care generează dispariția unui membru al echipajului este posibilă numai în condițiile în care armatorul nu ia toate măsurile pentru evitarea incidentului. De asemenea, a imputat acestuia că nu a asigurat camere de vederi la bord, apreciind că răspunde atât pentru prejudiciile previzibile, cât și pentru cele pe care nu le-a prevăzut, dar care totuși s-au produs.

Cu privire la prejudiciul material, instanța a reținut că reclamantele nu au primit nicio remunerație cu titlu de despăgubire, deși existau prevederi în contractul de angajare vizând intervenția unei situații de acest fel, însă această clauză contractuală nu a fost activată.

Prin urmare, a apreciat că pot fi acordate despăgubiri materiale pentru răspunderea civilă delictuală a armatorului, într-un raport rezonabil de proporționalitate cu cel convenit contractual.

Cu privire la prejudiciul nepatrimonial, a constatat că existența lui nu mai trebuie dovedită, traumele sufletești fiind dincolo de orice dubiu, și a menționat criteriile complementare în baza cărora a stabilit compensațiile morale.

Instanța de apel a respins apelul pârâtei E. și a admis apelul reclamantelor, majorând daunele compensatorii la 41.605,33 USD. Pentru a pronunța această hotărâre a reținut că agentul de crewing nu are calitate procesuală pasivă, astfel cum a hotărât și instanța de fond, pentru că dispozițiile H.G. nr. 83/2003 nu sunt aplicabile în cauza de față, nefiind învestită cu un litigiu de muncă care să aibă ca obiect răspunderea contractuală izvorâtă din contractul individual de muncă, ci cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în cadrul căreia vinovăția nu poate fi reținută decât în sarcina persoanei căreia îi revenea obligația de a asigura condițiile necesare pentru siguranța la bordul navei, și anume armatorul.

În plus, a apreciat că nu a operat o detașare a angajatului de la D. la E., ci a fost încheiat un contract de muncă în care agentul de crewing a acționat doar în calitate de mandatar.

În ceea ce privește fondul dedus judecății, curtea de apel a reținut că nu a fost contestat că în cauză se aplică regulile răspunderii civile delictuale și nu cele ale răspunderii contractuale și că poate fi reținută existența unei răspunderi civile delictuale în baza Convenției internaționale privind contractul de muncă al personalului navigant, norma A4.3 din Titlul 4 - Protecția sănătății, asistență medicală și servicii sociale, conform căreia armatorul era obligat să stabilească, ca obligație de rezultat, un mediu sigur pentru desfășurarea activității la bordul navei.

Cum acesta nu s-a conformat obligației, dovada fiind reprezentată de însuși faptul dispariției unui membru al echipajului în condiții neelucidate, nu poate fi exonerat de răspundere pentru modul în care a acționat înainte și după dispariția mecanicului de bord.

Instanța de prim control judiciar a reevaluat întinderea prejudiciului material prin raportare la salariul la care ar fi avut dreptul victima pe toată perioada contractuală, fără a avea în vedere clauza din contractul de muncă ce trimitea la acordul colectiv de negociere (96.909 USD) întrucât nu s-a reținut existența unei răspunderi contractuale, ci o răspundere civilă delictuală.

În privința daunelor morale, instanța de apel a apreciat că valoarea stabilită respectă raportul de proporționalitate între prejudiciul și paguba suferită, astfel încât nu este necesară reformarea cauzei în privința hotărârii atacate.

Ambele părți au declarat recurs.

În ceea ce le privește pe reclamante, printr-un prim motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acestea au susținut încălcarea dispozițiilor art. 47 alin. (3) Codul muncii raportat la art. 3 din H.G. nr. 83/2003 în sensul că a fost greșit admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a societății D. S.R.L. care, în calitate de agent de personal navigant, a prestat serviciul de selecție și de plasare a personalului și a încheiat un contract individual de muncă cu victima, în baza căruia l-a detașat la armatorul solicitant.

Susțin recurentele că, în conformitate cu dispozițiile art. 47 alin. (3) din Codul muncii potrivit cărora: "Angajatorul care detașează are obligația de a lua toate măsurile necesare pentru ca angajatorul la care s-a dispus detașarea să își îndeplinească integral și la timp toate obligațiile față de salariatul detașat", această pârâtă avea aceleași obligații privind asigurarea respectării standardelor de sănătate și de securitate în muncă precum pârâta E. în calitate de operator al navei. Chiar dacă la bordul navei a fost încheiat un contract de îmbarcare, consideră că aceasta este o convenție separată privind locul și felul muncii și nu exonerează de răspundere angajatorul din România care a încheiat contractul de muncă.

Critica este nefondată. În mod corect instanțele devolutive au interpretat și aplicat prevederile art. 3 și 4 din H.G. nr. 83/2003 potrivit cărora agențiile de personal navigant pot să angajeze personalul navigant fie prin încheierea unui contract individual de muncă de perioadă determinată în nume propriu cu detașarea personalului la armator (art. 3), fie pot desfășura activități de intermediere a angajării personalului navigant, caz în care personalul navigant încheie contract individual de îmbarcare direct cu armatorul sau cu reprezentantul legal al acestuia, prin care sunt stabilite durata și natura îmbarcării, indemnizația, despăgubirile în cazul accidentelor de muncă și al bolilor profesionale, transportul la și de la bordul navei, condițiile specifice de muncă și de viață la bordul navei, precum și obligațiile personalului navigant, corespunzător funcției, având la bază contractul colectiv de muncă, dar nu sub nivelul standardelor acceptate de Organizația Internațională a Muncii (art. 4).

Or, în cauză, corect s-a reținut că agentul de crewing a acționat potrivit art. 4, ca un intermediar, astfel drepturile și obligațiile dintre armator și mecanicul de bord au fost stabilite direct între părți. Prin urmare, nu se pune problema incidenței instituției juridice a detașării, specifică unui raport juridic de muncă, pentru a fi aplicabile dispozițiile Codului muncii care reglementează această materie.

De altfel, în raport cu specificul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, cum este cea pendinte, fapta ilicită directă și personală imputată cu privire la neadoptarea tuturor măsurilor pentru asigurarea securității în muncă a angajatului se verifică în persoana armatorului și nu a agentului de crewing.

Contrar afirmațiilor recurentelor, nici Convenția nr. 22 din 24 iunie 1926 privind contractul de angajare al navigatorilor, care a fost ratificată de România prin O.G. nr. 16/2000, nu poate constitui un argument în susținerea calității procesuale pasive societății D. S.R.L., în condițiile în care contractul de îmbarcare, prin care C. a fost angajat la bordul navei, deși este supus acestei convenții internaționale, are ca părți pe armator și pe persoana angajată și nu pe agentul de crewing. Chiar dacă în contractul de intermediere încheiat de victimă cu agentul de crewing sunt prevăzute elementele de identificare a navei și a armatorului, aceasta nu transformă convenția într-un contract de muncă, cu efectele pretinse de recurente, acelea de atragere în proces a acestei părți ca debitor al unei obligații de răspundere pentru dispariția autorului lor.

Într-o altă critică întemeiată pe același motiv de recurs, respectiv art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentele susțin că decizia recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a art. 2 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu dispozițiile din legislația națională privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349, art. 1385, art. 1388 și art. 1391 C. civ.

În acest sens arată că au fost încălcate dispozițiile privind dreptul la viață, în condițiile în care nu au fost respectate obligațiile asumate prin Convenția internațională privind contractul de muncă al personalului navigant (MLC) adoptată în anul 2006 de Organizația Internațională a Muncii și ratificată de România, normele A 4.2 și A 4.3, potrivit cărora armatorii sunt obligați să suporte costurile pentru boli și accidente, precum și să acorde compensații în caz de deces pentru navigatori. De asemenea, sunt obligați să adopte programe prin care să asigure securitatea și sănătatea în muncă a navigatorilor la bordul navelor, să prevină accidentele de muncă și bolile profesionale, să investigheze și să raporteze accidentele de muncă.

Din această perspectivă, reclamantele afirmă că pârâtele au încălcat aceste obligații și că, odată ce s-a produs prejudiciul, acesta nu a fost recuperat în integralitate.

Astfel, prejudiciul material trebuia cuantificat prin raportare la perioada rămasă până data la care victima ar fi împlinit vârsta legală de pensionare, adică până la 65 de ani, susținând că acest prejudiciu se ridică la suma de 700.800 dolari, neexecutarea integrală a contractului fiind din culpa angajatorului și a operatorului.

Critica este nefondată. Instanța de apel a apreciat corect că, în cauză, nu se află pe terenul unui răspunderi civile contractuale pentru activarea clauzei convenite între părți prin contractul de îmbarcare, prin care s-a făcut trimitere la acordul de negociere și la obligațiile izvorâte din convențiile internaționale.

Fiind incident un caz de răspundere civilă delictuală, instanțele devolutive au aplicat criterii specifice acestei instituții, dezvoltate în art. 1357 și urm. C. civ., pentru a stabili fapta licită, vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul.

Astfel, în privința faptei ilicite, se observă că reclamantele au indicat dar nu au formulat și argumente relative la condițiile de aplicabilitate în cauză a art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care instituie obligația generală de a proteja prin lege dreptul la viață și interzicerea omorului cu intenție, care să poată fi analizate în cauză.

Corect s-a reținut că fapta ilicită constă în nerespectarea obligației legale reglementate de normele ce guvernează activitatea de navigație, aceea de a lua toate măsurile ce se impun pentru a asigura securitatea navigatorilor și prevenirea accidentelor de muncă.

Sub aspectul întinderii prejudiciului material, cel pretins de recurentele reclamante nu poate fi apreciat ca având un caracter cert, îndeplinind această condiție doar cel cuantificat de către instanța de apel prin raportare la suma de bani pe care decedatul ar fi încasat-o până la expirarea contractului încheiat cu operatorul în cauză.

Neîncasarea altor venituri până la data pensionării, împiedicată de faptul material al decesului, nu reprezintă lucrum cessans, cum pretind reclamantele, întrucât nu poate fi considerată ca certă derularea unui raport juridic de muncă pe toată perioada pretinsă, cu un nivel al remunerației similar. Dispariția unei vocații, aceea de a munci, nu poate genera un prejudiciu cert, nici sub aspectul existenței, și cu atât mai puțin, sub aspectul întinderii acestuia.

În ceea ce privește daunele morale, recurentele au invocat încălcarea dispozițiilor art. 1349 alin. (2) și ale art. 1391 C. civ., cu referire la întinderea acestui prejudiciu, considerând că suma acordată nu este proporțională cu importanța valorilor lezate, amplificate, în acest caz, de situația de incertitudine ce a planat asupra împrejurărilor ce au determinat dispariția, respectiv decesul prezumat al tatălui, respectiv soțului reclamantelor, de atitudinea culpabilă a pârâtelor, și nici raportată la criteriile esențiale stabilite de jurisprudența națională precum echitatea, consecințele psihice și afective, valoarea relațiilor lezate.

Critica, de asemenea, nu poate fi primită, pe de o parte, pentru faptul că stabilirea sumei reprezentând cuantificarea prejudiciului reprezintă o chestiune de netemeinicie ce nu poate fi verificată din punctul de vedere al întinderii în recurs, cale extraordinară de atac în care controlul judiciar poartă exclusiv asupra chestiunilor de nelegalitate indicate expres în cazurile reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Pe de altă parte, din perspectiva faptului că instanțele devolutive nu ar fi valorizat, la momentul la care au cuantificat daunele, criteriile dezvoltate în jurisprudența națională, Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar a procedat la verificarea soluției tribunalului în ceea ce privește proporționalitatea despăgubirilor cu dauna suferită, pentru ca acestea să aibă un caracter just și echitabil, făcând trimitere la relațiile afective și intensitatea suferinței, consecințele negative pe plan fizic și psihic, modul de afectare a situației familiale, profesionale și sociale, apreciind-o ca fiind temeinică sub acest aspect. Modalitatea în care aceste criterii au fost utilizate pentru stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi cenzurată în recurs întrucât duce la o reapreciere a situației de fapt ceea ce excedează controlului de legalitate, motiv pentru care critica va fi respinsă.

Prin recursul declarat de pârâta E., aceasta critică, în esență, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., modalitatea în care au fost analizate și considerate ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale susținând că instanța de fond și cea de apel au aplicat greșit dispozițiile art. 1357, art. 1358 și ale art. 1481 C. civ.

În acest sens, arată că soluția instanței de apel se bazează pe o prezumție de culpă reținută în sarcina angajatorului în situația dispariției de la bordul navei a navigatorului C., în împrejurări neelucidate și pe care nu le-ar fi putut controla, și susține că nu există în lege o astfel de prezumție pe care instanța să o poată valorifica.

În plus, critică aprecierea instanței de apel potrivit căreia obligația armatorului de a se asigura că de la bordul navei nu dispare niciun navigator ar fi obligație de rezultat, ceea ce denotă o necunoaștere a specificului activității și a raportului obligațional existent între părți.

Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanțele devolutive au analizat obligația armatorului, în calitate de angajator, de a asigura securitatea în muncă a personalului angajat la bordul navei, ceea ce implică și siguranța fizică a acestuia. De asemenea, în mod corect s-a arătat că, în lipsa unor dovezi din care să rezulte faptul sinuciderii mecanicului de bord, se poate aprecia că a fost victima unui accident de muncă pentru care angajatorul este ținut a răspunde.

Or, cum acesta nu a activat clauza de despăgubiri pe care el însuși a prevăzut-o în contractul de îmbarcare, în conformitate cu reglementările internaționale în domeniu, și care acoperea o astfel de situație, dreptul comun în materia răspunderii civile, respectiv răspunderea civilă delictuală reprezintă temeiul juridic în baza căruia poate fi analizată fapta ilicită rezultată din încălcarea acestei obligații.

Contrar susținerii recurentei în sensul că instanța de apel ar fi aplicat o prezumție de culpă a angajatorului, înlăturând nejustificat posibilitatea existenței unei culpe a victimei, raționamentul Curții este corect. Astfel, aceasta a constatat, pe baza probelor administrate, lipsa oricăror indicii cu privire la sinucidere, ceea ce a condus la înlăturarea cauzei exoneratoare de răspundere a culpei victimei și la aplicarea unei prezumții de dispariție accidentală a mecanicului de bord, situație în care, în calitate de angajator, pârâta trebuie să răspundă, dată fiind asumarea de către aceasta a obligației de a adopta măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor de serviciu în deplină siguranță.

Deși instanța de apel, în acest context, a apreciat că implementarea unui mediu sigur pentru desfășurarea activității la bordul navei este o obligație de rezultat, această calificare nu este determinantă din punctul de vedere al stabilirii caracterului ilicit al faptei, ci din punctul de vedere al consecințelor atrase de existența unei fapte ilicite, deoarece doar în materia răspunderii civile contractuale culpa debitorului obligației de rezultat este prezumată potrivit art. 1481 C. civ.

În cauză, fapta delictuală reținută nu constă în încălcarea unor obligații născute exclusiv din contractul încheiat între părți, expresie a principiului libertății contractuale, deoarece aceste obligații sunt preluate din normele juridice care reglementează cu caracter imperativ navigația maritimă și, în concret, impun o conduită obligatorie pentru toți cei care activează în acest domeniu.

Prin urmare, încălcarea unei obligații statuată prin normele ce reglementează acest domeniu reprezintă ea însăși o faptă ilicită delictuală constând în nerespectarea unei îndatoriri legale, astfel încât calificarea ei ca obligație contractuală de mijloace sau de rezultat nu prezintă relevanță sub aspectul analizei condițiilor răspunderii civile delictuale.

Este adevărat că, în cauză, o atare răspundere delictuală tinde a dobândi un caracter obiectiv, întrucât vizează orice prejudiciu rezultat din riscul serviciului, însă, în situația de față, răspunderea a fost antrenată pentru mai multe fapte calificate ca fiind ilicite și pentru care s-a reținut vinovăția pârâtei, care au concurat la producerea prejudiciului.

Astfel, distinct de faptul că împrejurarea dispariției ofițerului de bord în circumstanțe neelucidate de către armator a determinat constatarea că acestadin urmă nu a luat măsurile corespunzătoare asigurării securității la bord, s-a reținut în plus în sarcina pârâtei că nu ar fi declanșat într-un termen cât mai scurt operațiunile de căutare și că nu a efectuat o cercetare temeinică a circumstanțelor dispariției cu implicarea autorităților competente.

Constatarea că procedura de căutare a victimei dispărute a fost declanșată mult prea târziu, cu șanse minime de reușită, se circumscrie analizei globale a conduitei angajatorului efectuată de instanțele devolutive, care au apreciat că acesta trebuia să prevadă protocoale de verificare pentru a se asigura că în cazul unui accident de acest tip s-au luat toate măsurile pentru ca procedura de salvare să se desfășoare cu o operativitate maximă. În acest sens a fost evaluat atât elementul factual al lipsei unui sistem de monitorizare video la bord, cât și inexistența unei cercetări efective a împrejurărilor producerii dispariției, chestiuni pe care pârâta nu le-a infirmat prin dovezi contrare din care să rezulte că a luat măsuri pentru o intervenție promptă și pentru stabilirea cu certitudine a circumstanțelor în care a survenit accidentul, pentru a se determina eventuala culpă a victimei, cu efect exonerator de răspundere pentru angajator.

De altfel, existența unui risc al serviciului de acest tip, pe care părțile l-au conștientizat, rezultă și din clauza conținută în contractul de îmbarcare conform căreia părțile semnatare au acceptat posibilitatea ca un navigator să dispară pe mare din greșeală sau ca urmare a unui pericol (cu excepția sinuciderii), această împrejurare fiind asimilată prin normele imperative care reglementează exercitarea acestei activități cu situația decesului din serviciu, angajatorul obligându-se să plătească compensații în situația producerii riscului identificat. În situația dispariției autorului C., însă, s-a reținut că nu a fost activată această dispoziție care cuprindea și o evaluare anticipată a prejudiciului.

Prin urmare, de vreme ce, în domeniul navigației, este acceptată posibilitatea dispariției de la bord din greșeală a personalului navigant ca un risc profesional suplimentar, angajatorul trebuie să se asigure că adoptă acele măsuri menite să diminueze posibilitățile de apariție a unui asemenea eveniment. Or, în cauză, ceea ce s-a reținut ca situație de fapt, ce nu mai poate fi reanalizată în recurs, este că pârâta nu a administrat dovezi privind adoptatea unor măsuri și protocoale în acest scop. Celelalte împrejurări cu privire la modalitatea în care a acționat după survenirea accidentului reprezintă argumente factuale care au concurat la concluzia instanței că armatorul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura securitatea în muncă și care nu mai pot fi analizate, fiind chestiuni de probatoriu și nu o chestiune de nelegalitate.

În baza aceluiași motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă susține, cu privire la despăgubirile materiale, că acordarea, după data decesului, a tuturor salariilor previzibile contravine dispozițiilor C. civ., întrucât acestea nu mai au regimul juridic de venituri comune la care reclamanta B. ar fi fost îndreptățită în condițiile în care regimul matrimonial al soților a încetat la data decesului victimei, astfel că în mod greșit au fost aplicate dispozițiile art. 341 C. civ.

Deși instanța de apel a menționat prevederile acestui text de lege, nu acesta este temeiul juridic al reparării prejudiciului material suferit de familia victimei, despăgubirile civile reprezentând în acest caz sumele de care membrii familiei au fost lipsiți prin aportul pe care l-ar fi adus în familie munca victimei și nu valoarea de înlocuire a bunurilor comune ale soților.

De altfel, temeiul juridic în baza cărora au fost acordate despăgubirile, respectiv art. 1390 C. civ., a fost corect aplicat în cauză.

În fine, printr-o ultimă critică, pârâta a susținut că, în mod greșit, a fost acuzată că ar fi refuzat să plătească despăgubirile contractuale susținând că terții beneficiari, adică reclamantele, nu au îndeplinit condițiile pentru activarea acelei clauze și ar fi adoptat o conduită necorespunzătoare.

Această chestiune nu reprezintă o critică de nelegalitate susceptibilă a fi analizată în recurs în condițiile în care instanțele nu au fost învestite cu o acțiune în răspundere contractuală, ci doar au constatat faptul că neactivarea acestei clauze a permis declanșarea mecanismului răspunderii civile de drept comun, cea delictuală.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMEL