ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 164/2025

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă în 09.04.2013, sub nr. x/2013, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate intervenită vânzarea-cumpărarea apartamentului nr. x situat în București, str. x, sector 1 și să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 247.964 euro, echivalentul în RON la cursul BNR la data plății, sumă ce reprezintă diferența rămasă din preț, cu cheltuieli de judecată.

În 17.06.2013, reclamantul a precizat că valoarea obiectului cererii este de 392.964 euro, că apartamentul 10 are o suprafață totală de 327,47 mp (prețul fiind stabilit astfel: 327,47 mp x 1.200 euro/mp), că are deschisă cartea funciară nr. x din 27.02.2013 și nr. cadastral x din 27.02.2013 și că este compus din: - patru camere, bucătărie, baie, debara, hol, hol – suprafață utilă de 153,14 mp și balcon cu o suprafață de 16,27 mp, astfel că suprafața totală este de 169,41 mp; - locul de parcare nr. 5, în suprafață utilă de 11,21 mp; - locul de parcare nr. 6, în suprafață utilă de 13,10 mp; - cotă părți comune aferente apartamentului, de 7,38% = 25,15 mp; - cotă-parte din teren pentru părțile comune ale apartamentului – 4.34 mp; - cotă părți comune aferente locului de parcare nr. 5, de 0,64 % = 1,84 mp; - cotă părți comune aferente locului de parcare nr. 6, de 0,73 % = 2,15 mp; - cotă-parte teren curte aferent apartamentului – 59,93 mp; - cotă-parte teren sub construcție – 30,94 mp; - cotă-parte teren (sub construcție) aferentă locului de parcare nr. 5 – 2,26 mp; - cotă-parte teren (sub construcție) aferentă locului de parcare nr. 6 – 2,65 mp; - cotă teren aferentă locului de parcare nr. 5 – 4,34 mp; - cotă teren aferentă locului de parcare nr. 6 – 5,08 mp, totalul acestor suprafețe fiind de 327,47 mp.

În 16.07.2013, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/3.07.2008 de BNP "C., D. și E." și să se dispună obligarea reclamantului la plata sumei de 145.000 euro, reprezentând avans plătit, fixând un termen pentru îndeplinirea obligației de plată; în subsidiar a solicitat să se constate rezoluțiunea antecontractului și să se dispună obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 145.000 euro, reprezentând avans plătit, cu cheltuieli de judecată.

În 03.09.2013 s-a depus cerere de intervenție accesorie de către F., în apărarea pârâtei-reclamante, iar prin încheierea din 30.01.2017 tribunalul a luat act de renunțarea la judecata cererii de intervenție.

Prin încheierea din 05.05.2014, tribunalul a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2014, iar prin încheierea din 03.10.2016 a dispus repunerea pe rol a cauzei.

Prin încheierea din 30.01.2017, tribunalul a admis excepția netimbrării capătului 2 din cererea reconvențională, referitor la rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.07.2008.

Pe parcursul dosarului, părțile au agreat ca prețul total al imobilului să fie de 200.000 euro, astfel că pârâta mai avea de achitat 50.000 euro, întrucât a achitat 145.000 euro și a efectuat cheltuieli de reparare centrală în sumă de 5.000 euro.

Prin sentința nr. 1162/18.09.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată și ulterior restrânsă; a constatat că între părți a intervenit vânzarea-cumpărarea imobilului apartament nr. x, din București, str. x, compus din 4 camere, având o suprafață utilă de 152,45 mp, cotă părți comune aferentă, cotă-parte teren aferent și locurile de parcare nr. 5 și 6, în schimbul unui preț de 200.000 euro; a constatat că pârâta-reclamantă a achitat 145.00 de euro și că mai are de achitat 50.000 de euro; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, reprezentând rest de preț, echivalent în RON la data plății; a dispus ca hotărârea să țină loc de act de vânzare-cumpărare; a respins primul capăt de cerere din cererea reconvențională, ca neîntemeiat; a anulat capătul 2 din cererea reconvențională, prin care s-a solicitat rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, ca netimbrat; a respins solicitarea pârâtei de restituire a taxei de timbru în valoare de 21.440 RON, aferentă capătului 1 din cererea reconvențională, ca neîntemeiată; a respins solicitarea reclamantului de restituire a taxei de timbru în valoare de 21.440 RON, ca neîntemeiat; a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru în valoare de 21.440 RON.

Prin sentința nr. 1944SC/18.12.2017 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de lămurire formulată de petenta B. și a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1162/18.09.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013, în sensul că alin. (2) al dispozitivului va avea următorul conținut: "constată că între părți a intervenit vânzarea cumpărarea imobilului ap. nr. 10, din București, str. x, cu număr cadastral x compus din 4 camere, având o suprafață utilă de 152,45 mp, balcon -16,27 mp și suprafața totală de 168,69 mp, apartamentul având suprafața construită de 185,85 mp, 15,96 mp-13,70% cotă părți comune și 56 mp cotă teren în proprietate și locurile de parcare nr. 5 și 6, în schimbul unui preț de 200.000 euro"; a respins cererea de completare dispozitiv, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 722A/16.05.2023 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, astfel cum a fost restrâns, formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței nr. 1162/18.09.2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; l-a obligat pe intimatul-reclamant să plătească apelantei-pârâte suma de 1.450 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. a luat act că intimatul-reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 722A/16.05.2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a învederat că pârâta datorează cheltuielile de judecată în temeiul art. 451 C. proc. civ. întrucât nu a dorit să încheie pe cale notarială contractul de vânzare-cumpărare sau să încheie o tranzacție, s-a opus admiterii acțiunii, iar tranzacția la care face referire nu poate produce efecte în prezenta cauză.

A arătat recurentul că instanța de apel a admis motivul de apel privind cheltuielile de judecată pe considerentul că reclamantul a întârziat transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. x din București, str. x, motivare pe care o consideră netemeinică și nelegală, sens în care a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

A menționat că restul motivelor de netemeinicie a hotărârii primei instanțe au fost respinse de instanța de apel, ca neîntemeiate, fiind respinsă solicitarea apelantei de respingere în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Din această perspectivă, a apreciat că decizia cuprinde motive contradictorii, având în vedere că după expunerea considerentelor privind admiterea în parte a cererii s-a concluzionat spre admiterea doar a motivului de apel privind cheltuielile de judecată.

Sub acest aspect a considerat că decizia nu cuprinde motivele pentru care cheltuielile de judecată din apel au fost stabilite în totalitate în sarcina reclamantului și suplimentar a fost obligat și la plata cheltuielilor de judecată, deși apelul a fost admis numai în parte, astfel că indicarea temeiului de drept ca fiind art. 453 C. proc. civ. nu este suficientă.

Apelul a fost admis cu aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând în acest sens prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., dar și art. 453 alin. (1) din același cod, având în vedere că apelanta este cea care a pierdut procesul la fond, situație neschimbată în apel.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului și schimbarea hotărârii instanței de apel, cu consecința suportării cheltuielilor de judecată din apel de către partea care a pierdut procesul, respectiv de către apelata-pârâtă.

A mai arătat și că stabilirea cheltuielilor de judecată numai în sarcina intimatului-reclamant este neîntemeiată.

De asemenea, admiterea apelului urmată de soluția de schimbare a sentinței a generat și soluția de acordare a cheltuielilor de judecată în favoarea apelantei, soluție pe care o consideră ca fiind nelegală.

Or, deși apelul pârâtei a fost admis, iar sentința primei instanțe nu a fost schimbată, în realitate, ceea ce instanța de apel a schimbat a reprezentat doar obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a menționat că prima instanță a stabilit aceste cheltuieli de judecată prin dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcție de pretențiile admise și care se realizează, de regulă, în privința taxei judiciare de timbru, întrucât, chiar dacă a fost plătită la valoarea pretențiilor formulate inițial, aceasta este suportată de partea adversă numai în limitele în care a căzut în pretenții, ceea ce s-a întamplat.

Pentru aceste motive, a solicitat casarea în parte a deciziei atacate și, pe fond, rejudecând apelul, respingerea solicitării pârâtei, de a fi exonerată de la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare, însă, prin notele scrise depuse în 20.11.2024, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

Evidențiind situația de fapt, intimata-pârâtă a menționat că, la data introducerii acțiunii, reclamantul nu era proprietarul imobilelor în privința cărora a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, astfel că intimata-pârâtă nu avea posibilitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică anterior introducerii acțiunii.

Arată că inițial a solicitat respingerea acțiunii dat fiind că instanța nu putea pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic.

Faptul că pe parcursul procesului s-a remediat această problemă și, drept urmare, prima instanță a admis acțiunea reclamantului, nu este de natură a-l exonera pe acesta cu privire la culpa sa procesuală, care îi aparține în totalitate.

Suportarea cheltuielilor de judecată nu implică atât strict pierderea procesului, cât faptul că partea se află în culpa procesuală, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Relevând cadrul factual, a arătat că reclamantul a dat dovadă de rea-credință și pe parcursul soluționării dosarului, astfel că, la 24.02.2015, a fost încheiată tranzacția atestată sub nr. x, prin care părțile s-au obligat, printre altele, să renunțe la toate litigiile aflate în curs de judecată.

Astfel, în 30.03.2015, reclamantul a depus declarația autentificată sub nr. x/24.02.2015, în care a precizat că, urmare a tranzacției atestate sub nr. x/24.02.2015, renunță la cererea de chemare în judecată, însă, la următorul termen de judecată, s-a prezentat personal și a susținut că renunță la declarația nr. 828/24.02.2015, arătând că nu mai dorește să renunțe la cererea de chemare în judecată.

Mai mult, recurentul a fost, pe parcursul derulării procesului, contradictoriu și în ceea ce privește suma solicitată pentru imobil, nerespectând înțelegerea inițială cu privire la preț (de la data semnării antecontractului), ajungând să solicite chiar și suma de 392.964 euro pentru imobil, dublu aproape față de înțelegerea inițială, susținând că apartamentul are o suprafață de 327,47 mp, afirmație contrazisă de mențiunile din cartea funciară, de unde reiese că apartamentul are 180 mp.

Astfel, acțiunea acestuia a fost precizată, completată și ulterior restrânsă la suma de 200.000 euro pentru imobil.

Deși părțile încheiaseră tranzacția atestată sub nr. x/24.02.2015, la termenul de judecată din 21.06.2017, recurentul a depus la dosar un contract de tranzacție diferit față de cel însușit de ambele părți.

A mai arătat că suportarea cheltuielilor de judecată nu implică atât strict pierderea procesului, cât faptul că partea se află în culpa procesuală.

Or, sesizarea instanței de către recurent cu solicitarea de pronunțare a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare nu a fost determinată de o inacțiune culpabilă a intimatei-pârâte, astfel că, în raport cu prevederile art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recurentul este ținut să suporte în totalitate cheltuielile de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20.11.2024 completul de filtru a admis în principiu recursul formulat în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la 22.01.2025.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, date fiind limitele judecății recursului, prefigurate prin încheierea de admitere în principiu din 20 noiembrie 2024, prin unica susținere subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a invocat că instanța de apel ar fi încălcat regulile de procedură reprezentate de prevederile art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ. atunci când a admis apelul pârâtei și a modificat sentința primei instanțe, în sensul respingerii cererii sale de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată, respectiv de obligare a sa la plata către pârâtă a sumei de 1.450 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu unica motivare că "apelanta este cea care a pierdut procesul la fond, situație neschimbată în apel".

Susținerea are caracter nefondat.

Astfel, atât criticile aduse soluției instanței de apel, de acordare, în favoarea pârâtei-apelante, a parte din cheltuielile de judecată aferente respectivei faze procesuale (dispusă ca urmare a analizei înscrisurile depuse în dovedirea cheltuielilor de judecată și a constatării, în condițiile art. 452 C. proc. civ., a realității și necesității acestora, urmată de examenul caracterului lor proporțional în raport cu criticile din apel la care nu s-a renunțat, sens în care s-a procedat la reducerea lor, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (2) din același cod - aspecte care nu pot fi supuse reexaminării de către instanța de recurs, date fiind limitele procesuale specifice prezentei căi extraordinare de atac -), cât și cele formulate împotriva soluției de respingere, cu ocazia devoluțiunii cauzei în limitele apelate, a cererii reclamantului de obligare a părții adverse la suportarea cheltuielilor de judecată angrenate, fundamentate pe simpla afirmare a soluției finale a procesului, de admitere a cererii de chemare în judecată, cu consecința aspectului că intimata-pârâtă, ca parte căzută în pretenții, ar fi ținută, în mod direct, a restitui sumele pe care a fost nevoit să le efectueze, nu pot fi primite, fiind străine de împrejurările definitorii care au stat la baza soluției de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare în litigiul pendinte.

În acest sens, deși este neîndoielnic caracterul accesoriu al obligației de plată a cheltuielilor de judecată, acordarea lor depinzând incontestabil de rezultatul capătului de cerere principal, această natură juridică a pretenției de rambursare a cheltuielilor nu poate fi disociată de propriile reguli ce definesc instituția juridică reglementată de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., grefată pe însăși atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, ca fapt juridic declanșator al obligației civile de reparare a prejudiciului încercat de partea triumfătoare dintr-o respectivă pricină.

Deși neconsacrată in terminis, art. 453 C. proc. civ. induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și, implicit, efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Însă, din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie pasivitatea în executarea voluntară a unei obligații, astfel încât reclamantul să solicite concursul forței coercitive a statului în vederea îndeplinirii acesteia, ori, după caz, susținerea unor apărări neîntemeiate, care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține realizarea pretențiilor formulate în cererea de chemare în judecată.

Aceste considerații decurg în mod logic din analiza sistematică a normelor procedurale din materia acordării cheltuielilor de judecată, astfel că, în speță, nu poate fi ignorată reglementarea, prin art. 454 C. proc. civ., a unei cauze exoneratoare de răspundere a pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată (ipoteză în care acesta, nefiind de drept în întârziere ori nefiind pus în întârziere de către reclamant, recunoaște, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului), cum corect a observat și instanța devolutivă de control judiciar.

Această dispoziție procedurală conferă, în mod firesc, posibilitatea subiectului pasiv al raportului juridic de drept substanțial de a ieși din inacțiunea imputabilă, declanșatoare a litigiului, prin executarea benevolă a obligației asumate, astfel încât pricina să înceteze ca urmare a simplei manifestări de voință a acestuia, la cel dintâi termen de judecată, în ipoteza anterior referită.

Astfel, exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată intervine, în ipoteza dată, numai în măsura în care hotârârea poate fi pronunțată doar pe baza recunoașterii pârâtului, adică atunci când poziția procesuală a acestei părți are un efect util, în sensul de a fi aptă să conducă, prin ea însăși, la soluționarea litigiului, fără administrarea altor probe.

Or, transpunând aceste considerente de ordin teoretic împrejurărilor regăsite în pricina dedusă judecății, se observă că, în speță, intimata-pârâtă era lipsită, în mod obiectiv, de posibilitatea efectivă de a se prevala de aceste dispoziții favorabile poziției procesuale deținute în cadrul procedurii judiciare în care a fost angrenată, față de imposibilitatea obiectivă a pronunțării (în condiții depline de legalitate) a unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act autentic, ca efect al unei eventuale recunoașteri a pretențiilor formulate împotriva sa.

Aceasta întrucât, conform cadrului factual stabilit de instanța de prim control judiciar și care nu mai poate face obiectul reevaluării în recurs, reclamantul era la data sesizării instanței (09.04.2013) doar un proprietar aparent asupra apartamentului, în condițiile în care, în acord cu statuările instanței de apel, necontestate, de altfel, înscrierea tabulară a dreptului său de proprietate a fost desființată retroactiv în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, realizându-se din nou abia în 07.12.2022.

Mai mult, până în 28.03.2022, moment la care a fost soluționat litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, reclamantul nu a fost proprietarul exclusiv al demisolului, situație care nu permitea pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru cele două locuri de parcare, care constituiau, la rândul lor, obiectul promisiunii de vânzare.

De asemenea, relevantă este și reținerea, necontestată, de asemenea, a aspectului că obiectul convenției părților nu l-a constituit vânzarea unui bun litigios, dat fiind că promitentul-vânzător a declarat expres, în cuprinsul antecontractului, că este titularul dreptului promis.

Aceste elemente, care configurează pretenția formulată de reclamant, nu pot fi privite disparat, cum sugerează recurentul prin criticile deduse judecății, ci corelat, din moment ce acestea sunt înglobate, în concret, în exercițiul dreptului său la acțiune (ca manifestare exterioară), care, în accepțiunea prevederilor art. 454 C. proc. civ., trebuie să fie legitim încă de la data introducerii cererii de chemare în judecată, din moment ce această normă procedurală pleacă de la premisa existenței în patrimoniul reclamantului a dreptului afirmat, astfel că instanța va putea pronunța hotărârea care să țină loc de act autentic strict în baza recunoașterii pârâtului, în acord cu cele arătate anterior.

Or, în circumstanțele în care omisiunea intimatei-pârâte de a achita restul de preț nu a fost una culpabilă, cum corect a reținut instanța de apel, aceasta beneficiind, în mod just, de excepția de neexecutare a contractului stabilită de prevederile art. 1.364 C. civ. de la 1864 (aplicabile pentru identitate de rațiune și în privința promisiunilor de vânzare-cumpărare, text de lege conform căruia dacă cumpărătorul este tulburat, sau are cuvânt de a se teme că ar fi tulburat prin vreo acțiune, sau ipotecară sau de revendicare, el poate suspenda plata prețului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauțiune, afară numai dacă se va fi stipulat că plata să se facă chiar de ar urma tulburarea), rezultă neîndeplinirea acestei cerințe la momentul inițial, la care a fost înregistrată acțiunea.

Așa fiind, cât timp nu inacțiunea pârâtei este cea generatoare a litigiului pendinte, ci tocmai situația incertă a dreptului de proprietate asupra imobilului în ansamblul său, este îndoielnică posibilitatea juridică a reclamantului de a uza, într-o manieră conformă cu legea, de prevederile art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (prin care a fost recunoscută posibilitatea părții care și-a îndeplinit obligațiile de a sesiza instanța competentă în vederea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract), în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, "refuzul" pârâtei de a încheia contractul era unul pe deplin justificat, în acord cu normele anterior referite, revenind tocmai reclamantului sarcina de a proba existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dincolo de orice îndoială rezonabilă, conform principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet (aspect îndeplinit doar pe parcursul judecății cauzei, când dreptul afirmat s-a consolidat, ca efect al judecății realizate în alte pricini).

Aceasta întrucât prevederile art. 1.073 C. civ. de la 1864, aplicabile cauzei, conferă posibilitatea instanței ca, în situația în care lucrul se găsește în patrimoniul vânzătorului, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare și care va avea efect constitutiv, operând transferul proprietății de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești (litigiul fiind unul ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.).

În aceste circumstanțe, simpla invocare a câștigării procesului, cu ignorarea temporizării cursului acestuia din 09.04.2013 (data declanșării sale), până în 16.05.2023 (momentul soluționării pricinii în apel, când acțiunea a putut primi o dezlegare deplină), tocmai ca urmare a necesității lămuririi dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului (judecata din fața primei instanțe fiind suspendată, prin încheierea din 05.05.2014, până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2014, fiind reluată ulterior, în 03.10.2016, iar judecata din apel a fost suspendată, la rândul său, prin încheierea din 23.04.2019, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017, fiind reluată la 13.09.2022), iar astfel, a generării, de plano, a obligației de acordare a cheltuielilor de judecată, transpune, mai degrabă, ignorarea, de către partea reclamantă, a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, aplicabil și în plan procesual.

Aceasta întrucât tocmai circumstanțele lipsei definitivării aspectelor litigioase care au constituit obiectul judecății în alte pricini în care acesta a figurat în calitate de parte, aflate în strânsă legătură cu prezenta pricină, făceau imposibilă invocarea, de către pârâtă, a efectului util al scutirii de la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile art. 454 C. proc. civ., la cel dintâi termen de judecată din fața primei instanțe (moment plasat, în mod evident, anterior statuărilor jurisdicționale din respectivele cauze).

Or, în acord cu prevederile art. 6 C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor recunoscute prin lege (astfel, inclusiv a celor procesuale) nu trebuie să fie unul iluzoriu, ci acesta trebuie să fie însoțit de garanții fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare, motiv pentru care, în mod judicios, a reținut instanța de apel lipsa resortului obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca o consecință a soluției de constatare a intervenirii vânzării-cumpărării, cât timp clarificarea juridică a dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului a intervenit la mai mult de 9 ani după demararea prezentului litigiu, conform celor arătate în precedent.

Deopotrivă, se constată și cristalizarea lipsei unei poziții de adversitate juridică a pârâtei în raport cu pretenția ce i-a fost opusă, când, urmare a lămuririi depline a situației juridice a apartamentului, aceasta a înțeles să achieseze la soluția primei instanțe (în ceea ce privește constatarea intervenirii între părți a vânzării-cumpărării acestui imobil, împreună cu cotele-părți comune aferente), înțelegând să apeleze hotărârea tribunalului doar în privința soluției de constatare a intervenirii transferului dreptului de proprietate cu privire la cele două locuri de parcare aferente bunului principal (în legătură cu care a afirmat imposibilitatea realizării efectului translativ de proprietate, ca urmare a lipsei individualizării acestora) și, corelativ, asupra lipsei unei culpe procesuale generatoare de obligația dezdăunării reclamantului cu privire la cheltuielile de judecată aferente respectivei etape procesuale.

Or, aspectele criticate prin apelul formulat au fost edificate pe deplin doar cu prilejul judecății înfăptuite în faza apelului (ca efect al încheierii, de către reclamant, a actului de subapartamentare autentificat sub nr. x/09.01.2023 de notar public G., prin care au fost individualizate cele două locuri de parcare în discuție), astfel cum relevă împrejurările factuale constatate prin hotărârea atacată - străine, de altfel, de verificarea jurisdicțională a instanței de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 722 A din 16 mai 2023 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant inclusiv în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., anterior referite, se va dispune obligarea acestuia la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura nr. x/19.11.2024 și achitate prin ordinul de plată din aceeași dată, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 722 A din 16 mai 2023 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON, în favoarea intimatei B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2025.