ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2624/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 19.01.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună diminuarea cu suma de 21.128 euro a prețului vânzării stabilit prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.08.2007 de notar public C.; stabilirea, prin interpretarea regulilor în materie, că voința exprimată de părți în cadrul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.08.2007, este în sensul că în prețul total al vânzării este cuprins și garajul în suprafață de 25 mp, promis spre vânzare; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 970, art. 977-985 și art. 1.327 C. civ. de la 1864. Pârâtul B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, să constate că a intervenit vânzarea-cumpărarea ap. nr. 7 situat în București, str. x, compus din 4 camere, având o suprafață utilă de 178,81 mp și o suprafață construită de 224,20 mp, precum și 18,72 mp cote-părți comune, 65,70 mp cota-parte teren, balcon în suprafață de 24,60 mp și un loc de parcare situat la demisol, la un preț final de 267.784 euro, și să oblige reclamanta-pârâtă să achite restul de preț neachitat de 32.784 euro. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind diminuarea cu suma de 21.128 euro a prețului vânzării stabilit prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.08.2007, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 1137/25.09.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâtul B. și a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a admis cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B. împotriva reclamantei-pârâte A.; a constatat că între pârâtul-reclamant B., în calitate de vânzător, și reclamanta-pârâtă A., în calitate de cumpărătoare a intervenit, la data de 03.08.2007, ca valabilă, vânzarea-cumpărarea apartamentului nr. x, a garajului situat la subsolul clădirii, a cotei-părți indivize din părțile și dependințele comune ale întregului imobil și a cotei-părți indivize din terenul aferent clădirii în suprafață de 793 mp, imobile situate în mun. București, str. x, contra unui preț de 267.784 euro, și a pronunțat o hotărâre care ține loc de contract autentic; a obligat-o pe reclamanta-pârâtă la plata, către pârâtul-reclamant, a echivalentului în RON al sumei de 32.784 euro, în raport de cursul de schimb valutar al BNR de la data plății; a obligat-o pe reclamanta-pârâtă la plata, către pârâtul-reclamant, a sumei de 20.070 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; în baza art. 35 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 a dispus să se comunice Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară București hotărârea judecătorească după rămânerea definitivă și irevocabilă; în baza art. 77 1 alin. (6) teza a 4 a din Legea nr. 571/2003, republicată, a dispus ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, un exemplar al acesteia să fie comunicat la organul fiscal competent în vederea calculării impozitului pe veniturile din transferul proprietății imobilului.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 1309A/04.10.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanta-pârâtă împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea principală; a admis, în parte, cererea reconvențională; a diminuat prețul final menționat în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.08.2007 de la suma de 267.784 euro, la suma de 246.620 euro; a stabilit că în prețul de 246.620 euro este inclus și prețul garajului situat la subsolul clădirii; a înlăturat din sentința civilă apelată mențiunea conform căreia vânzarea-cumpărarea a intervenit pentru suma de 267.784 euro, suma corectă fiind 246.620 euro; a schimbat cuantumul sumei la care reclamanta-pârâtă este obligată către pârâtul-reclamant, în sensul că în loc de 32.784 euro se va menționa 11.620 euro; l-a obligat pe pârâtul-reclamant să achite reclamantei-pârâte suma de 3.074,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la prima instanță, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru; a compensat cheltuielile de judecată la care părțile au fost obligate la prima instanță, până la concurența sumei celei mai mici, urmând ca în final reclamanta-pârâtă să achite pârâtului-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată la prima instanță, suma de 16.995,88 RON, iar nu suma de 20.070 RON, menționată în sentința civilă apelată; a păstrat, în rest, sentința civilă apelată; l-a obligat pe intimatul-pârât-reclamant să achite apelantei-reclamante-pârâte suma de 9.572,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru; a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatului-pârât-reclamant de obligare a apelantei-reclamante-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul-reclamant B., arătând că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1.037 C. civ. de la 1864 și probele de la dosar. Recurentul a învederat că și-a îndeplinit întocmai obligațiile contractuale, iar instanța nu poate interveni și modifica prețul agreat de părți cu ocazia încheierii antecontractului, având în vedere că acest antecontract reprezintă legea părților. În măsura în care instanța ar putea interveni cu privire la clauzele antecontractului, ar fi putut interveni și în privința diminuării suprafeței menționate în antecontract și menținerii prețului pentru care părțile s-au înțeles. Recurentul poate fi considerat, în calitate de promitent-vânzător, creditor al obligației de plată a prețului, așa cum instanța a apreciat că promitenta-cumpărătoare ar fi creditor al obligației de a transfera proprietatea ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare. Prin diminuarea prețului s-a ajuns la eludarea clauzelor contractuale, având în vedere că stabilirea prețului la 1.100 euro/mp a fost una orientativă și subiectivă, iar promitenta-cumpărătoare și-a asumat riscul de a cumpăra un imobil nefinalizat, indicat doar pe o schiță, imobil pe care l-a acceptat și a intrat în posesia lui cu mult timp în urmă, așa cum în mod corect argumentează și prima instanță. Instanța de apel, în mod greșit a apreciat că motivul de apel referitor la includerea garajului în prețul final al vânzării este fondat. Promitenta-cumpărătoare locuiește în imobilul ce a făcut obiectul antecontractului de peste 10 ani, a acceptat imobilul și prețul, recunoscând că datorează restul de preț, așa cum era menționat în antecontract în anul 2008, când a achitat suma de 200.000 euro. Diferența de suprafață în raport cu cea din antecontract a fost dată, în mare parte, de grosimea pereților, ceea ce a influențat măsurătorile cadastrale. De la data la care locuiește în apartament, intimata avea oricând posibilitatea să efectueze măsurători ale apartamentului și să constate diferența față de suprafața din antecontract. Promitenta-cumpărătoare a acceptat acea suprafață și a menținut, în continuare, prețul stabilit în antecontract. Faptul că înscrierea în cartea funciară s-a făcut după obținerea hotărârii judecătorești nr. 345A/20.05.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2004, nu este de natură să stabilească data de la care promitenta-cumpărătoare a cunoscut suprafața apartamentului ce face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare. Consideră că dreptul intimatei-reclamante-pârâte de a solicita instanței diminuarea prețului, ca urmare a diminuării suprafeței, s-a născut încă de la de la data intrării în posesia apartamentului, astfel încât cererea de chemare în judecată a fost tardiv formulată, fiind prescris dreptul acesteia de a solicita diminuarea prețului. Așa cum a apreciat instanța că prețul final include și garajul, tot așa, în suprafața totală, trebuie inclus și garajul și părțile-comune, cu consecința admiterii cererii reconvenționale. Suprafața construită a apartamentului, cu garaj, este de 242,76 mp, conform măsurătorilor (224,60 mp apartamentul și 18,56 mp garajul), rezultând o diferență de 0,68 mp față de suprafața de 243,44 mp prevăzută în antecontract. Această critică era lipsită de interes, având în vedere soluția primei instanțe si încheierea de respingere a lămuririi dispozitivului, acest garaj fiind inclus în imobil. Apreciază că în mod corect a respins prima instanță cererea formulată de reclamanta-pârâtă și a admis cererea reconvențională, constatând că a intervenit vânzarea apartamentului nr. x, a garajului situat la subsol și a cotei-părți indivize din părțile și dependințele comune ale întregului imobil și a cotei- părți indivize din terenul aferent clădirii, în suprafață de 793 mp, pentru prețul de 267.784 euro, obligând reclamanta-pârâtă la diferența de preț, de 32.784 euro. Prețul din antecontract a fost stabilit ca fiind de 267.748 euro, deci un preț fix. Faptul că părțile au evidențiat în antecontract un criteriu de stabilire a prețului nu poate conduce instanța la eludarea clauzelor contractuale, astfel încât aceasta să stabilească un alt preț, peste voința părților. Instanța nu poate să adauge peste voința părților, menționată într-o convenție legal încheiată, ce are putere de lege, conform art. 969 C. civ. de la 1864. Criteriul de stabilire a prețului a fost menționat în contract cu titlu exemplificativ, prețul fiind fix. Instanța a reținut în mod corect că acest criteriu, de 1.100 euro/mp, putea fi exemplificat în antecontract doar pentru determinarea prețului prevăzut pentru garajul care deține o altă suprafață decât cea a apartamentului. Promitenta-cumpărătoare a fost de acord cu stabilirea prețului în sumă fixă, având reprezentarea faptului că imobilele prezintă o formă nefinalizată și că suprafața a fost stabilită aleatoriu, doar pe baza unor schițe preliminare, orientative și provizorii. Suprafața imobilelor, după finalizarea construcțiilor, poate să suporte modificări, ca urmare a proiectului arhitectural, a materialelor de construcție folosite, a terenului, a zonei de amplasare, ceea ce s-a și întâmplat, aspect ce reprezintă un argument pentru aprecierea ca fiind orientativă stabilirea prețului în funcție de suprafață. La data încheierii antecontractului întreaga suprafață a imibilului nu era stabilită și evidențiată în mod real. Astfel că, în mod corect, prima instanță nu a reținut drept criteriu obiectiv, singular, numai pe acela de stabilire a prețului în funcție de suprafața actuală a imobilului și nu a modificat prețul stabilit în antecontract.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin rezoluție, a fost fixat termen în cameră de consiliu, fără citare părți, pentru soluționarea recursului, la data de 20.11.2024. Recurentul a formulat punct de vedere la raport prin care a arătat că recursul se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata a arătat că invocarea nelegalității prevederilor art. 1.073 C. civ. de la 1864 nu are suport real, textul de lege nu este incident în cauză și nu a fost niciodată supus discuției sau analizei de către instanțele de judecată. Recurentul nu indică, în raport de textul de lege invocat, care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate. Simpla indicare, de către recurent, a unui text de lege (art. 1.073 C. civ. de la 1864) nu este suficientă, în lipsa arătării, în concret, a incidenței acestui text de lege, respectiv în lipsa indicării a modului în care hotărârea instanței de apel a fost viciată/afectată prin prisma motivului de casare indicat de recurent. În raport de temeiul de drept care a stat la baza solicitărilor intimatei-reclamante-pârâte (art. 1.327 C. civ. de la 1864) și care constituie fundamentul hotărârii recurate, texul de lege invocat de către recurentul-pârât-reclamant (art. 1.073 C. civ. de la 1864) nu se poate încadra în motivele de critică ce ar viza o posibilă interpretare greșită a normei de drept material de către instanța de apel. Prin cererea de recurs nu se formulează nicio critică cu privire la nelegalitatea hotărârii recurate, în privința motivelor reținute de către instanța de apel, motiv pentru care recursul formulat nu satisface exigențele pentru validarea sa. Pe fondul cauzei, a arătat că părțile contractante au stabilit că vânzarea se face la un preț pe măsură, arătând că prețul vânzării este de 1.100 euro/mp înmulțit cu suprafața construită a apartamentului. În raport cu prevederile art. 1.327 C. civ., recurentul este dator să predea intimatei o suprafață construită a apartamentului de 243,44 mp, iar în situația în care nu se mai poate preda acesta suprafață, este necesar să se facă o scădere a prețului vânzării proporțională cu suprafața lipsă. Cum din cadrul documentației cadastrale, întocmită în anul 2017, ulterior perfectării antecontractului de vânzare, rezultă că suprafața construită a apartamentului este de 224,20 mp, deci mai mică cu 19,20 mp, în mod just instanța de apel, în raport cu prevederile art. 1.294 și art. 1.327 C. civ. de la 1864, a stabilit ca prețul vânzării să fie diminuat/recalculat proporțional cu valoarea suprafeței lipsă (246.620 euro). Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a avut în vedere aceste aspecte și a dat curs prevederilor de mai sus, pronunțând, astfel, o justă hotărâre. Prin corectarea acestor aspecte, instanța de apel nu a eludat în niciun fel clauzele antecontractului, ci doar a așezat înțelegerea părților la realitatea faptică din contract, în raport de suprafață reală a imobilului-apartament, și a recalculat un preț final al vânzării în raport de suprafața reală a imobilului. Precizează ca fiind nefondate și motivele cu privire la tardivitatea cererii de chemare în judecată, respectiv la posibilitatea prescrierii dreptului intimatei-reclamante-pârâte de a solicita diminuarea sumei. În primul rând, se poate observa că intimata-reclamantă a luat cunoștință despre dimensiunile/suprafețele reale ale imobilului odată cu întocmirea/comunicarea documentație cadastrale către aceasta în cursul anului 2017. În raport de acest moment și de momentul pornirii demersului judiciar de către intimata-reclamantă-pârâtă (ianuarie 2018), este evident că nu se poate pune în discuție o prescriere a dreptului la acțiune al acesteia. În al doilea rând, o astfel de apărare este invocată pentru prima dată în calea de atac a recursului, aspect ce contravine normelor de drept. Susține că inclusiv alegațiile recurentului privind soluția dată de instanța de apel, cu privire la includerea garajului în prețul final al vânzări, sunt nefondate, această clauză fiind bine analizată și interpretată de către instanța de apel. În mod corect, prin analiza clauzei contractuale, instanța de apel a decis că părțile au stabilit în cadrul antecontractului un preț final al vânzării, fără a se stabili în mod distinct un preț pentru garaj. Astfel, în mod just, instanța de apel a stabilit că în cazul de față intimata-reclamantă s-a obligat la achitarea unui preț final, care include suprafața apartamentului, cotele-indivize aferente și suprafața garajului. Din cadrul antecontractului rezultă că intenția comună a părților a fost în sensul că prețul garajului promis spre vânzare este cuprins în prețul total al vânzării. În cazul de față, obiectul convenției îl constituie promisiunea vânzătorului de a transmite, către cumpărătoare, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x, împreună cu garajul situat la subsolul clădirii, în suprafață de 25 mp. Intenția comună a părților a vizat promisiunea de a vinde, respectiv de a cumpăra, atât imobilul-apartament nr. x, cât și garajul, în suprafață de 25 mp, la un preț total al vânzării stabilit potrivit antecontractului. În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Analizând susținerile formulate, se observă că, deși formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile nu reliefează aspecte de nelegalitate a deciziei atacate. În acest sens, se constată că susținerile recurentului-pârât-reclamant privesc chestiuni de fapt ale cauzei, prin care aceasta contestă modalitatea de interpretare, de către instanța de apel, a probatoriului administrat în cauză, examen în urma căruia s-a reținut că "părțile au stabilit o modalitate de calculare a prețului, prin fixarea unei sume aferente unei unități de măsură, adică 1.100 euro/mp, astfel în mod clar intenția părților a fost de a stabili un astfel de criteriu pentru a calcula prețul în funcție de suprafața vândută, respectiv cumpărată, tocmai pentru a evita suportarea riscului ce constă în diferența dintre suprafețele prevăzute în schițe și cele rezultate în urma construcției", respectiv că, "din interpretarea teleologică a antecontractului, se constată că promitentul-vânzător a stabilit un preț final al vânzării, fără a delimita ori stabili un preț distinct al garajului", silogism judiciar care a fundamentat soluția dispusă, de admitere a apelului reclamantei-pârâte, cu consecința diminuării prețului final menționat în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți. Astfel, cu toate că recurentul invocă o pretinsă nerespectare a prevederilor art. 969 și art. 1.073 C. civ. de la 1864, critica are un caracter pur formal, fiind, în consecință, lipsită de aptitudinea concretă de a învesti legal instanța de recurs, din moment ce întreaga argumentație dezvoltată, de către recurent, în susținerea acesteia vizează, în realitate, doar o "greșită interpretare și aplicare a probelor de la dosar", cum însuși acesta afirmă, mai exact a clauzelor antecontractului de vânzare-cumpărare intervenit între părțile litigante. Or, aspectele legate de interpretarea prevederilor convenției părților nu constituie o critică de nelegalitate, ci reprezintă un aspect de netemeinicie, din moment ce acestea decurg exclusiv din analiza probatoriului, cu ocazia cercetării fondului cauzei. În acest sens, se observă și că dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865, care stabileau drept motiv de nelegalitate situația când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.), nu își mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesual civilă, astfel încât orice critici fundamentate pe interpretarea greșită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., incidente în speță. Reiese, așadar că, prin susțineri precum "prin diminuarea prețului s-a ajuns la eludarea clauzelor contractuale", "prețul din antecontract a fost stabilit ca fiind 267.748 euro, deci un preț fix", "faptul că părțile au evidențiat în antecontract un criteriu de stabilire a prețului nu poate conduce instanța la eludarea clauzelor contractuale, astfel încât aceasta să stabilească un alt preț, peste voința părților", "criteriul de stabilire a prețului a fost menționat în contract cu titlu exemplificativ, prețul fiind fix", alături de expunerea altor circumstanțe de fapt (precum "la data încheierii antecontractului, întreaga suprafață a imobilului nu era stabilită și evidențiată în mod real"), recurentul urmărește conturarea unui alt cadru factual decât cel reținut de către instanța de apel, aspect incompatibil cu exercițiul dreptului la recurs. Or, faptul că, în urma aprecierii probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurent cu privire la modalitatea de determinare, de către părți, a prețului imobilului obiect al convenției acestora, nu pune în discuție un veritabil aspect de nelegalitate. În consecință, simplele nemulțumiri generale ale părții și susținerile legate de modalitatea de interpretare a probatoriului nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în prezenta cale extraordinară de atac. Prin urmare, se observă că recurentul tinde la o cenzurare a modalității de apreciere a probelor de către instanța de apel și la o devoluare a fondului, aspect incompatibil cu exercițiul căii de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv conformitatea actului jurisdicțional atacat cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Nici criticile privitoare la o eventuală tardivitate a cererii de chemare în judecată, ca urmare a prescrierii dreptului intimatei de a solicita diminuarea prețului nu învestesc legal prezenta instanță de recurs, din moment ce acestea au fost formulate omisso medio, contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. (conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului). Drept urmare, omisiunea recurentului de a deduce spre examinare, criticile în discuție în fața instanțelor fondului, deși avea deschisă atare posibilitate, nu îl îndreptățește pe acesta să le valorifice la prezentul moment procesual, cu nerespectarea principiului non omisso medio anterior menționat. În egală măsură, nici susținerile privitoare la lipsa de interes a criticii intimatei referitoare la aspectul că prețul garajului promis spre vânzare era cuprins în prețul total al vânzării (prin aceea că intenția comună a părților a vizat promisiunea de a vinde, respectiv de a cumpăra, atât imobilul apartament, cât și garajul, la prețul de 1.100 euro/mp raportat la suprafața construită a apartamentului), "având în vedere soluția instanței de fond și încheierea de respingere a lămuririi dispozitivului, acest garaj fiind inclus în imobil", nu este aptă a declanșa controlul de legalitate specific instanței de recurs. Aceasta întrucât critica recurentului vizează, în realitate, un argument al reclamantei-pârâte, dedus judecății pe calea apelului formulat de aceasta împotriva sentinței primei instanțe, reprezentând, așadar, o simplă apărare în raport cu aceasta, iar nu o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei atacate. Suplimentar, se constată și că recurentul nu a înțeles să atace, pe calea unui apel propriu, soluția primei instanțe, dispusă prin sentința nr. 1137/25.09.2020, de respingere a excepției lipsei de interes a capătului de cerere privind diminuarea prețului vânzării. În aceste circumstanțe, soluția dată asupra excepției lipsei de interes a intimatei a dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ., motiv pentru care dezlegările asupra acestui aspect litigios nu mai pot fi contrazise la acest moment procesual. Pentru aceste motive, se reține că susținerile recurentului nu sunt subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancțiunea nulității, potrivit prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1309/A din 4 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.