Decizia nr. 98/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — Cerere de recurs formulată de avocat. Indicarea domiciliului procesual ales al părții la sediul reprezentantului convențional

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, Secția civilă, la data de 8.07.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea pârâtei B. la plata sumei de 75.000 euro, obligarea pârâtului C. la plata sumei de 10.000 euro, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.978 lei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 28 din data de 2.03.2020, Tribunalul Teleorman, Secția civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1322A din data de 26.10.2023, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 28/2020, pronunțate de Tribunalul Teleorman, Secția civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și B., a schimbat în tot sentința civilă apelată, a admis acțiunea și, în consecință, a dispus obligarea pârâtei B. la plata către reclamant a sumei de 75.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, precum și obligarea pârâtului C. la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății. Totodată, au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 7.167 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, și s-a luat act de faptul că apelantul-reclamant și-a rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1322A/2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs pârâții C. și B.

Motivele de recurs Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, susținând că instanța devolutivă a încălcat sau aplicat în mod greșit normele de drept material edictate de art. 1499 C.civ., precum și prevederile art. 311 alin. (2), art. 313 rap. la art. 6 și art. 315 alin. (1) C.proc.civ. Astfel, au arătat că instanța de apel, în încercarea de a soluționa conflictul normativ dintre art. 1499 C.civ. și art. 309 alin. (2) C.proc.civ., a înlăturat în mod eronat de la aplicare dispozițiile art. 1499 C.civ., dispoziții care, în opinia lor, erau pe deplin aplicabile speței în raport cu pretențiile deduse judecății. Au invocat, în acest sens, decizia nr. 153/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, în care s-a reținut că art. 1499 C.civ. are valoarea unei norme generale și supletive în materia plății și că problema dovedirii plății se pune, de regulă, în situația în care creditorul contestă executarea sau reclamă executarea prestației de către debitor, susținând că, în raport cu aceasta, proba testimonială este pe deplin admisibilă în cauza de față. Sub un alt aspect, recurenții au susținut că în mod greșit instanța de apel a înlăturat declarațiile martorilor audiați în primă instanță (D. și E.) pe motiv că încuviințarea audierii lor în această calitate, în urma înlocuirii martorilor inițial propuși (F. și G.), ar fi fost făcută cu încălcarea art. 311 alin. (2) C.proc.civ. În opinia recurenților, motivul pentru care prima instanță a dispus înlocuirea, anume, faptul că martorii nu se aflau pe teritoriul României, se încadrează în ipotezele limitativ reglementate de art. 311 alin. 2 C.proc.civ. în care poate fi luată o astfel de măsură, astfel că, prin înlăturarea celor două declarații, instanța de apel a încălcat ea însăși dispozițiile art. 311 C.proc.civ. Totodată, recurenții consideră că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 313 C.proc.civ., raportat la dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C.proc.civ., prin faptul că nu a depus diligențele necesare pentru citarea martorei G. În condițiile în care a procedat la audierea martorului F., propus la fond, se impunea ca instanța de apel să depună diligențele necesare pentru a audia și celălalt martor, G., or, neprocedând în acest mod, instanța le-a încălcat dreptul la un proces echitabil, administrarea probei testimoniale fiind viciată. Recurenții-pârâți au mai susținut că, procedând la audierea martorului F. în ședința din data de 2.02.2023, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., în condițiile în care ei, recurenții, sunt în relație de dușmănie cu numitul F., aflat în executarea unei pedepse privative de libertate în Penitenciarul de Maximă Siguranță Giurgiu.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare. Prin concluziile scrise depuse la data de 8.01.2025, intimatul-reclamant A. a invocat nulitatea recursului, în raport cu prevederile art. 486 alin. (3) și cu cele ale art. 489 alin. (2) C.proc.civ., solicitând să se constate, pe de o parte, că în cererea de recurs nu a fost indicat domiciliul recurenților, element de identificare obligatoriu, prevăzut sub sancțiunea nulității, iar, pe de altă parte, că motivele de recurs invocate nu vizează nelegalitatea deciziei atacate, în sensul dispozițiilor art. 488 alin. 1 C.proc.civ., ci reprezintă critici de netemeinicie sau simple nemulțumiri ale pârâților cu privire la modul în care a decurs judecata în fazele procesuale anterioare, nesusceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 C.proc.civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul reclamant, excepție în susținerea căreia se invocă, sub un prim aspect, omisiunea de indicare a tuturor datelor de identificare a recurenților, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente: Cuprinsul cererii de recurs este reglementat prin dispozițiile art. 486 alin. 1 C.proc.civ. Potrivit acestui text, cererea de recurs trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, precum și numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea (lit. a). Mențiunile privind datele de identificare a recurentului sunt prevăzute de lege sub sancțiunea nulității exprese, în acest sens fiind dispozițiile art. 486 alin. 3 C.proc.civ., ceea ce înseamnă că, în cazul nerespectării cerinței de indicare a acestor elemente, vătămarea se prezumă, conform art. 175 alin. 2 C.proc.civ., partea interesată fiind scutită de sarcina probei vătămării dar având în continuare obligația de a demonstra că vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Cu alte cuvinte, sancțiunea nulității nu este aplicabilă decât dacă nu este posibilă înlăturarea vătămării suferite, deoarece vătămarea este o condiție a aplicării sancțiunii nulității unui act juridic. În speță, deși este adevărat că în cuprinsul cererii de recurs formulate de pârâți nu a fost indicat domiciliul recurenților, Înalta Curte apreciază că nu se justifică aplicarea sancțiunii nulității recursului câtă vreme în dosarul în care a fost pronunțată hotărârea ce face obiectul prezentei căi de atac există suficiente date pentru identificarea recurenților și a domiciliului lor, acesta fiind indicat ca atare chiar în decizia pronunțată de instanța de apel, astfel că nu există niciun dubiu cu privire la părțile care au declarat recursul și la limitele în care urmează să se desfășoare judecata în calea extraordinară de atac, nici interesul intimatului privind organizarea apărării sale în proces și nici interesul unei bune administrări a justiției nefiind afectate/vătămate ca urmare a acestei omisiuni de indicare a adresei de domiciliu. Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte notează că, din punct de vedere procesual, în ceea ce privește domiciliul, ca atribut de identificare a persoanei fizice la care se referă textul art. 486 alin. 1 lit. a C.proc.civ., interesează nu atât domiciliul în sensul de locuință principală, în conformitate cu actele de identitate ale părții ori potrivit declarației sale, astfel cum este reglementat de art. 87 C.civ., ci locul unde persoana poate fi găsită pentru a i se comunica actele de procedură. Prin urmare, noțiunea de „domiciliu” trebuie interpretată în sens larg, neavând relevanță, în concret, locuința statornică sau principală a persoanei fizice, ci adresa anume indicată de parte pentru a i se comunica actele de procedură, scopul urmărit de legiuitor fiind atât cel al identificării părții, cât mai ales acela de a fixa locul unde se vor comunica actele de procedură pentru a asigura și respecta dreptul la apărare și a facilita buna desfășurare a procesului, în vederea soluționării cauzei. Or, dat fiind acest dublu scop al indicării domiciliului recurentului, domiciliul este pus pe același plan cu reședința și, mai mult decât atât, domiciliul poate fi cel real dar sau unul ales, în sensul art. 158 C.proc.civ., alegerea de domiciliu putând fi făcută și prin simpla manifestare de voință unilaterală a celui în cauză. În aceste circumstanțe, Înalta Curte constată că, în speță, atât timp cât cererea de recurs a fost formulată de pârâți prin reprezentant convențional, respectiv, prin avocat X, iar în cuprinsul acesteia recurenții și-au indicat un domiciliu procesual ales, anume la Cabinet avocat X din mun. București, actul procedural astfel întocmit respectă cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. 1 lit. C.proc.civ., în sensul că include toate mențiunile privind datele de identificare a părților în favoarea cărora a fost exercitat recursul, prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, excepția invocată de intimatul reclamant, în temeiul art. 486 alin. 3 C.proc.civ., fiind neîntemeiată. Nulitatea recursului nu poate fi reținută nici din perspectiva dispozițiilor art. 489 alin. 2 C.proc.civ., susținerile intimatului reclamant potrivit cărora criticile aduse deciziei instanței de apel ar viza doar aspecte de netemeinicie sau simple nemulțumiri ale părților față de modul în care a decurs judecata în fazele procesuale anterioare, nesusceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., fiind neîntemeiate. În acest sens, Înalta Curte reține că, de principiu, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 1 – 8 C.proc.civ., urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată și nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispozițiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., care statuează că: „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”. Or, din examinarea cererii de recurs formulate de pârâți, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) și de art. 488 C.proc.civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.. Astfel, pe de o parte, recurenții pârâți au susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 1499 C.civ., referitoare la dovada plății, critici ce se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, au invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură cuprinse în dispozițiile art. 311, 313 și 315 C.proc.civ., referitoare la condițiile și procedura de înlocuire a martorilor, la procedura aplicabilă în cazul refuzului martorului de a se prezenta și la interdicțiile cu privire la persoanele ce pot fi ascultate ca martori, chestiuni ce pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. Deși se referă la proba testimonială, recurenții nu critică modalitatea în care instanța a analizat și interpretat declarațiile martorilor ci modul în care au fost aplicate normele de procedură ce reglementează administrarea acestei probe, criticile astfel formulate neputând fi circumscrise unor chestiuni de netemeinicie a deciziei atacate, cum eronat susține intimatul reclamant. În aceste circumstanțe, reținând că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, critici ce pot fi subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 C.proc.civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C.proc.civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare. În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C.proc.civ., a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâți, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față. II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenții pârâți, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenții susțin că în mod greșit instanța de apel a considerat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 1499 C.civ., potrivit cărora dovada plății poate fi făcută cu orice mijloc de probă, context în care solicită să se constate că în mod nelegal s-a apreciat că proba testimonială ar fi inadmisibilă. Deși, în esență, susținerile recurenților referitoare la libertatea de a dovedi cu orice mijloc de probă faptul juridic al plății datoriei, în conformitate cu dispozițiile art. 1499 C.civ., sunt întemeiate, în speță ele nu pot fi subsumate unei veritabile chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate întrucât, din cuprinsul considerentelor acestei hotărâri nu rezultă că instanța de apel ar fi reținut imposibilitatea dovedirii cu martori a faptului juridic reprezentat de pretinsa plată a datoriei, în condițiile art. 1499 C.civ., ci, dimpotrivă, exact contrariul celor afirmate de recurenți. În acest sens, Înalta Curte reține că obiect al acțiunii deduse judecății în prezenta cauză îl constituie solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâtei B. la plata sumei de 75.000 euro și a pârâtului C. la plata sumei de 10.000 euro, pretențiile astfel formulate avându-și izvorul într-un raport juridic de mandat cu titlu oneros, în baza căruia reclamantul i-a reprezentat pe pârâți în procedurile judiciare și extrajudiciare derulate în Italia, în vederea obținerii despăgubirilor morale pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat în urma unui accident de circulație ce a avut loc în aceeași țară, în data de 13.09.2012, soldat cu vătămarea corporală a pârâtei B. și decesul copilului nenăscut al acesteia, sarcina fiind aproape ajunsă la termen (39 săptămâni). Existența acestui raport juridic contractual a fost recunoscută de pârâți prin întâmpinarea formulată în prima instanță, aceștia arătând că, într-adevăr, au apelat la serviciile reclamatului cu ocazia evenimentului suferit în Italia, fiind real că pentru toate activitățile prestate de reclamant pentru repararea pagubelor suferite în accidentul auto s-au obligat să-i plătească 10% din totalul sumelor încasate cu titlul de despăgubiri morale. Pârâții au susținut, însă, că și-au îndeplinit obligația de plată a mandatului, achitând reclamantului, în numerar, suma de 150.000 euro, în data de 05.04.2017, în incinta Băncii X SA – Agenția Buzău. În dovedirea acestor susțineri, pârâții au solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantului și proba testimonială. Prin sentința civilă nr. 28 din 02.03.2020, Tribunalul Teleorman a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., reținând, în esență, că pârâții au achitat datoria pe care o aveau către reclamant în temeiul convenției încheiate, fapt dovedit de către aceștia, în conformitate cu dispozițiile art. 1499 C.civ., cu extrasul de cont care atestă că în ziua de 5.04.2017 din contul pârâtei B. a fost retrasă suma totală de 155.000 euro, cu declarația martorei H., directorul filialei X Bank din municipiul Buzău care a confirmat retragerea sumei și cu declarațiile martorilor D. și E. care au arătat că i-au însoțit pe pârâți la Buzău și au asistat la remiterea către reclamant a sumei de 150.000 euro retrasă de la bancă. Declarând apel împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat o serie de critici referitoare la modalitatea de administrare a probatorului și a invocat, totodată, inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1499 C.civ. și, implicit, inadmisibilitatea probei cu martori pentru dovedirea plății, afirmând, în esență, că obligația dedusă judecății este născută dintr-un act juridic, astfel că, în raport cu prevederile art. 309 alin. (2) C.proc.civ., dovada se face potrivit regulilor de probă a actelor juridice, adică prin înscrisuri (chitanțe liberatorii), iar nu cu martori. Deși, prin decizia civilă nr. 1332 din 26.10.2023, Curtea de Apel București a admis apelul reclamantului și a schimbat în tot sentința atacată în sensul că a admis acțiunea și i-a obligat pe pârâți la plata către reclamant a sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel a înlăturat ca neîntemeiate criticile reclamantului referitoare la inadmisibilitatea probei testimoniale. Astfel, reținând că pârâții au recunoscut existența raportului juridic de mandat și obligația ce le revenea, de a plăti remunerația cuvenită mandatarului, dar au pretins că și-au îndeplinit această obligație, achitând sumele de bani datorate, instanța de apel a constatat că, în raport cu poziția procesuală adoptată, acestora le revine sarcina de a proba faptul pozitiv al plății pretins efectuate. Sub aspectul mijloacelor de probă permise de lege în această ipoteză, Curtea de apel a reținut în mod explicit incidența dispozițiilor art. 1499 C.civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă, dispoziții legale ce au valoarea unor norme generale și supletive în materia plății și în raport cu care dispozițiile art. 309 alin. 2 C.proc.civ., invocate de apelantul reclamant, care prevăd că niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei, cu excepțiile prevăzute de alin. 4 al acestui text legal, au caracter derogator. În acest context, a subliniat că problema mijloacelor de probă trebuie analizată în strânsă legătură cu natura plății de act sau fapt juridic. Astfel, dovada plății, ca act juridic, se face conform regulilor instituite prin dispozițiile art. 309 alin. 2 C.proc.civ., în timp ce dovada faptului juridic al plății, în sensul de remitere materială a unei sume de bani, se poate face cu orice mijloc de probă, conform art. 1499 C.civ., deci și cu martori. Or, câtă vreme, în cauză, pârâții nu au contestat raportul juridic obligațional, neexistând, deci, niciun dubiu cu privire la existența actului juridic propriu-zis (contractul de mandat), ce a fost dovedit cu înscrisuri, fiind recunoscut ca atare și de către pârâți, care au susținut, însă, că au plătit datoria și că persoanele indicate ca martori au asistat personal la momentul stingerii ei prin plata efectuată în numerar, instanța de apel a constatat că acestora le incumba sarcina de a proba faptul juridic al plății, adică al remiterii efective către reclamant a sumei de bani cu titlu de remunerație în baza contractului de mandat, probă ce poate fi făcută, în conformitate cu dispozițiile art. 1499 C.civ. cu orice mijloc de probă, astfel că proba testimonială este admisibilă. Instanța de apel a mai reținut că, deși este real că mijlocul uzual de probă al plății este înscrisul sub formă de chitanță liberatorie semnat de creditor și remis debitorului, reglementat prin dispozițiile art. 1500 C.civ., ce statuează că cel care plătește are dreptul la o chitanță liberatorie, precum și, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanței, în lipsa unui astfel de înscris, cum este situația în speță, dovada plății poate fi făcută cu orice alt mijloc de probă, împrejurare în raport cu care a reținut caracterul nefondat al criticii reclamantului referitoare la inadmisibilitatea probei testimoniale în cauză. Rezultă cu evidență din considerentele deciziei atacate, mai sus sintetizate, că în concursul dintre cele două norme juridice analizate, instanța de apel a dat prevalență dispozițiilor art. 1499 C.civ., reținând în mod corect că dovada faptului juridic al remiterii către reclamant a sumei de bani datorate se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv cu proba testimonială. Prin urmare, susținerile recurenților în sensul că instanța de apel ar fi înlăturat de la aplicare art. 1499 și ar fi apreciat ca inadmisibilă proba testimonială sunt complet eronate, neavând nicio legătură cu analiza pe care instanța devolutivă a făcut-o și cu concluzia clară și neechivocă desprinsă la capătul acesteia. De altfel, în apel, însăși instanța devolutivă a procedat la administrarea probei cu martori iar în soluționarea pretențiilor deduse judecății s-a raportat în mod explicit la aceasta, ceea ce demonstrează, o dată în plus, că proba a fost considerată admisibilă, în raport de prevederile art. 1449 C.civ., și că susținerile subsumate de recurenți primului motiv de recurs sunt doar consecința greșitei înțelegeri a raționamentului instanței de apel și nicidecum a aplicării greșite a legii de către instanța devolutivă, cum eronat susțin aceștia. Împrejurarea că, în urma analizei materialului probator administrat, instanța de apel a apreciat că declarațiile martorilor nu pot fi valorificate în sprijinul apărărilor pârâților întrucât nu susțin teza probatorie invocată de aceștia și conțin afirmații ce pun sub semnul îndoielii sinceritatea și veridicitatea declarațiilor este o chestiune ce ține de evaluarea probatoriului, iar nu de admisibilitatea acestuia. Prin urmare, înlăturarea declarațiilor martorilor pe acest considerent este consecința propriei aprecieri a instanței de apel asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluționarea procesului, atribut exclusiv al instanței devolutive, nesusceptibil de cenzură în recurs, și nu echivalează cu inadmisibilitatea probei testimoniale astfel că, nici din această perspectivă motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. nu poate fi primit. Nici criticile ce vizează încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură referitoare la administrarea probei cu martori nu sunt întemeiate. Din actele dosarului (fond și apel) rezultă că, sub aspect probator, prin încheierea din data de 14.10.2019, prima instanță a încuviințat pentru pârâți proba testimonială în cadrul căreia fuseseră propuși ca martori H., F. și G. La termenul de judecată din data de 02.03.2020, instanța a procedat la audierea martorei H., dar și a numiților D. și E., încuviințând, în prealabil, cererea pârâților de înlocuire a martorilor propuși inițial, F. și G., cu persoanele anterior menționate, care au fost prezente la respectivul termen. Cererea de înlocuire a martorilor F. și G. a fost motivată de împrejurarea că aceștia se află în Spania și nu se pot prezenta în instanță. Declarând apel împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 311 C.proc.civ. cu privire la procedura de înlocuire a martorilor, critică pe care Curtea de apel a apreciat-o ca fiind întemeiată. În esență, instanța devolutivă a constatat că pârâții nu au făcut dovada imposibilității de prezentare în instanță a martorilor inițial propuși, pentru a se putea verifica dacă împrejurarea invocată poate fi subsumată ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 311 alin. 2 C.proc.civ. ce permit, în mod excepțional, înlocuirea martorilor în caz de deces, dispariție sau alte motive bine întemeiate, apreciind că, în condițiile în care nu s-a precizat dacă este vorba despre o imposibilitate permanentă sau temporară de prezentare și în lipsa unei minime dovezi în acest sens, împrejurarea că martorii se aflau în Spania nu constituie un motiv bine întemeiat, astfel încât se poate concluziona că înlocuirea martorilor s-a dispus cu încălcarea dispozițiilor legale evocate. Curtea a mai reținut că, față de refuzul martorilor de a se prezenta, deși aceștia fuseseră citați pentru trei termene consecutive, instanța de fond ar fi trebuit să procedeze în conformitate cu prevederile art. 313 C.proc.civ., putând emite mandate de aducere, iar dacă, după emiterea mandatelor de aducere, martorii nu puteau fi găsiți sau nu se înfățișau, putea proceda la judecată. Instanța de apel a procedat ea însăși la aplicarea acestor prevederi legale, dispunând din oficiu, la termenul din data de 14.10.2021, administrarea probei testimoniale cu cei doi martori F. și G. Aflat în executarea unei pedepse privative de libertate în Penitenciarul de Maximă Siguranță Giurgiu, martorul F. a fost prezentat și audiat în ședința publică din 02.02.2023. În ceea ce o privește pe martora G., dat fiind faptul că, în urma punerii în executare a mandatului de aducere, s-a constatat că aceasta nu locuiește la adresa domiciliului legal, nefiind cunoscut domiciliul în fapt, instanța de apel a făcut aplicarea art. 313 alin. 3 C.proc.civ., în sensul că a procedat la judecarea cauzei pe baza celorlalte probe administrate. Pe calea prezentului recurs, recurenții pârâți susțin că în mod greșit instanța de apel a înlăturat declarațiile martorilor audiați în primă instanță (D. și E.) pe motiv că încuviințarea audierii lor în această calitate, în urma înlocuirii martorilor inițial propuși (F. și G.), ar fi fost făcută cu încălcarea art. 311 alin. (2) C.proc.civ. În opinia recurenților, motivul pentru care prima instanță a dispus înlocuirea, anume, faptul că martorii nu se aflau pe teritoriul României, se încadrează în ipotezele limitativ reglementate de art. 311 alin. 2 C.proc.civ. în care poate fi luată o astfel de măsură, astfel că, prin înlăturarea celor două declarații, instanța de apel a încălcat ea însăși dispozițiile art. 311 C.proc.civ. Criticile sunt neîntemeiate. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel de a înlătura din ansamblul probator depozițiile martorilor D. și E. a fost fundamentată nu doar pe considerentele de ordin procedural referitoare la modalitatea în care s-a dispus, la fond, înlocuirea martorilor inițial propuși, modalitate apreciată de instanța devolutivă ca nefiind conformă regulilor de procedură instituite de art. 311 C.proc.civ., ci și pe considerente ce țin de valoarea probatorie a declarațiilor respective, instanța de apel apreciind că, atât timp cât acestea sunt contrazise chiar de susținerile pârâților din întâmpinare, sinceritatea și veridicitatea depozițiilor martorilor este pusă serios sub semnul îndoielii. În concret, instanța de apel a constatat că afirmațiile celor doi martori în sensul că, în data de 05.04.2017, s-au deplasat împreună cu pârâții la Buzău, la filiala X Bank și au asistat personal atât la momentul în care pârâta a retras de la ghișeu suma de 150.000 euro pe care i-a înmânat-o, în sediul băncii, concubinei reclamantului, cât și la momentul în care aceasta din urmă i-a remis, în afara băncii, plicul cu bani reclamantului, care a numărat banii și s-a arătat de acord, sunt în contradicție cu susținerile pârâților din întâmpinare în cadrul cărora aceștia din urmă au arătat în mod explicit că, de fapt, în data de 05.04.2017, s-au deplasat la Buzău, însoțiți de ”doi prieteni foarte apropiați, F. și G.”, adică martorii propuși inițial, cu mașina acestora, că s-au întâlnit cu reclamantul și soția sa (concubina) și că au mers ”toți 6” la X Bank, la solicitarea reclamantului. Așadar, contrar celor afirmate de martorii D. și E., instanța de apel a constatat că din chiar susținerile pârâților rezultă că nu au mai fost prezente, cu acea ocazie, și alte persoane, cu excepția părților implicate și a soților F. și G., împrejurare în raport cu care declarațiile martorilor au fost înlăturate ca nesincere. Prin urmare, chiar dacă a apreciat că martorii D. și E. nu au fost audiați în condiții de regularitate procedurală, ci în urma înlocuirii, în mod nelegal, a martorilor propuși inițial, instanța de apel a făcut, totuși, o analiză și evaluare în concret a conținutului declarațiilor lor, în ansamblul celorlalte probe administrate, operațiune în urma căreia a constatat că ele nu pot fi valorificate în sprijinul apărărilor pârâților întrucât nu susțin teza invocată de aceștia din urmă. Or, câtă vreme depozițiile martorilor au făcut obiectul unei analize efective în apel, în conformitate cu dispozițiile art. 264 C.proc.civ., în scopul determinării puterii lor doveditoare și a valorii lor în ansamblul întregului material probator administrat și prin raportare la susținerile părții care le-a propus, în scopul aflării adevărului în cauză, criticile prin care recurenții pârâți tind să demonstreze nelegalitatea considerentelor de ordin procedural care au determinat înlăturarea celor două depoziții apar ca fiind lipsite de relevanță. Chiar dacă s-ar constata că aceste critici sunt întemeiate, ele nu pot conduce la o altă soluție de vreme ce considerentele de fond ce au determinat înlăturarea probei, anume, concluziile instanței de apel cu privire la valoarea probatorie a declarațiilor respective, deduse în urma analizei și evaluării acestora, se impun instanței de control judiciar și nu pot fi cenzurate în recurs, aprecierea asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluționarea procesului fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond. De altfel, Înalta Curte constată că, așa cum au fost formulate, criticile recurenților referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 311 C.proc.civ. nici nu pot fi analizate câtă vreme pun în discuție doar temeinicia motivului pentru care s-a dispus înlocuirea martorilor, în contextul aprecierilor diferite pe care cele două instanțe de fond le-au făcut cu privire la acesta. Astfel, prima instanță a încuviințat solicitarea pârâților de înlocuire a martorilor F. și G., cu martorii D. și E., motivat de faptul că martorii propuși inițial se află în Spania și nu se pot prezenta, împrejurare apreciată ca fiind un motiv întemeiat de natură a justifica o astfel de măsură, în timp ce, instanța de apel a apreciat că, atât timp cât pârâții nu au prezentat niciun fel de dovezi în sprijinul afirmațiilor lor și nu au precizat dacă este vorba de o imposibilitate permanentă sau temporară de prezentare în instanță spre a fi audiați, împrejurarea că martorii s-ar afla în Spania nu constituie un motiv bine întemeiat, în sensul art. 311 alin. 2 C.proc.civ., astfel încât a concluzionat că înlocuirea martorilor a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor legale evocate. Art. 311 alin. 2 C.proc.civ. prevede că înlocuirea martorilor nu se va încuviința decât în caz de moarte, dispariție sau motive bine întemeiate, caz în care lista se va depune, sub sancțiunea decăderii, în termen de 5 zile de la încuviințare. De vreme ce legiuitorul nu precizează sensul sintagmei, Înalta Curte reține că înlocuirea martorilor pentru motive bine întemeiate este o chestiune ce ține de aprecierea instanței care, pentru a decide, trebuie să țină seama de situația concretă a martorului, așa cum rezultă din susținerile părților și, eventual, din probele aduse în sprijinul acestora. Or, câtă vreme, în calea extraordinară de atac a recursului, instanța de control judiciar nu este îndrituită să reevalueze aspectele de fapt stabilite de instanțele de fond ci poate verifica, doar, dacă la situația de fapt determinată de acestea, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea, Înalta Curte constată că susținerile recurenților pârâți referitoare la temeinicia motivului pentru care s-a dispus înlocuirea martorilor nu pot fi primite întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, aceștia fiind nemulțumiți doar de concluzia la care a ajuns instanța de apel, contrară celei îmbrățișate de instanța de fond și care le era favorabilă, în sensul că, plecarea martorilor în Spania nu se circumscrie unui motiv bine întemeiat de natură a justifica înlocuirea lor. Criticile formulate vizează, așadar, doar aprecierea instanței devolutive asupra unor chestiuni de fapt, ceea ce nu constituie un aspect de nelegalitate, ci, cel mult, de netemeinicie a deciziei recurate, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a unor aspecte de fapt și nu o verificare a legalei aplicări a normei de drept pretins încălcate, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului. Înalta Curte nu contestă faptul că, în principiu, absența chiar temporară din țară a persoanei propuse ca martor poate constitui motiv de înlocuire a acesteia în temeiul art. 311 alin. 2 C.proc.civ. Însă, în egală măsură, reține că, fiind vorba despre o împrejurare de fapt, ce poate conduce la luarea unei măsuri procesuale ce interesează nu doar partea care o propune ci și partea adversă și, în ansamblu, buna desfășurare a procesului civil, verificarea și stabilirea în concret a existenței, a veridicității situației invocate rămân atributul exclusiv al instanței învestite cu analiza unei astfel de cereri care este îndrituită să efectueze un minimum de cercetări în scopul de a stabili caracterul bine întemeiat al motivului, singurul de natură a justifica necesitatea luării măsurii de înlocuire a martorului. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat este neîntemeiat, instanța de apel interpretând și aplicând în mod corect dispozițiile art. 311 alin. 2 C.proc.civ. Recurenții au mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 313 C.proc.civ., în condițiile în care nu a depus diligențele necesare pentru citarea și audierea martorei G., așa cum a procedat în cazul celuilalt martor propus inițial, F. Critica este vădit neîntemeiată. Din verificarea dosarului de apel rezultă, contrar acestor susțineri, că încă de la termenul din data de 14.10.2021, când, din oficiu, a pus în discuție și a încuviințat administrarea probei testimoniale cu audierea martorilor propuși inițial, prin întâmpinarea formulată la fond, curtea de apel a dispus citarea martorilor F. și G., la adresele indicate în fața primei instanțe. După trei termene de judecată consecutive în care judecarea cauzei s-a amânat pentru lipsa apărătorilor părților, la data de 09.06.2022, constatând că martorii nu s-au prezentat pentru a fi audiați, instanța a dispus citarea lor cu mandate de aducere. La următorul termen, din 13.10.2020, luând act de imposibilitatea de punere în executare a mandatelor de aducere a celor doi martori și de precizările apărătorului intimaților-pârâți în sensul că martorul F. figurează încarcerat în cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranță Giurgiu, instanța a dispus citarea acestuia în Penitenciar cu solicitarea de a fi prezentat în vederea audierii sau de a se dispune măsuri în vederea asigurării audierii sale prin videoconferință. Martorul a fost audiat la 02.02.2023, termen la care instanța a dispus din nou citarea celuilalt martor, G., la adresa indicată în cuprinsul procesului-verbal de căutare, întocmit de agenții însărcinați cu îndeplinirea mandatului de aducere. Întrucât martora nu s-a prezentat în instanță nici la următorul termen de judecată, s-a dispus, la data de 11.05.2023, emiterea unui nou mandat de aducere pe numele său, mandat care, potrivit mențiunilor din cuprinsul încheierii de la termenul din data de 14.09.2023 nu a putut fi executat, persoana căutată nefiind găsită la adresă. Succesiunea și complexitatea demersurilor efectuate în vederea aducerii și audierii martorei G. pun în evidență stăruința instanței în încercarea de a administra proba dispusă din oficiu pentru aflarea adevărului, împrejurare în raport cu care susținerile prin care recurenții îi impută instanței devolutive nedepunerea diligențelor necesare pentru citarea martorei, cu implicații negative asupra dreptului lor la un proces echitabil apar ca fiind lipsite de orice fundament. În mod corect instanța de apel, constatând, după opt termene de judecată, că martorul nu poate fi găsit și nu s-a înfățișat pentru a fi audiat, a procedat la judecarea cauzei, măsura astfel luată fiind în concordanță cu dispozițiile art. 313 alin. 3 C.proc.civ. Cât privește critica ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ., referitor la interdicția audierii ca martori a celor aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți, Înalta Curte constată, pe de o parte, că aceasta se fundamentează pe o susținere făcută pentru prima dată în recurs, iar, pe de altă parte, că ea se reduce la o simplă afirmație, nesusținută de nicio argumentare în raport cu care să se poată, eventual, aprecia asupra temeiniciei sale. Or, câtă vreme niciodată pe parcursul procesului, până la acest moment, pârâții nu au adus la cunoștința instanțelor de fond presupusa relație de dușmănie în care s-ar afla cu martorul F., nu i se poate imputa instanței de apel încălcarea normei de procedură mai sus menționate. De altfel, situația invocată este puțin credibilă în condițiile în care martorul a fost propus chiar de către pârâți, prin întâmpinarea formulată la fond, iar, ulterior, în apel, când instanța a pus în discuție, din oficiu, audierea acestuia, apărătorul intimaților a arătat în mod explicit că este de acord cu administrarea probei, pe care a apreciat-o ca fiind utilă cauzei. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, și dacă ar fi reală, chestiunea în discuție este lipsită de relevanță la acest moment procesual, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 315 alin. 2 C.proc.civ., se poate considera că, neavând niciun fel de obiecțiuni cu privire la audierea martorului în fața instanțelor de fond, pârâții și-au exprimat tacit acordul ca persoana despre care pretind că se află în situația reglementată de art. 315 alin. 1 pct. 3 C.proc.civ. să fie ascultată ca martor. În aceste circumstanțe, reținând și caracterul de ordine privată al normei juridice ce reglementează această interdicție relativă, Înalta Curte constată că nici din perspectiva acestor critici nu poate fi reținută incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., decizia instanței de apel fiind legală. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de pârâți.