- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 5 iunie 2007
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6, Articolul 13
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Nicio încălcare — Articolul 13
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
- Cheltuieli de judecată
Delle Cave și Corrado împotriva Italiei
Traducere în română Auto
4 Reclamanții s-au născut în 1954 și, respectiv, în 1956 și trăiesc în Cicciano (Naples). La 21 aprilie 1993, reclamanții, acționând atât în numele lor, cât și în calitate de reprezentanți ai fiului lor S.D.C., apoi minor, au depus în judecată societății de asigurări R. și V.B. în Tribunalul districtului de Napoli, în căutarea unei compensații pentru daunele suportate de fiul lor într-un accident de trafic rutier. Pregătirea cazului de audiere a început la 23 septembrie 1993. Două audieri au fost inițial programate pentru 15 și 17 martie 1994, dar au fost suspendate: una dintre propunerile proprii ale instanței și cealaltă pentru examinarea probelor. La o audiere din 8 noiembrie 1994, la cererea reclamanților, judecătorul responsabil cu pregătirile pentru proces a ordonat transmiterea dosarului la Curtea de District din Nola (Naples), care a presupus jurisdicția ratione loci.
Cazul a fost stabilit pentru o prima audiere în fața instanței respective până la 29 mai 1997. Cinci audieri care urmează să aibă loc între 4 decembrie 1997 și 26 octombrie 1999 au fost suspendate: două pentru examinarea probelor, una dintre propunerile instanței, una pentru că S.D.C., care între timp a ajuns la majoritatea sa, s-a alăturat procedurii în numele său în fața Curții de District Nola, și una pentru a permite părților să își prezinte observațiile. Audierea depunerii a fost apoi programată pentru 11 iulie 2000. Cu toate acestea, constatând că acuzatul nu a fost informat de o modificare a judecătorului responsabil cu pregătirile pentru proces, noul judecător a suspendat cazul până la 18 ianuarie 2001. Audierea depunerii a avut loc în cele din urmă la 31 mai 2001 și a fost rezervată hotărârea.
Într-o hotărâre din 8 octombrie 2001, cu textul care a fost depus în registrul instanței la 10 octombrie 2001, Curtea de District Nola a permis cererile reclamanților și fiului lor. 10. La 27 septembrie 2001, reclamanții au depus o cerere la Curtea de Apel de la Roma în temeiul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, cunoscut sub numele de „Legea Pinto”, plângând de lungimea excesivă a procedurii descrise mai sus. Reclamanții au solicitat instanței să concludă că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și să ordone guvernului italian să plătească compensația pentru prejudiciile materiale și morale pe care au susținut-o. Fiecare reclamant a solicitat, printre altele, cel puțin 2.582,28 euro (EUR) pentru prejudiciu material și 8.392,42 EUR pentru prejudiciu moral.
11. Într-o decizie din 28 ianuarie 2002, cu textul care a fost depus în registrul instanței la 20 martie 2002, Curtea de Apel a constatat că durata procedurii a fost necorespunzătoare. Renunțarea cererii lor în ceea ce privește prejudiciu material, din cauza faptului că reclamanții nu au adăugat nici o dovadă în acest sens, aceasta a acordat fiecărui reclamant suma de 1.032,92 EUR, determinată într-un mod echitabil, în ceea ce privește prejudiciile morale și 620 EUR pentru costuri și cheltuieli. Această decizie a fost acordată autorităților la 12 iulie 2002 și a devenit finală la 26 septembrie 2002. 12. Reclamanții nu au apelat la Curtea de Casație, având în vedere faptul că o astfel de soluție este disponibilă numai în ceea ce privește punctele de drept, iar la 11 aprilie 2003 și-au adus cazul în fața Curții.
13. Între timp, reclamanții au adresat ministerului Justiției o scrisoare la 16 iulie 2002, cerând plata sumei atribuite de Curtea de Apel de la Roma. 14. La 25 februarie 2003, reclamanții au notificat oficial Ministerul Justiției să plătească suma respectivă, apoi au solicitat o ordonanță de garnisie (pignoramento presso terzi). 15. Suma atribuită de Curtea de Apel a fost plătită la 17 noiembrie 2005. 16. Legea și practicile interne relevante se află în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§ 23-31, ECHR 2006V).
4 The applicants were born in 1954 and 1956 respectively and live in Cicciano (Naples).
On 21 April 1993, the applicants, acting both in their own names and as representatives of their son S.D.C., then a minor, sued the insurance company R. and Mr V.B. in Naples District Court, seeking to obtain compensation for damage sustained by their son in a road traffic accident.
Preparation of the case for hearing began on 23 September 1993. Two hearings were initially scheduled for 15 and 17 March 1994 but were adjourned: one of the court's own motion and the other for examination of evidence.
At a hearing of 8 November 1994, upon the applicants' request, the judge in charge of preparations for trial ordered the transmission of the case file to the District Court of Nola (Naples), which assumed jurisdiction ratione loci.
The case was set down for a first hearing before that court as late as 29 May 1997. Five hearings scheduled to take place between 4 December 1997 and 26 October 1999 were adjourned: two for examination of evidence, one of the court's own motion, one because S.D.C., who had in the meantime reached his majority, had joined the proceedings in his own name before Nola District Court, and one in order to allow the parties to make their submissions. The hearing of submissions was then scheduled for 11 July 2000. However, finding that the defendant had not been informed of a change in the judge in charge of preparations for trial, the new judge adjourned the case until 18 January 2001. The hearing of submissions finally took place on 31 May 2001 and judgment was reserved.
In a judgment of 8 October 2001, the text of which was deposited in the court's registry on 10 October 2001, Nola District Court allowed the claims of the applicants and their son.
On 27 September 2001 the applicants lodged an application with the Rome Court of Appeal under Law no. 89 of 24 March 2001, known as the “Pinto Act”, complaining of the excessive length of the above-described proceedings. The applicants requested the court to conclude that there had been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and to order the Italian Government to pay compensation for the pecuniary and non-pecuniary damage that they claimed to have sustained. Each applicant sought, inter alia, at least 2,582.28 euros (EUR) for pecuniary damage and EUR 8,392.42 for non-pecuniary damage.
In a decision of 28 January 2002, the text of which was deposited in the court's registry on 20 March 2002, the Court of Appeal found that the length of the proceedings had been unreasonable. Dismissing their claim in respect of pecuniary damage on the ground that the applicants had not adduced any evidence in that connection, it awarded each applicant the sum of EUR 1,032.92, determined on an equitable basis, in respect of non-pecuniary damage and EUR 620 for costs and expenses. This decision was served on the authorities on 12 July 2002 and became final on 26 September 2002.
The applicants did not appeal to the Court of Cassation, taking the view that such a remedy was available only in respect of points of law. On 11 April 2003 they brought their case before the Court.
In the meantime, the applicants had addressed a letter on 16 July 2002 to the Ministry of Justice, seeking payment of the sum awarded by the Rome Court of Appeal.
On 25 February 2003 the applicants served formal notice on the Ministry of Justice to pay the sum in question, then applied for a garnishee order (pignoramento presso terzi).
The sum awarded by the Court of Appeal was paid on 17 November 2005.
The relevant domestic law and practice are to be found in the Cocchiarella v. Italy judgment ([GC], no. 64886/01, §§ 23-31, ECHR 2006V).