CASE OF DELLE CAVE AND CORRADO v. ITALY

4 Reclamanții s-au născut în 1954 și, respectiv, în 1956 și trăiesc în Cicciano (Naples). La 21 aprilie 1993, reclamanții, acționând atât în numele lor, cât și în calitate de reprezentanți ai fiului lor S.D.C., apoi minor, au depus în judecată societății de asigurări R. și V.B. în Tribunalul districtului de Napoli, în căutarea unei compensații pentru daunele suportate de fiul lor într-un accident de trafic rutier. Pregătirea cazului de audiere a început la 23 septembrie 1993. Două audieri au fost inițial programate pentru 15 și 17 martie 1994, dar au fost suspendate: una dintre propunerile proprii ale instanței și cealaltă pentru examinarea probelor. La o audiere din 8 noiembrie 1994, la cererea reclamanților, judecătorul responsabil cu pregătirile pentru proces a ordonat transmiterea dosarului la Curtea de District din Nola (Naples), care a presupus jurisdicția ratione loci.

Cazul a fost stabilit pentru o prima audiere în fața instanței respective până la 29 mai 1997. Cinci audieri care urmează să aibă loc între 4 decembrie 1997 și 26 octombrie 1999 au fost suspendate: două pentru examinarea probelor, una dintre propunerile instanței, una pentru că S.D.C., care între timp a ajuns la majoritatea sa, s-a alăturat procedurii în numele său în fața Curții de District Nola, și una pentru a permite părților să își prezinte observațiile. Audierea depunerii a fost apoi programată pentru 11 iulie 2000. Cu toate acestea, constatând că acuzatul nu a fost informat de o modificare a judecătorului responsabil cu pregătirile pentru proces, noul judecător a suspendat cazul până la 18 ianuarie 2001. Audierea depunerii a avut loc în cele din urmă la 31 mai 2001 și a fost rezervată hotărârea.

Într-o hotărâre din 8 octombrie 2001, cu textul care a fost depus în registrul instanței la 10 octombrie 2001, Curtea de District Nola a permis cererile reclamanților și fiului lor. 10. La 27 septembrie 2001, reclamanții au depus o cerere la Curtea de Apel de la Roma în temeiul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, cunoscut sub numele de „Legea Pinto”, plângând de lungimea excesivă a procedurii descrise mai sus. Reclamanții au solicitat instanței să concludă că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și să ordone guvernului italian să plătească compensația pentru prejudiciile materiale și morale pe care au susținut-o. Fiecare reclamant a solicitat, printre altele, cel puțin 2.582,28 euro (EUR) pentru prejudiciu material și 8.392,42 EUR pentru prejudiciu moral.

11. Într-o decizie din 28 ianuarie 2002, cu textul care a fost depus în registrul instanței la 20 martie 2002, Curtea de Apel a constatat că durata procedurii a fost necorespunzătoare. Renunțarea cererii lor în ceea ce privește prejudiciu material, din cauza faptului că reclamanții nu au adăugat nici o dovadă în acest sens, aceasta a acordat fiecărui reclamant suma de 1.032,92 EUR, determinată într-un mod echitabil, în ceea ce privește prejudiciile morale și 620 EUR pentru costuri și cheltuieli. Această decizie a fost acordată autorităților la 12 iulie 2002 și a devenit finală la 26 septembrie 2002. 12. Reclamanții nu au apelat la Curtea de Casație, având în vedere faptul că o astfel de soluție este disponibilă numai în ceea ce privește punctele de drept, iar la 11 aprilie 2003 și-au adus cazul în fața Curții.

13. Între timp, reclamanții au adresat ministerului Justiției o scrisoare la 16 iulie 2002, cerând plata sumei atribuite de Curtea de Apel de la Roma. 14. La 25 februarie 2003, reclamanții au notificat oficial Ministerul Justiției să plătească suma respectivă, apoi au solicitat o ordonanță de garnisie (pignoramento presso terzi). 15. Suma atribuită de Curtea de Apel a fost plătită la 17 noiembrie 2005. 16. Legea și practicile interne relevante se află în hotărârea Cocchiarella c. Italia ([GC], nr. 64886/01, §§ 23-31, ECHR 2006V).

4 The applicants were born in 1954 and 1956 respectively and live in Cicciano (Naples).