ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 27.09.2019

ÎCCJ, Secția penală

HOTĂRÂRE

27.09.2019

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 198/F din data de 17 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2016, printre altele, s-au hotărât următoarele:

În latură penală:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (3) din C. proc. pen. rap. la art. 80 din C. pen. s-a renunțat la aplicarea unei pedepse față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de exercitarea fără drept a unei profesii sau activității prev. de art. 348 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (3) din C. proc. pen. rap. la art. 80 din C. pen. s-a renunțat la aplicarea unei pedepse față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals în formă continuată (33 acte materiale) prev. de art. 323 din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 81 alin. (1) și (3) din C. pen. s-a aplicat inculpatului A. un avertisment.

S-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 81 alin. (2) și art. 82 alin. (3) din C. pen.

Prin aceeași hotărâre instanța s-a pronunțat și cu privire la inculpata B..

În latură civilă:

S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de partea civilă Baroul București, privind obligarea inculpaților la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. b) din C. pen. s-a dispus confiscarea bunurilor folosite de inculpatul A. la săvârșirea infracțiunii prev. de art. 348 din C. pen., respectiv a ștampilei inscripționate "UNIUNEA NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, BAROUL BUCUREȘTI, A., avocat stagiar colaborator" și a cardului de identitate pentru avocat emis de Baroul Bota, având seria x.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-au desființat, în totalitate, următoarele împuterniciri avocațiale emise de către inculpata B. pe numele inculpatului A. - client C.: seria x din 07.03.2015; seria x din 08.03.2015; seria x din 10.03.2015; seria x din 13.03.2015; seria x din 15.03.2015; seria x din 16.03.2015; seria x; seria x din 23.02.2015; seria x din 24.02.2015; seria x din 25.02.2015; seria x din 26.02.2015; seria x din 27.02.2015; seria x din 28.02.2015; seria x din 02.03.2015; seria x din 03.03.2015 și seria x din 06.03.2015.

S-au desființat, în parte, următoarele împuterniciri avocațiale emise de către inculpata B., numai cu privire la inculpatul A. - client C.: seria x din 10.02.2015; seria x din 11.02.2015; seria x din 12.02.2015; seria x din 13.02.2015; seria x din 19.02.2015; seria x din 04.03.2015; seria x din 05.03.2015; seria x din 10.03.2015; seria x din 12.03.2015; seria x din 01.03.2015 și seria x din 09.03.2015.

S-au desființat, în totalitate, următoarele împuterniciri avocațiale emise de către inculpata B. pe numele inculpatului A. - client D.: seria x din 07.03.2015 și seria x din 15.03.2015.

S-au desființat, în parte, următoarele împuterniciri avocațiale emise de către inculpata B., numai cu privire la inculpatul A. - client D.: seria x din 13.01.2015; seria x din 03.02.2015; seria x din 14.02.2015; seria x din 16.02.2015; seria x din 19.02.2015; seria x din 23.02.2015; seria x din 26.02.2015; seria x din 01.03.2015; seria x din 04.03.2015 și seria x din 12.03.2015.

S-au desființat, în parte, următoarele împuterniciri avocațiale emise de către inculpata B., numai cu privire la inculpatul A.: seria x din 29.01.2015 - client E.; seria x din 23.01.2015 - client E.; seria x din 23.01.2015 - client F..

S-a desființat, în totalitate, împuternicirea avocațială seria x din 25.02.2015 - client G. emisă de către inculpata B. pe numele inculpatului A..

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., inculpații au fost obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Sindicatul Independent al Juriștilor din România, partea civilă Baroul București și inculpații B. și A., acesta din urmă solicitând achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., susținând că, în condițiile în care era înscris în forma de organizare "Baroul Bota", a avut credința că exercită profesia de avocat în condiții legale și că, prin urmare, mențiunea vizând calitatea sa de avocat, din cuprinsul celor 33 de împuterniciri, nu era falsă, faptele nefiind, prin urmare, comise cu vinovăția prevăzută de lege.

Prin decizia penală nr. 258/A din 15 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2016, printre altele, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 198/F din 17 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

S-a desființat, în parte, sentința penală atacată, iar în rejudecare, printre altele:

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3600 RON amendă penală, reprezentând echivalentul a 180 zile - amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile - amendă la 20 RON/zi, pentru săvârșirea infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activități, prevăzută de art. 348 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6000 RON amendă penală, reprezentând echivalentul a 200 zile - amendă, stabilind cuantumul sumei corespunzătoare unei zile - amendă la 30 RON/zi, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 323 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. c) din C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 6000 RON amendă penală, la care s-a adaugat 1200 RON amendă penală, stabilindu-se, în final, pedeapsa de 7200 RON amendă penală.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 63 din C. pen.

S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Prin aceeași hotărâre s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul A. și de partea civilă Baroul București, respectiv, ca inadmisibil, apelul declarat de Sindicatul Independent al Juriștilor din România împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei penale nr. 258/A din 15 octombrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - sectia penală în dosarul nr. x/2016, la data de 16 ianuarie 2019, a declarat recurs în casație, prin apărător ales, inculpatul A..

Recurentul inculpat A. și-a fundamentat demersul judiciar pe cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În argumentarea acestui caz de recurs în casație, reiterând fidel argumentele reținute de instanțele de fond și de apel cu privire la soluțiile dispuse în cauză, apărarea a susținut că faptele pentru care inculpatul a fost condamnat nu se pliază în nicio măsură pe conținutul normelor de incriminare, lipsind cu desăvârșire atât latura obiectivă, cât și latura subiectivă a infracțiunilor pentru care a fost condamnat.

În acest sens, a învederat că exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activități, presupune o normă care să prevadă expres condițiile în care se exercită aceasta. Spre deosebire la alte profesii - executori, notari, lichidatori, în cazul profesiei de avocat a apărut un cadru juridic paralel, care a luat naștere și s-a menținut prin hotărâri judecătorești. Or, atâta timp cât acest cadru juridic nu a fost desființat strict formal, juridic, decât la data la care s-a pronunțat decizia în recurs în interesul legii nr. 15/2015, respectiv după derularea activităților ce fac obiectul acuzațiilor aduse inculpatului în prezenta cauză, este evident că profesia de avocat s-a exercitat în paralel și în cadrul organizațiilor înființate prin hotărâri judecătorești.

În plus, chiar dacă, la nivel juridic, se poate admite că profesia de avocat s-a derulat sau nu legal în cadrul organismelor de avocați înființate pe cale judiciară și că în legătură cu aceste manifestări opiniile pot fi împărțite, este mai mult decât evident faptul că latura subiectivă a infracțiunilor imputate inculpatului nu poate exista, indiferent de opinia unuia sau altuia în legătură cu modalitatea mai mult sau mai puțin legală a exercitării profesiei de avocat în cadrul altor organisme decât U.N.B.R.

Așadar, dacă până la data pronunțării soluției în recurs în interesul legii anterior menționată, 21.09.2015, existau avocați care pledau în fața instanțelor și participau la efectuarea unor acte de urmărire penală, fără a face parte din U.N.B.R. și fără ca organele judiciare care au permis participarea acestora la proceduri judiciare să fi fost acuzate de favorizarea făptuitorului, nu se poate admite că inculpatul A. a desfășurat activitatea de avocat, pe care se considera îndreptățit să o exercite, fără drept. De altfel, nici în prezent nu se înțelege care este valoarea social protejată prin art. 348 din C. pen., atâta vreme cât alegerea avocatului este liberă și în condițiile în care nu se decelează de ce statul este mai în siguranță prin existența normei de incriminare menționată și de ce interesul unui grup profesional - avocații din U.N.B.R. - ar trebui protejat prin norme penale. Aceasta cu atât mai mult cu cât valori extrem de importante pentru un stat (de exemplu, demnitatea umană) nu sunt protejate prin norme penale, ci doar civile, deși Curtea Constituțională a statuat cu mulți ani în urmă că abrogarea unor astfel de norme de protecție este neconstituțională, iar instanțele au stabilit că până la o nouă incriminare nu se pot pronunța hotărâri de condamnare pentru astfel de fapte, direct în baza deciziei Curții Constituționale.

Or, nici în speță nu există o rațiune pentru care, până la data pronunțării deciziei în recurs în interesul legii invocată, se poate reține că o asemenea faptă este prevăzută de lege ca infracțiune, după cum nu se poate reține că o hotărâre judecătorească menținută în vigoare, respectiv hotărârea de înființare a asociației din care făcea parte inculpatul A., a fost pronunțată cu încălcarea legii, astfel că nu putea constitui temei de exercitare a activității pe care o autoriza.

Aceasta cu atât mai mult cu cât o hotărâre judecătorească nu poate fi desființată retroactiv, iar organismele autorizate prin hotărâri judecătorești, în măsura în care nu mai îndeplinesc condițiile legale, nu pot fi interzise direct, ci numai prin hotărâri judecătorești contrare.

Apărarea a mai arătat că împrejurarea că până în anul 2015, când a fost pus sub acuzare, inculpatul avea o legitimație care îi conferea dreptul de exercitare a profesiei de avocat, motiv pentru care era primit de judecători și procurori pentru a exercita activități specifice profesiei, face ca latura subiectivă a infracțiunii prev. de art. 348 din C. pen. să lipsească. Or, întrucât infracțiunea presupus săvârșită este obligatoriu a fi săvârșită cu intenție, este evident că prin absența acesteia, fapta nu este prevăzută de legea penală.

Totodată, a susținut că nici infracțiunea continuată de uz de fals, în modalitatea descrisă în decizia criticată, nu se poate mula pe fapta săvârșită, întrucât și aceasta se comite în egală măsură tot cu vinovăție, chiar cu intenție directă. Altfel spus, inculpatul trebuia să cunoască faptul că înscrisul este fals și să îl folosească în scop ilicit, infracțional. Or, atâta vreme cât acesta avea percepția stării de legalitate în care își exercita profesia și, pe cale de consecință, a tuturor actelor ce se semnează în exercitarea acestei profesii, nici infracțiunea de uz de fals nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege pentru a putea fi încadrată ca faptă penală.

De altfel, înscrisurile folosite nu pot fi considerate false nici din perspectiva laturii obiective a infracțiunii, deoarece nu conțin mențiuni nereale. Practic, în cuprinsul înscrisurilor de referință nu se menționează că inculpatul A. făcea parte din U.N.B.R. clasic, iar nu din Baroul Bota, ci doar că acesta era avocat. Or, până la data de 21.09.2015, inculpatul chiar avea permisiunea de a derula această activitate, abia după acest moment fiind tranșată chestiunea interdicției de a derula activitatea de avocat de către persoane din afara U.N.B.R. clasic.

În raport cu argumentele prezentate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei recurate și dispunerea achitării inculpatului A., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Anterior termenului fixat în cauză pentru verificarea admisibilității căii estraordinare de atac, la data de 5 iunie 2019, recurentul inculpat A. a depus la dosarul cauzei, prin intermediul apărătorului ales, o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004.

Prin încheierea din data de 7 iunie 2019, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 258/A din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2016 și s-a dispus trimiterea cauzei completului 10, în compunere de 3 judecători.

Totodată, s-a acordat termen de judecată la data de 27 septembrie 2019, cu citarea recurentului inculpat A. și asigurarea apărării.

S-a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și (6) din C. proc. pen. și pe cele ale art. 437 și art. 438 din C. proc. pen., fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea în principiu conform art. 440 alin. (4) din C. proc. pen.

Având în vedere că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, formulată de recurentul inculpat prin apărător ales, nu viza dispozițiile legale incidente în procedura de verificare a admisibilității căii extraordinare de atac, s-a dispus ca aceasta să fie discutată, în condiții de oralitate și contradictorialitate, la termenul din data de 27 septembrie 2019.

Analizând cu prioritate cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

La data de 5 iunie 2019, recurentul inculpat a formulat în scris o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional invocând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care încalcă, în opinia sa, art. 73 alin. (3) lit. l), art. 126 alin. (4) și art. 1 alin. (5) din Constituție.

În esență, s-a arătat că, potrivit prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, compunerea completelor de judecată este stabilită de colegiile de conducere ale instanțelor și nu de legiuitor în temeiul unor criterii stabilite prin lege organică, contrar art. 73 alin. (3) lit. l) și art. 126 alin. (4) din Constituție, care stabilesc o altă modalitate de constituire a completelor de 3 judecători.

Mai mult, acest aspect este reglementat la nivel infralegal în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în art. 19 lit. a)

, respectiv art. 32 alin. (1).

Astfel, acest atribut este delegat președinților de secții și Colegiului de conducere a Înaltei Curți, care este abilitat să stabilească în mod unilateral și arbitrar completele specializate de 3 judecători.

Așadar, faptul că aspecte esențiale ale compunerii celei mai înalte instanțe naționale nu sunt prevăzute într-o lege organică conduce, în opinia recurentului, la încălcarea normei constituționale potrivit căreia organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești se reglementează prin lege organică.

Or, normele de compunere a instanțelor ar trebui să se bucure de accesibilitate, previzibilitate și stabilitate, pe de o parte, cât și de transparență și încredere din partea justițiabililor.

S-a mai susținut că, în opinia recurentului, compunerea completelor de judecată reprezentând desemnarea nominală a judecătorilor ce urmează să formeze un complet este o problemă jurisdicțională ce ține de înfăptuirea actului de justiție și, prin urmare, trebuie realizată printr-o procedură legală menită să asigure independența și imparțialitatea judecătorilor.

S-a invocat în acest sens, decizia nr. 685/2018 a Curții Constituționale, apărarea citând mai multe pasaje apreciate ca relevante din conținutul deciziei.

În argumentarea admisibilității excepției de neconstituționalitate, recurentul inculpat a arătat că textul a căror neconstituționalitate o solicită a fi constatată este cuprins în Legea nr. 304/2004, fiind un text în vigoare, excepția a fost ridicată în fața unei instanțe de judecată, textul de lege nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și are legătură cu soluționarea cauzei.

În privința legăturii cu soluționarea cauzei, invocând jurisprudența instanței de contencios constituțional, recurentul a decelat două condiții necesare admisibilității excepției, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și invocarea excepției în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, s-a arătat că, în primul rând, trebuie verificat interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. În acest sens, s-a invocat calitatea de recurent în prezentul dosar aflat pe rolul instanței supreme, fiind judecat de un complet de 3 judecători. Legalitatea constituirii și compunerii completului de judecată este o chestiune de ordine publică și de organizare judiciară, recurentul având dreptul de a fi judecat de o instanță imparțială, constituită ptrivit legii, ca garanție a dreptului la un proces echitabil.

În raport de aceste aspecte, s-a apreciat că textul de lege are legătură cu soluționarea cauzei, atâta timp cât este vorba de fundamentul legal în baza căruia se constituie completul care judecă prezenta cauză.

Analizând excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul inculpat A., Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigențe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 916/16.12.2014);

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare, o astfel de evaluare nefiind în disonanță cu prevederile art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Unica autoritate competentă să supună controlului de constituționalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială este Curtea Constituțională.

Însă încheierea de sesizare a Curții Constituționale are valențele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorității de jurisdicție constituțională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanța de judecată în fața căreia a fost invocată excepția are, potrivit legii, nu doar competența, ci și responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susțineri ale autorului excepției și, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorității de jurisdicție constituțională, în strictă conformitate cu dispozițiile legii pertinente, dar și cu specificul cauzei.

Pe cale de consecință, "legătura" dintre norma legală pretins contrară Constituției și soluția ce ar putea fi dată cauzei trebuie să rezulte nu din simpla invocare tangențială a acelei norme, ci implică o analiză prealabilă a două aspecte: aplicabilitatea dispoziției în speță și necesitatea invocării excepției în vederea restabilirii stării de legalitate.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea formulată de recurentul inculpat A., Înalta Curte apreciază că nu impune sesizarea Curții Constituționale în raport de considerentele ce se vor expune în continuare:

Procedând la verificarea condițiilor de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale, instanța de recurs constată că sunt îndeplinite, în parte, condițiile prevăzute de lege, respectiv, excepția de neconstituționalitate a fost invocată de inculpatul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, astfel că acesta are calitatea de parte în dosar și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, prevederi legale în vigoare și care nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În ceea ce privește îndeplinirea celei de a treia condiții prevăzute de lege, expusă anterior în considerentele prezentei hotărâri, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită.

Astfel, excepția de neconstituționalitate trebuie să aibă construcția unei argumentări a neconstituționalității textului de lege invocat.

Din analiza criticilor de neconstituționalitate expuse de către recurentul inculpat rezultă că scopul urmărit de acesta este modificarea dispozițiilor legale a căror neconstituționalitate o invocă, aspect ce excede competenței Curții Constituționale.

Determinarea obiectului excepției de neconstituționalitate este o operațiune care, pe lângă existența unor condiționări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, necesită și o apreciere obiectivă a instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepției.

Or, în condițiile în care modificarea, respectiv completarea legii în vigoare este un atribut exclusiv al legiuitorului, excepția de neconstituționalitate invocată nu este admisibilă sub acest aspect.

Totodată, excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007).

Așadar, dispozițiile legale care stabilesc modalitatea de compunere a completelor de judecată, criticate ca fiind neconstituționale, nu au nicio legătură cu obiectul cauzei pendinte, aflată în calea extraordinară a recursului în casație, prin care se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii penale definitive.

Crearea unei false legături cu soluționarea cauzei prin faptul că prezentul complet de judecată din recurs a fost stabilit în temeiul prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi primită în condițiile inaplicabilității textului criticat în cauză dedusă judecății.

Pentru aceste motive, cererea formulată de recurentul inculpat A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 urmează a fi respinsă.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să-l respingă ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Astfel, sfera controlului judiciar în cadrul examinării recursului în casație a fost limitată strict de legiuitor. Pe cale de consecință, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a putea analiza temeinicia deciziei atacate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, recurentul inculpat a invocat incidența cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce privește latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casație, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conținutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei și este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu țin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, se constată că obiectul cenzurii instanței de recurs în casație se limitează la verificarea condițiilor de tipicitate obiectivă a infracțiunilor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., respectiv infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități, prevăzută de art. 348 din C. pen. și infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323 din C. pen.

Potrivit art. 348 din C. pen., constituie infracțiune exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activități pentru care legea cere autorizație ori exercitarea acestora în alte condiții decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârșirea unor astfel de fapte se sancționează potrivit legii penale.

Rațiunea incriminării este justificată de necesitatea creării unui regim special de reglementare a unor profesii sau activități în raport de consecințele pe care acestea le pot produce asupra funcționării societății. Astfel, legiuitorul a stabilit o incriminare cadru în C. pen., care se completează cu dispozițiile din legea specială, care stabilesc condițiile de exercitare a unei profesii/activități și care prevede în mod expres că nerespectarea acestor dispoziții se sancționează potrivit legii penale.

Textul incriminator a preluat, în același conținut, dispozițiile art. 281 din C. pen. anterior.

Din analiza conținutului incriminării, rezultă că, pentru a fi întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii, sub aspectul laturii obiective, trebuie îndeplinite mai multe condiții.

În primul rând, conduita inculpatului trebuie să se circumscrie unei activități de exercitare, fără drept, a unei profesii sau activități pentru care legea cere o autorizație ori acestea să fie exercitate în alte condiții decât cele legale.

După cum s-a arătat în literatura de specialitate, exercitarea fără drept presupune exercitarea în afara cadrului legal, atât din punct de vedere formal al condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru dobândirea dreptului de a exercita profesia, cât și din punctul de vedere al finalității textului care protejează exercitarea legală, cu rigorile legale necesare a anumitor profesii.

În al doilea rând, legea specială trebuie să prevadă expres că exercitarea fără drept a acelei profesii/activități se sancționează potrivit legii penale.

Recurentul inculpat a susținut, în esență, prin motivele de recurs, că exercitarea fără drept a unei profesii sau activități, presupune o normă care să prevadă expres condițiile în care se exercită aceasta.

Deopotrivă, a mai arătat că, spre deosebire la alte profesii (fiind nominalizați cu titlu exemplificativ, executorii, notarii, lichidatorii), în cazul profesiei de avocat a apărut un cadru juridic paralel, care a luat naștere și s-a menținut prin hotărâri judecătorești. Atâta timp cât acest cadru juridic nu a fost desființat strict formal, juridic, decât la data la care s-a pronunțat decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2015 (ulterioară derulării activităților ce fac obiectul acuzațiilor aduse inculpatului în prezenta cauză), profesia de avocat s-a exercitat în paralel și în cadrul organizațiilor înființate prin hotărâri judecătorești.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Astfel, dispozițiile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la data comiterii faptelor de către inculpat, prevedeau în mod expres că profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R. (art. 1 alin. (2).

De asemenea, constituirea și funcționarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire și de înregistrare ale acestora sunt nule de drept (art. 1 alin. (3).

Dispozițiile legale anterior citate au fost introduse, în această formă, în conținutul Legii nr. 51/1995 încă din anul 2004, prin Legea nr. 255/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 23 iunie 2004.

Totodată, modificările aduse art. 82 alin. (1) și (2) din aceeași lege statuau, în mod explicit că, la data intrării în vigoare a legii, persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviințate prin hotărâri judecătorești să desfășoare activități de consultanță, reprezentare sau asistență juridică, în orice domenii, își încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activități constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale.

De asemenea, de la aceeași dată încetau de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicțional prin care au fost recunoscute ori încuviințate activități de consultanță, reprezentare și asistență juridică contrare dispozițiilor Legii nr. 255/2004.

Nu în ultimul rând, se constată că, potrivit art. 26 din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare la data comiterii faptelor, exercitarea, fără drept, a oricărei activități specifice profesiei de avocat constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale (alin. (2), iar fapta unei persoane care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de prezenta lege constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale (alin. (3).

Față de cele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivele invocate de recurentul inculpat A. privind lipsa laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 348 din C. pen., circumscrise, în esență, neîndeplinirii condiției exercitării "fără drept" a profesiei de avocat nu pot fi primite, recursul în casație fiind nefondat, sub acest aspect.

În același sens, nu pot fi primite nici susținerile privind existența, în cazul profesiei de avocat, a unui "cadru juridic paralel, ce a luat naștere și s-a menținut prin hotărâri pronunțate de judecători" care a fost desființat "la data la care s-a pronunțat decizia de recurs în interesul legii nr. 15/2015".

Argumentul expus de apărare într-o construcție atipică din punct de vedere juridic care ar echivala cu invocarea unei jurisprudențe neunitare în materia infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activități, prevăzută de art. 348 din C. pen., anterioară pronunțării deciziei în interesul legii nu poate conduce la o soluție de achitare a inculpatului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În ceea ce privește susținerea recurentului inculpat privind lipsa laturii subiective a infracțiunii pentru care s-a dispus condamnarea sa de către instanța de apel, aceasta nu poate fi cenzurată în prezentul cadru procesual. Stabilirea formei de vinovăție cu care a acționat inculpatul în comiterea faptelor presupune o analiză a probelor administrate în cauză. Or, un asemenea demers nu poate fi făcut de instanța supremă în calea extraordinară de atac a recursului în casație care, după cum s-a arătat și anterior, are ca obiect chestiuni exclusiv de legalitate.

Situația este similară și în cazul infracțiunii de uz de fals, presupusa lipsă a intenției, ca formă a vinovăției, nu poate fi analizată în cadrul prezentei căi de atac. Pe cale de consecință, susținerile recurentului inculpat că nu avea cunoștință de faptul că înscrisurile sunt false și că avea percepția stării de legalitate în care își exercita profesia vizează aspecte de temeinicie a hotărârii atacate și nu de nelegalitate.

Nu în ultimul rând, contestarea de către recurent a caracterului fals al înscrisurilor datorat lipsei din conținutul acestora a unor împrejurări nereale, ceea ce ar echivala, în opinia apărării, cu neîntrunirea condițiilor de tipicitate a infracțiunii din perspectiva laturii obiective nu poate fi primită de instanța de recurs. S-a susținut, în acest sens, că înscrisurile folosite nu cuprind mențiuni false întrucât "nu se menționează că A. face parte din U.N.B.R. clasic și nu din Baroul Bota, fiind făcută doar mențiunea că A. este avocat".

Însă, în condițiile în care inculpatul A. nu avea calitatea de avocat, în sensul Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, lipsa/prezența mențiunii privind apartenența la U.N.B.R./Baroul Bota nu prezintă vreo relevanță juridică, în condițiile în care calitatea sa de avocat nu corespunde realității.

Față de considerentele expuse anterior, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 258/A din 15 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar conform art. 275 alin. (6) din același cod, onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.