ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2075/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 aprilie 2008, reclamanta M.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. să se dispună anularea Deciziei nr. 57 din 06 martie 2008, emisă de vicepreședintele A.V.A.S, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform prevederilor art. 1 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și O.U.G. nr. 81/2007 pentru imobilul compus din clădiri și teren aferent în suprafață de 1318 mp situat în Timișoara, str. P-ța T. înscris în C.F. nr. x Timișoara, nr. top xx, către reclamantă, în calitate de moștenitoare a defuncților proprietari M.I. și M.A., să se constate valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care M.I.

și M.A. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, str. Piața T., înscris în C.F. nr. x Timișoara, nr. top. xx, să se constate că reclamanta este moștenitoarea legală a defuncților M.I. și M.A., conform certificatelor de moștenitor nr. 4097/1991 și nr. 727/1991, pe care le anexează la dosar. Motivând în fapt cererea, reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 280/2001, a solicitat restituirea imobilului compus din clădire și teren aferent de 1318 mp situat în Timișoara str. Piața T. înscris în C.F. x Timișoara nr. top xx, depunând la dosar actele de proprietate considerate necesare în vederea soluționării acesteia și cu toate acestea, notificarea a fost respinsă cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat cu un extras de carte funciară în care să fie menționați autorii săi.

Prin Sentința civilă nr. 1685 din 24 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin notificarea nr. 280 din 11 iulie 2001, reclamanta a solicitat restituirea imobilului compus din clădire și teren aferent de 1318 mp situat în Timișoara str. Piața T. înscris în C.F. x Timișoara nr. top xx, depunând la dosar actele de proprietate considerate necesare în vederea soluționării acesteia și cu toate acestea, notificarea a fost respinsă cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat cu un extras de carte funciară în care să fie menționați autorii săi.

Răspunzând la această notificare, pârâta a emis Decizia nr. 57 din 6 martie 2008, respingând-o pentru considerentul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat. Prin Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985, a fostului Consiliu Popular al Județului Timiș, s-a prevăzut că imobilul de la adresa în litigiu, înscris în C.F. nr. x Timișoara nr. top xx cu terenul aferent, proprietatea lui S.G., trece în proprietatea statului, în administrarea directă a Întreprinderii comerciale de stat Mărfuri Metalo-chimice Timișoara Piața U., cu plata sumei de 80.000 lei contravaloare construcții și 2965 lei contravaloare teren către S.G. Prin Decizia nr. 1545 din 16 august 1086 a Tribunalului Suprem, secția civilă, dată în soluționarea recursului extraordinar, se modifică Decizia nr. 310/1986 a Tribunalului Timiș, în sensul admiterii acțiunii lui M.I.

și A. în contra lui S.G. fiind obligat acesta să plătească primilor 82.965 lei, ca urmare a constatării în favoarea acestora a unui drept de creanță, față de pârât, echivalentul valoric al bunului ce trebuia transmis acestora, din considerentele acestei decizii rezultând că încă de la acea dată, s-a stabilit că bunul nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul pârâtului S., respectiv, autorii reclamantei, nu au dobândit un drept de proprietate asupra acestuia, cum greșit pretinde reclamanta. Faptul că, la un moment dat, aceștia ar fi încheiat contracte de închiriere referitoare la bun, este lipsit de relevanță și nu este de natură a determina concluzia că autorii săi ar fi avut drept de proprietate asupra imobilului.

Ca atare, în mod corect, s-a respins notificarea reclamantei privind restituirea în natură, pentru motivul că aceasta nu a dovedit calitatea de proprietar al bunului preluat de stat de la adevăratul proprietar, S.G., acesteia nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 cum pretinde.

De altfel, autorii reclamantei așa cum s-a reținut anterior, din decizia Tribunalului Suprem, au obținut un titlu în baza căruia, fostul proprietar al imobilului cu care încheiaseră act de vânzare-cumpărare neînscris în C.F., a fost obligat să-i despăgubească cu contravaloarea bunului (sumele prevăzute în Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985). Prin urmare, reclamanta nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în cauză, astfel că decizia emisă de pârâtă este legală, iar pretențiile acesteia formulate prin cererea de chemare în judecată, sunt neîntemeiate în ceea ce privește primele 3 capete de cerere, în ceea ce privește pe cel de-al 3-lea, de altfel, reclamanta îndreptându-se în mod neîntemeiat în contra pârâtei AVAS aceasta neavând vreo legătură și nefiind parte în contract.

Cât privește calitatea sa de moștenitoare a defuncților M., aceasta nu a fost contestată nici de către pârâtă, fiind dovedită prin certificatele de moștenitor depuse la dosar. În termenul legal de 15 zile prevăzut de dispozițiile art. 284 C. proc. civ., împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M.D. În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că atât pârâta cât și instanța de fond au încălcat dispozițiile Legii nr. 10/2001, reținând că autorii reclamantei nu și-au intabulat dreptul de proprietate deși este evidentă îndeplinirea condiției principale din art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, anume acordul de voință al vânzătorului și cumpărătorului. Acest acord de voință este explicit stipulat în contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu dată certă.

Mai mult, părțile contractante consimt la intabulare, aceasta căzând în sarcina vânzătorului. Pe cale de consecință este evidentă lipsa de culpă a cumpărătorilor (antecesorilor săi) în ceea ce îi privește neînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate. Într-adevăr Decretul-lege nr. 115/1938 prevedea efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, însă Legea nr. 10/2001 a fost edictată tocmai pentru a soluționa toate situațiile de preluare abuzivă, inclusiv o situație cum este cea din prezenta cauză. În fapt, prin Notificarea nr. 2801 din 11 iulie 2001, depusă la Biroul Executorului Judecătoresc S.T. s-a solicitat restituirea imobilului compus din clădire și teren aferent în suprafață de 1318 mp situat în Timișoara str. P-ța T. înscris în C.F.

nr. x Timișoara, nr. top. xx. Deși a avut la dispoziție toate actele doveditoare cerute de lege, vicepreședintele Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr. 57 din 06 martie 2008 prin care a respins notificarea. Așadar legiuitorul nu a cerut cumulativ actul translativ de proprietate cu extrasul de carte funciară. Rezultă că, pentru admiterea cererii de restituire este suficient ca petentul să depună doar unul dintre actele doveditoare (fie contract de vânzare-cumpărare, fie extras C.F.) Actul translativ de proprietate este în acest caz contractul de vânzare-cumpărare și nu extrasul de carte funciară, care este un simplu act de informare privind publicitatea imobiliară.

S-a învederat instanței de apel faptul că S.G. a dat o declarație sub sancțiunea prevederilor art. 292 C. pen. prin care arată că nu mai este "proprietarul de fapt al imobilului din Timișoara P-ța T., fiindcă acest imobil s-a vândut tov. M.I. și soția prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19 ianuarie 1950 având data certă la 20 ianuarie 1950." Imobilul a trecut în proprietatea Statului în mod abuziv, deoarece exproprierea nu s-a făcut de către organul competent și avizat la aceea vreme, în speță decizia este lovită de nulitate absolută, iar Statul Român avea cunoștință despre adevărații proprietari și totuși a emis această decizie unui neproprietar cu atât mai mult cât I.C.R.A.L. Timișoara avertizează (Consiliul Popular Județean Timiș) prin adresa din 17 decembrie 1987 (existentă la dosarul cauzei) despre ilegalitatea ce urma să se producă în cazul în care dispozițiile Legii nr. 4/1973 se aplicau.

Deși antecesorii recurentei au încercat să-și înscrie dreptul de proprietate în nenumărate rânduri, chiar și printr-o acțiune în obligația a face intentată lui S.G. pentru a-l determina pe acesta să dea curs prevederilor contractuale, s-au lovit întotdeauna de un refuz al autorităților locale, datorate probabil situației politice din acea perioadă. Este adevărat că, în sistemul cărților funciare, drepturile reale se pot dobândi numai prin înscrierea lor în cartea funciară, dar, în ansamblul prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938 rezultă că lipsa înscrierii dreptului de proprietate nu poate fi opusă de către o parte contractantă celeilalte părți. De asemenea un astfel de drept real constituit prin convenția părților este opozabil și terților care au luat la cunoștință despre existența lui, deși nu este înscris în cartea funciară.

Numai terții care, neavând cunoștință de existența unui drept neînscris și având în vedere mențiunile din cartea funciară, au dobândit prin acte cu titlu oneros, drepturi pe care și le-au înscris, le pot opune dobânditorilor anteriori. Inclusiv legiuitorul din aceea vreme a adoptat un decret prin care încerca - retroactiv - să vină în sprijinul persoanelor care au încheiat contracte cu dată certă, înainte de 06 septembrie 1950, deoarece situația politică din aceea perioadă a condus printre altele și la desființarea notariatelor publice și introducerea notariatului de stat - notariat de sistem sovietic care a necesitat mai multe "ajustări" legislative începând cu anul 1950, pentru a putea fi implementat.

Astfel, conform prevederilor art. 22 din Decretul nr. 144/1958 se înscriu în cartea funciară cu autorizație de la Consiliul Local contractele cu dată certă înainte de 06 septembrie 1950. Mai mult decât atât, S.G. și Consiliul Popular al Județului Timiș, nu au avut câștig de cauză decât prin recursul extraordinar declarat de către Procurorul General împotriva Sentinței civile nr. 543 din 02 decembrie 1985 a Judecătoriei Deta, precum și împotriva Deciziei nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului Timiș, secția civilă, recurs soluționat de Tribunalul Suprem, secția civilă, prin Decizia nr. 1545 din 16 august 1986, Dosar nr. 1152/1986.

Instanța supremă a admis recursul declarat de Procurorul General și a reținut faptul că, "în situația din speță, vânzătorul, care a încasat prețul nu își mai poate îndeplini obligația sa de transmitere a proprietății imobilului, prin înscrierea sa în cartea funciară, deoarece bunul a trecut în proprietatea statului", iar plata despăgubirilor pentru imobilul construcție și teren să fie făcută antecesorilor, nu așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, cum că, cumpărătorul ar avea doar un drept de creanță împotriva vânzătorului. Pe cale de consecință, s-a modificat Decizia nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului Timiș și s-a admis acțiunea formulată de către M.I. și M.A. cu obligația lui S.G.

de a plăti acestora suma de 80000 lei pentru construcții și 2965 lei pentru teren. Astfel, cum bine se poate observa instanța supremă este unica din sistemului politic ostil de la acea vreme care recunoaște dreptul de proprietate al antecesorilor. În speță s-a dovedit cu înscrisurile existente la dosarul cauzei că Statul Român cunoștea existența dreptului de proprietate al antecesorilor, chiar dacă aceștia nu au fost intabulați în cartea funciară, și consideră Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985, prin care imobilul a fost preluat de Statul Român, ca fiind nelegală, deoarece preluarea a fost făcută de la o altă persoană decât adevărații proprietari, care erau cunoscuți și recunoscuți ca atare.

Se consideră că, ar fi de neconceput și contrar Protocolului nr. 1 la Actul Adițional nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului ca, în situația în care, chiar în perioada anterioară anului 1989, Statul Român a recunoscut calitatea de proprietar antecesorilor săi în condițiile în care prin art. 44 din Constituția României, revizuită, este ocrotită și garantată proprietatea, să nu se procedeze la soluționarea cererii sale de restituire în echivalent. Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, Curtea a constatat că apelul este nefondat din următoarele considerente: Prin Notificarea nr. 2801 din 11 iulie 2001, depusă la Biroul Executorului Judecătoresc S.T.

s-a solicitat restituirea imobilului compus din clădire și teren aferent în suprafață de 1318 mp situat în Timișoara str. P-ța T. înscris în C.F. nr. x Timișoara, nr. top. xx. Art. 22 din Legea nr. 10/2001 face vorbire de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, fără a preciza explicit care sunt acestea. Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adică H.G.

nr. 498/2003, prin pct. 22.1 lit. a) definesc aceste actele doveditoare prevăzute la art. 22 din Legea nr. 10/2001 ca fiind "orice acte juridice translative de proprietate care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (acte de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, acte sub semnătură privată, etc.)". Prin urmare, întrucât apelanta reclamantă nu a prezentat un act autentic de dobândire a dreptului de proprietate, în mod corect intimata AVAS a apreciat că este necesar, pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, să se depună extras de carte funciară. Pe de altă parte, extrasul de carte funciară reflectă situația imobilului la data preluării de către stat, întrucât cuprinde datele referitoare la titularul dreptului de proprietate, cartea funciară făcând dovada dreptului real înscris, în folosul persoanei înscrisa în foaia de proprietate, cât timp nu se dovedește contrariul.

Mai mult, chiar și preluarea imobilului, prin Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985 a Biroului Permanent al Consiliului Popular al Județului Timiș, s-a făcut pe numele vânzătorului Ș.G., astfel că, în lipsa unor probe contrare, operează prezumția instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 modificată și republicată. De altfel, acest drept a fost dezbătut între semnatarii convenției de vânzare-cumpărare încheiată în anul 1950, în cadrul litigiului declanșat de autorii apelantei reclamante (M.I.

și M.A.) împotriva vânzătorului S.G., ce a avut ca obiect suma primită de acesta din urmă cu titlu de despăgubire pentru imobil, ca urmare a trecerii în proprietatea statului, litigiu soluționat prin Decizia nr. 1545 din 16 august 1986 a Tribunalului Suprem, secția civilă, dată în soluționarea recursului extraordinar declarat de cauza, prin care s-a statuat că bunul nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul pârâtului S., respectiv că autorii reclamantei nu au dobândit un drept de proprietate asupra acestuia, întrucât actul de înstrăinare nu a fost încheiat în formă autentică, iar dreptul ce a făcut obiectul acestui act nu a fost înscris în cartea funciară.

Astfel, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul litigiului purtat în anul 1986 între autorii apelantei reclamante, în calitate de cumpărători ai imobilului în baza actului sub semnătură privată din anul 1950, și vânzătorul acestui imobil (Ș.G.) s-a recunoscut în mod irevocabil calitatea de proprietar a acestuia din urmă asupra imobilului în litigiu. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. În speță, apelanta reclamantă nu a făcut dovada calității sale de proprietar asupra imobilului în litigiu nici prin acte valabile de proprietate și nici printr-un act emis de puterea judecătorească și, în consecință, nu poate pretinde un "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Față de cele reținute, apreciind că nu există motive care să atragă schimbarea sentinței, Curtea în baza art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat. Împotriva Deciziei nr. 354A din 10 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta M.D., învederând următoarele motive de nelegalitate: Se consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală neținând cont de dispozițiile legale aplicabile în materie și de probatoriul administrat în cauză. Se arată că înscrisul intitulat "contract de vânzare și cumpărare" a fost greșit calificat atât de instanța de fond cât și de instanța de apel ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, care nu a putut opera transferul proprietății.

Or, în speță, din cuprinsul actului încheiat în 19 ianuarie 1950, se desprinde voința neîndoielnică a părților în sensul transmiterii imediate a proprietății în condițiile în care: părțile au intitulat actul contract de vânzare-cumpărare; în cuprinsul actului sunt folosiți termenii de vânzător și cumpărător; întreaga terminologie se referă la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare: "vinde imobilul", "cumpără imobilul", "prețul vânzării", "vânzătorii renunță de bună voie la orice drept ce le-ar acorda în viitor vreo lege privitoare la anularea acestei vânzări", "acest contract s-a citit și interpretat părților". Tot astfel, efectele actului sunt specifice contractului de vânzare-cumpărare: prețul s-a achitat integral la momentul semnării contractului, actele de proprietate ale vânzătorilor s-au predat cumpărătorilor în momentul semnării contractului, vânzătorii garantează pentru evicțiune.

Rezultă așadar că înscrisul este un contract de vânzare-cumpărare, translativ de proprietate din momentul încheierii lui. Prin efectul realizării acordului de voință, a operat și transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, în acest sens, art. 1295 C. civ. prevede că "proprietatea este de drept strămutată de la vânzător la cumpărător îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat". Se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că acest contract ca titlu de proprietate nu a dobândit eficiență juridică și nu este opozabil deoarece, pe de o parte, nu a fost respectată clauza potrivit căreia pentru a se intra în legalitate actul trebuia autentificat, iar pe de altă parte, nici nu a fost înscris în cartea funciară, pe baza legislației în vigoare la data redactării sau cea adoptată în perioada următoare.

În raport de aceste constatări ale instanței de apel, trebuie observat că în 19 ianuarie 1950, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era în deplinătatea aplicării, sub aspectul translației proprietății, Codul civil care statua principiul consensualismului atât pentru terenuri cât și pentru construcții. Se susține că forma autentică a contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele terenuri cu sau fără construcții a fost cerută ad solemnitatem, începând cu anul 1950, conform Decretelor nr. 151 și 221/1950, iar Decretul nr. 144 este din 1958 nu din 1950 așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Contractul în speță a fost perfectat anterior intrării în vigoare a acestor două decrete, dată la care legislația civilă nu impunea redactarea lor în formă autentică, iar conform prevederilor art. 22 din Decretul nr. 144/1958 se înscriu în cartea funciară cu autorizație de la Consiliul Local contractele cu dată certă înainte de 06 septembrie 1950. Instanța de apel a mai reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973, figurând ca preluat de la proprietarul S.G., fără a observa că acesta nu au depus niciun act care să ateste calitatea de ultim proprietar înainte de trecerea în proprietatea Statului Român, și ignorând actul de proprietate al antecesorilor asupra bunului în litigiu, precum și faptul că la data preluării de către stat imobilul se afla în proprietatea antecesorilor.

Astfel se consideră că statul nu poate să-și justifice calitatea de proprietar pentru că nu a dobândit imobilul de la proprietar. În ceea ce privește decizia Tribunalului Suprem, se arată că instanța supremă a admis recursul declarat de Procurorul General și a reținut faptul că, "în situația din speță, vânzătorul, care a încasat prețul nu își mai poate îndeplini obligația sa de transmitere a proprietății imobilului, prin înscrierea sa în cartea funciară, deoarece bunul a trecut în proprietatea statului", iar plata despăgubirilor pentru imobilul construcție și teren să fie făcută antecesorilor, nu așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, cum că, cumpărătorul ar avea doar un drept de creanță împotriva vânzătorului.

Consecința admiterii recursului a fost modificarea Deciziei nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului Timiș și admiterea acțiunii formulate de către M.I. și M.A. cu obligația lui S.G. de a plăti acestora suma de 80.000 lei pentru construcții și 2965 lei pentru teren. Totodată se susține că Legea nr. 4/1973 contravenea Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile nu puteau fi expropriate numai pentru interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri.

În speță, se arată că a dovedit cu înscrisurile existente la dosarul cauzei că Statul Român cunoștea existența dreptului de proprietate al antecesorilor, chiar dacă aceștia nu au fost intabulați în cartea funciară, și se consideră Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985 prin care imobilul a fost preluat de Statul Român ca fiind nelegală, deoarece preluarea a fost făcută de la o altă persoană decât adevărații proprietari, care erau cunoscuți și recunoscuți ca atare. În drept, se invocă art. 304 pct. 8 și 9 și următoarele C. proc. civ. (vechi) și prevederile Legii nr. 10/2001. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Se invocă de către recurenta reclamantă incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. considerându-se că s-au interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 3, art. 22 din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile art. 1295 C. civ. Aceste critici formulate de recurenta reclamantă M.D. ce vizează calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 nu se justifică. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. Recurenta reclamantă învederează că ar fi incident și motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. deoarece instanța ar fi calificat greșit înscrisul intitulat "contract de vânzare-cumpărare". Pentru a opera acest motiv de modificare, instanța ar fi trebuit să schimbe natura ori înțelesul lămurit și vădit îndoielnic al actului juridic dedus judecății, interpretându-l greșit.

Se susține eronata calificare a acelui înscris intitulat "contract de vânzare-cumpărare" cu care reclamanta susține că a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la restituire, de aceea vor fi analizate în cele ce urmează motivele de recurs invocate de recurentă numai prin prisma criticilor de nelegalitate, calitatea de persoană îndreptățită la restituire fiind indisolubil legată de analiza actelor doveditoare cu care se poate atesta această calitate. Celelalte susțineri ale recurentei privind chestiunile de netemeinicie sau de interpretare a probelor nu vor fi analizate, ele nejustificând invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În cauză instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001, considerând că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii deoarece acel înscris depus de reclamantă nu constituie un veritabil contract de vânzare-cumpărare. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora. Rezultă astfel că o condiție esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca solicitantul sau autorul său să fi avut calitatea de proprietar. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și, în cazul moștenitorilor, actele care le atestă această calitate vor fi depuse, ca anexă la notificare, într-un anumit termen.

La pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se prevede că prin "acte doveditoare" ale dreptului de proprietate se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, norma juridică referindu-se la "actele translative de proprietate". Așa cum a reținut și instanța de apel, pentru ca dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu să fi fost transmis valabil autorilor reclamantei prin actul sub semnătură privată încheiat la 19 ianuarie 1950, era necesar să fie înscris în cartea funciară sau să se fi încheiat acel act în forma autentică. În materia contractelor translative de proprietate, dispozițiile art. 1295 din vechiul C. civ.

(1864) prevedeau ca regulă principiul consensualismului, art. 971 din același cod precizând că în contractele ce aveau ca obiect transmiterea proprietății sau a altui drept real, proprietatea sau dreptul se transmiteau prin efectul consimțământului părților. Art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevedea că dreptul de proprietate se dobândește numai prin înscrierea în cartea funciară a constituirii sau a strămutării sale. Este adevărat că la data încheierii actului sub semnătură privată (19 ianuarie 1950) era în vigoare art. 1295 C. civ., astfel încât nu erau incidente dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950, conform cărora "împărțelile sau înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcții" nu se puteau face decât prin acte autentice și cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular respectiv, act normativ ulterior.

Totodată, dispozițiile art. 23 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007 prevăd că prin actele doveditoare se înțeleg și acte sub semnătură privată încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțirea sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acestea se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea. Prin urmare, dovada dreptului de proprietate al autorilor recurentei reclamante impunea respectarea dispozițiilor art. 1295 C. civ. coroborat cu art. 17 din Decretul 221/1950, așadar înscrierea în Cartea Funciară a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 19 ianuarie 1950, pe numele autorului ei, M.I.

și M.A. Înscrisul invocat de către reclamantă ca act translativ de proprietate încheiat în ianuarie 1950 este anterior momentului preluării bunului de către stat nefiind incidentă nici prezumția relativă instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, care operează în absența unor probe contrare. Drept urmare, înscrisul sub semnătură privată din 19 ianuarie 1950 neurmat de înscrierea în Cartea Funciară nu este suficient pentru verificarea cerinței dovedirii dreptului de proprietate și, deci, prin aceasta a calității de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Nici criticile formulate de recurenta reclamantă privind consecințele deciziei civile a Tribunalului Suprem nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Prin Decizia civilă nr. 1545 din 16 august 1986 a Tribunalului Suprem, secția civilă, dată în soluționarea recursului extraordinar declarat de procurorul general împotriva Sentinței civile nr. 543 din 02 decembrie 1985 a Judecătoriei Deta, precum și împotriva Deciziei nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a statuat că autorii reclamanților M.I. și M.A. nu au dobândit un drept de proprietate asupra acestui imobil întrucât actul de înstrăinare nu a fost încheiat în forma autentică, iar dreptul ce a făcut obiectul acestuia nu a fost înscris în cartea funciară.

S-a mai stabilit, cu putere de lucru judecat, că pentru acest bun ce nu a ieșit în mod valabil din patrimoniul pârâtului S., autorii sunt îndreptățiți la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire ca urmare a trecerii acestui imobil în proprietatea statului prin Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985. Astfel, în cazul în care dreptul nu a fost înscris în cartea funciară și nu s-a încheiat contract în formă autentică, cumpărătorul, care a plătit prețul și nu a dobândit proprietatea imobilului devine titularul unui drept de creanță în contra vânzătorului.

Din analiza acestei decizii rezultă fără echivoc că preluarea imobilului s-a făcut pe numele promitentului vânzător - proprietar tabular - Ș.G., astfel că și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 au fost în mod just aplicate de Curtea de Apel București, existența dreptului de proprietate asupra imobilului litigios prezumându-se a fi, în lipsa unor probe contrare, cea recunoscută în decizia prin care se atestă măsura preluării abuzive. În mod corect instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, drepturile recunoscute părților și problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul acelei judecăți definitive nemaiputând fi supuse unei alte analize într-un litigiu nou.

Astfel, în condițiile în care recurenta reclamantă nu a prezentat înscrisul doveditor al dobândirii dreptului de proprietate pentru imobilul pentru care solicită măsuri reparatorii în echivalent, nu pot fi primite motivele sale de recurs ce vizează, în esență, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale privind calitatea sa de persoană îndreptățită la restituire în condițiile Legii nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul și în baza art. 312 C. proc. civ. și se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.D. împotriva Deciziei nr. 354A din 10 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 iunie 2014. Procesat de GGC - NN