ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2075/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2075/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 22

aprilie 2008, reclamanta M.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.

să se dispună anularea Deciziei nr. 57 din 06 martie 2008, emisă de

vicepreședintele A.V.A.S, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent conform prevederilor art. 1 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr.

10/2001 și O.U.G. nr. 81/2007 pentru imobilul compus din clădiri și teren

aferent în suprafață de 1318 mp situat în Timișoara, str. P-ța T. înscris în

C.F. nr. x Timișoara, nr. top xx, către reclamantă, în calitate de moștenitoare

a defuncților proprietari M.I. și M.A., să se constate valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare prin care M.I. și M.A. au dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, str. Piața T., înscris în

C.F. nr. x Timișoara, nr. top. xx, să se constate că reclamanta este

moștenitoarea legală a defuncților M.I. și M.A., conform certificatelor de

moștenitor nr. 4097/1991 și nr. 727/1991, pe care le anexează la dosar.

Motivând în fapt

cererea, reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 280/2001, a solicitat

restituirea imobilului compus din clădire și teren aferent de 1318 mp situat în

Timișoara str. Piața T. înscris în C.F. x Timișoara nr. top xx, depunând la

dosar actele de proprietate considerate necesare în vederea soluționării

acesteia și cu toate acestea, notificarea a fost respinsă cu motivarea că nu a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat cu un extras

de carte funciară în care să fie menționați autorii săi.

Prin Sentința civilă

nr. 1685 din 24 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins contestația ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că prin notificarea nr. 280 din 11

iulie 2001, reclamanta a solicitat restituirea imobilului compus din clădire și

teren aferent de 1318 mp situat în Timișoara str. Piața T. înscris în C.F. x

Timișoara nr. top xx, depunând la dosar actele de proprietate considerate

necesare în vederea soluționării acesteia și cu toate acestea, notificarea a

fost respinsă cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat cu un extras de carte funciară în care să fie menționați

autorii săi.

Răspunzând la această

notificare, pârâta a emis Decizia nr. 57 din 6 martie 2008, respingând-o pentru

considerentul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat.

Prin Decizia nr. 576

din 12 aprilie 1985, a fostului Consiliu Popular al Județului Timiș, s-a

prevăzut că imobilul de la adresa în litigiu, înscris în C.F. nr. x Timișoara

nr. top xx cu terenul aferent, proprietatea lui S.G., trece în proprietatea

statului, în administrarea directă a Întreprinderii comerciale de stat Mărfuri

Metalo-chimice Timișoara Piața U., cu plata sumei de 80.000 lei contravaloare

construcții și 2965 lei contravaloare teren către S.G.

Prin Decizia nr. 1545

din 16 august 1086 a Tribunalului Suprem, secția civilă, dată în soluționarea

recursului extraordinar, se modifică Decizia nr. 310/1986 a Tribunalului Timiș,

în sensul admiterii acțiunii lui M.I. și A. în contra lui S.G. fiind obligat

acesta să plătească primilor 82.965 lei, ca urmare a constatării în favoarea

acestora a unui drept de creanță, față de pârât, echivalentul valoric al

bunului ce trebuia transmis acestora, din considerentele acestei decizii

rezultând că încă de la acea dată, s-a stabilit că bunul nu a ieșit în mod

valabil din patrimoniul pârâtului S., respectiv, autorii reclamantei, nu au

dobândit un drept de proprietate asupra acestuia, cum greșit pretinde reclamanta.

Faptul că, la un

moment dat, aceștia ar fi încheiat contracte de închiriere referitoare la bun,

este lipsit de relevanță și nu este de natură a determina concluzia că autorii

săi ar fi avut drept de proprietate asupra imobilului.

Ca atare, în mod

corect, s-a respins notificarea reclamantei privind restituirea în natură,

pentru motivul că aceasta nu a dovedit calitatea de proprietar al bunului

preluat de stat de la adevăratul proprietar, S.G., acesteia nefiindu-i

aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 cum pretinde.

De altfel, autorii

reclamantei așa cum s-a reținut anterior, din decizia Tribunalului Suprem, au

obținut un titlu în baza căruia, fostul proprietar al imobilului cu care

încheiaseră act de vânzare-cumpărare neînscris în C.F., a fost obligat să-i

despăgubească cu contravaloarea bunului (sumele prevăzute în Decizia nr. 576

din 12 aprilie 1985).

Prin urmare,

reclamanta nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 3

din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, pentru

imobilul în cauză, astfel că decizia emisă de pârâtă este legală, iar

pretențiile acesteia formulate prin cererea de chemare în judecată, sunt

neîntemeiate în ceea ce privește primele 3 capete de cerere, în ceea ce

privește pe cel de-al 3-lea, de altfel, reclamanta îndreptându-se în mod

neîntemeiat în contra pârâtei AVAS aceasta neavând vreo legătură și nefiind

parte în contract.

Cât privește

calitatea sa de moștenitoare a defuncților M., aceasta nu a fost contestată

nici de către pârâtă, fiind dovedită prin certificatele de moștenitor depuse la

dosar.

În termenul legal de

15 zile prevăzut de dispozițiile art. 284 C. proc. civ., împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta M.D.

În dezvoltarea

motivelor de apel s-a arătat că atât pârâta cât și instanța de fond au încălcat

dispozițiile Legii nr. 10/2001, reținând că autorii reclamantei nu și-au

intabulat dreptul de proprietate deși este evidentă îndeplinirea condiției

principale din art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, anume acordul de voință

al vânzătorului și cumpărătorului.

Acest acord de voință

este explicit stipulat în contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu dată

certă.

Mai mult, părțile

contractante consimt la intabulare, aceasta căzând în sarcina vânzătorului.

Pe cale de consecință

este evidentă lipsa de culpă a cumpărătorilor (antecesorilor săi) în ceea ce îi

privește neînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate.

Într-adevăr

Decretul-lege nr. 115/1938 prevedea efectul constitutiv de drepturi al înscrierii

în cartea funciară, însă Legea nr. 10/2001 a fost edictată tocmai pentru a

soluționa toate situațiile de preluare abuzivă, inclusiv o situație cum este

cea din prezenta cauză.

În fapt, prin

Notificarea nr. 2801 din 11 iulie 2001, depusă la Biroul Executorului

Judecătoresc S.T. s-a solicitat restituirea imobilului compus din clădire și

teren aferent în suprafață de 1318 mp situat în Timișoara str. P-ța T. înscris

în C.F. nr. x Timișoara, nr. top. xx.

Deși a avut la

dispoziție toate actele doveditoare cerute de lege, vicepreședintele

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr. 57 din

06 martie 2008 prin care a respins notificarea.

Așadar legiuitorul nu

a cerut cumulativ actul translativ de proprietate cu extrasul de carte funciară.

Rezultă că, pentru admiterea cererii de restituire este suficient ca petentul

să depună doar unul dintre actele doveditoare (fie contract de

vânzare-cumpărare, fie extras C.F.)

Actul translativ de

proprietate este în acest caz contractul de vânzare-cumpărare și nu extrasul de

carte funciară, care este un simplu act de informare privind publicitatea

imobiliară.

S-a învederat

instanței de apel faptul că S.G. a dat o declarație sub sancțiunea prevederilor

art. 292 C. pen. prin care arată că nu mai este "proprietarul de fapt al

imobilului din Timișoara P-ța T., fiindcă acest imobil s-a vândut tov. M.I. și

soția prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19 ianuarie 1950 având

data certă la 20 ianuarie 1950."

Imobilul a trecut în

proprietatea Statului în mod abuziv, deoarece exproprierea nu s-a făcut de

către organul competent și avizat la aceea vreme, în speță decizia este lovită

de nulitate absolută, iar Statul Român avea cunoștință despre adevărații

proprietari și totuși a emis această decizie unui neproprietar cu atât mai mult

cât I.C.R.A.L. Timișoara avertizează (Consiliul Popular Județean Timiș) prin

adresa din 17 decembrie 1987 (existentă la dosarul cauzei) despre ilegalitatea

ce urma să se producă în cazul în care dispozițiile Legii nr. 4/1973 se

aplicau.

Deși antecesorii

recurentei au încercat să-și înscrie dreptul de proprietate în nenumărate

rânduri, chiar și printr-o acțiune în obligația a face intentată lui S.G.

pentru a-l determina pe acesta să dea curs prevederilor contractuale, s-au lovit

întotdeauna de un refuz al autorităților locale, datorate probabil situației

politice din acea perioadă.

Este adevărat că, în

sistemul cărților funciare, drepturile reale se pot dobândi numai prin

înscrierea lor în cartea funciară, dar, în ansamblul prevederilor

Decretului-lege nr. 115/1938 rezultă că lipsa înscrierii dreptului de

proprietate nu poate fi opusă de către o parte contractantă celeilalte părți.

De asemenea un astfel de drept real constituit prin convenția părților este

opozabil și terților care au luat la cunoștință despre existența lui, deși nu

este înscris în cartea funciară.

Numai terții care,

neavând cunoștință de existența unui drept neînscris și având în vedere

mențiunile din cartea funciară, au dobândit prin acte cu titlu oneros, drepturi

pe care și le-au înscris, le pot opune dobânditorilor anteriori.

Inclusiv legiuitorul

din aceea vreme a adoptat un decret prin care încerca - retroactiv - să vină în

sprijinul persoanelor care au încheiat contracte cu dată certă, înainte de 06

septembrie 1950, deoarece situația politică din aceea perioadă a condus printre

altele și la desființarea notariatelor publice și introducerea notariatului de

stat - notariat de sistem sovietic care a necesitat mai multe

"ajustări" legislative începând cu anul 1950, pentru a putea fi

implementat. Astfel, conform prevederilor art. 22 din Decretul nr. 144/1958 se

înscriu în cartea funciară cu autorizație de la Consiliul Local contractele cu

dată certă înainte de 06 septembrie 1950.

Mai mult decât atât,

S.G. și Consiliul Popular al Județului Timiș, nu au avut câștig de cauză decât

prin recursul extraordinar declarat de către Procurorul General împotriva

Sentinței civile nr. 543 din 02 decembrie 1985 a Judecătoriei Deta, precum și

împotriva Deciziei nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului Timiș, secția

civilă, recurs soluționat de Tribunalul Suprem, secția civilă, prin Decizia nr.

1545 din 16 august 1986, Dosar nr. 1152/1986.

Instanța supremă a

admis recursul declarat de Procurorul General și a reținut faptul că, "în

situația din speță, vânzătorul, care a încasat prețul nu își mai poate

îndeplini obligația sa de transmitere a proprietății imobilului, prin

înscrierea sa în cartea funciară, deoarece bunul a trecut în proprietatea

statului", iar plata despăgubirilor pentru imobilul construcție și teren

să fie făcută antecesorilor, nu așa cum în mod eronat a reținut instanța de

fond, cum că, cumpărătorul ar avea doar un drept de creanță împotriva

vânzătorului.

Pe cale de

consecință, s-a modificat Decizia nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului

Timiș și s-a admis acțiunea formulată de către M.I. și M.A. cu obligația lui

S.G. de a plăti acestora suma de 80000 lei pentru construcții și 2965 lei

pentru teren.

Astfel, cum bine se

poate observa instanța supremă este unica din sistemului politic ostil de la

acea vreme care recunoaște dreptul de proprietate al antecesorilor.

În speță s-a dovedit

cu înscrisurile existente la dosarul cauzei că Statul Român cunoștea existența

dreptului de proprietate al antecesorilor, chiar dacă aceștia nu au fost

intabulați în cartea funciară, și consideră Decizia nr. 576 din 12 aprilie

1985, prin care imobilul a fost preluat de Statul Român, ca fiind nelegală,

deoarece preluarea a fost făcută de la o altă persoană decât adevărații

proprietari, care erau cunoscuți și recunoscuți ca atare.

Se consideră că, ar

fi de neconceput și contrar Protocolului nr. 1 la Actul Adițional nr. 1 al

Convenției europene a drepturilor omului ca, în situația în care, chiar în

perioada anterioară anului 1989, Statul Român a recunoscut calitatea de

proprietar antecesorilor săi în condițiile în care prin art. 44 din Constituția

României, revizuită, este ocrotită și garantată proprietatea, să nu se

procedeze la soluționarea cererii sale de restituire în echivalent.

Analizând actele și

lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, Curtea a constatat

că apelul este nefondat din următoarele considerente:

Prin Notificarea nr.

2801 din 11 iulie 2001, depusă la Biroul Executorului Judecătoresc S.T. s-a

solicitat restituirea imobilului compus din clădire și teren aferent în

suprafață de 1318 mp situat în Timișoara str. P-ța T. înscris în C.F. nr. x

Timișoara, nr. top. xx.

Art. 22 din Legea nr.

10/2001 face vorbire de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, fără a

preciza explicit care sunt acestea.

Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001, adică H.G. nr. 498/2003, prin pct. 22.1 lit.

a) definesc aceste actele doveditoare prevăzute la art. 22 din Legea nr.

10/2001 ca fiind "orice acte juridice translative de proprietate care

atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (acte de

vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, acte sub

semnătură privată, etc.)".

Prin urmare, întrucât

apelanta reclamantă nu a prezentat un act autentic de dobândire a dreptului de

proprietate, în mod corect intimata AVAS a apreciat că este necesar, pentru

dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, să se depună

extras de carte funciară.

Pe de altă parte,

extrasul de carte funciară reflectă situația imobilului la data preluării de

către stat, întrucât cuprinde datele referitoare la titularul dreptului de

proprietate, cartea funciară făcând dovada dreptului real înscris, în folosul

persoanei înscrisa în foaia de proprietate, cât timp nu se dovedește

contrariul.

Mai mult, chiar și

preluarea imobilului, prin Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985 a Biroului

Permanent al Consiliului Popular al Județului Timiș, s-a făcut pe numele

vânzătorului Ș.G., astfel că, în lipsa unor probe contrare, operează prezumția

instituită de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 modificată și

republicată.

De altfel, acest

drept a fost dezbătut între semnatarii convenției de vânzare-cumpărare

încheiată în anul 1950, în cadrul litigiului declanșat de autorii apelantei

reclamante (M.I. și M.A.) împotriva vânzătorului S.G., ce a avut ca obiect suma

primită de acesta din urmă cu titlu de despăgubire pentru imobil, ca urmare a

trecerii în proprietatea statului, litigiu soluționat prin Decizia nr. 1545 din

16 august 1986 a Tribunalului Suprem, secția civilă, dată în soluționarea

recursului extraordinar declarat de cauza, prin care s-a statuat că bunul nu a

ieșit în mod valabil din patrimoniul pârâtului S., respectiv că autorii

reclamantei nu au dobândit un drept de proprietate asupra acestuia, întrucât

actul de înstrăinare nu a fost încheiat în formă autentică, iar dreptul ce a

făcut obiectul acestui act nu a fost înscris în cartea funciară.

Astfel, nu poate fi

ignorat faptul că în cadrul litigiului purtat în anul 1986 între autorii

apelantei reclamante, în calitate de cumpărători ai imobilului în baza actului

sub semnătură privată din anul 1950, și vânzătorul acestui imobil (Ș.G.) s-a

recunoscut în mod irevocabil calitatea de proprietar a acestuia din urmă asupra

imobilului în litigiu.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține că un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, decât în măsura în

care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale,

în sensul acestei prevederi.

În speță, apelanta

reclamantă nu a făcut dovada calității sale de proprietar asupra imobilului în

litigiu nici prin acte valabile de proprietate și nici printr-un act emis de

puterea judecătorească și, în consecință, nu poate pretinde un "bun"

în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Față de cele

reținute, apreciind că nu există motive care să atragă schimbarea sentinței,

Curtea în baza art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat.

Împotriva Deciziei

nr. 354A din 10 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, a declarat recurs reclamanta M.D., învederând următoarele motive de

nelegalitate:

Se consideră că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală neținând cont

de dispozițiile legale aplicabile în materie și de probatoriul administrat în

cauză.

Se arată că înscrisul

intitulat "contract de vânzare și cumpărare" a fost greșit calificat

atât de instanța de fond cât și de instanța de apel ca fiind un antecontract de

vânzare-cumpărare, care nu a putut opera transferul proprietății.

Or, în speță, din

cuprinsul actului încheiat în 19 ianuarie 1950, se desprinde voința

neîndoielnică a părților în sensul transmiterii imediate a proprietății în

condițiile în care: părțile au intitulat actul contract de vânzare-cumpărare;

în cuprinsul actului sunt folosiți termenii de vânzător și cumpărător; întreaga

terminologie se referă la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare:

"vinde imobilul", "cumpără imobilul", "prețul

vânzării", "vânzătorii renunță de bună voie la orice drept ce le-ar

acorda în viitor vreo lege privitoare la anularea acestei vânzări",

"acest contract s-a citit și interpretat părților".

Tot astfel, efectele

actului sunt specifice contractului de vânzare-cumpărare: prețul s-a achitat

integral la momentul semnării contractului, actele de proprietate ale

vânzătorilor s-au predat cumpărătorilor în momentul semnării contractului,

vânzătorii garantează pentru evicțiune.

Rezultă așadar că

înscrisul este un contract de vânzare-cumpărare, translativ de proprietate din

momentul încheierii lui.

Prin efectul

realizării acordului de voință, a operat și transferul dreptului de proprietate

de la vânzător la cumpărător, în acest sens, art. 1295 C. civ. prevede că

"proprietatea este de drept strămutată de la vânzător la cumpărător îndată

ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu

se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat".

Se susține că

instanța de apel a reținut în mod greșit că acest contract ca titlu de

proprietate nu a dobândit eficiență juridică și nu este opozabil deoarece, pe

de o parte, nu a fost respectată clauza potrivit căreia pentru a se intra în

legalitate actul trebuia autentificat, iar pe de altă parte, nici nu a fost

înscris în cartea funciară, pe baza legislației în vigoare la data redactării

sau cea adoptată în perioada următoare.

În raport de aceste

constatări ale instanței de apel, trebuie observat că în 19 ianuarie 1950, data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era în deplinătatea aplicării,

sub aspectul translației proprietății, Codul civil care statua principiul

consensualismului atât pentru terenuri cât și pentru construcții.

Se susține că forma

autentică a contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele terenuri cu sau

fără construcții a fost cerută ad solemnitatem, începând cu anul 1950, conform

Decretelor nr. 151 și 221/1950, iar Decretul nr. 144 este din 1958 nu din 1950

așa cum greșit a reținut instanța de apel. Contractul în speță a fost perfectat

anterior intrării în vigoare a acestor două decrete, dată la care legislația

civilă nu impunea redactarea lor în formă autentică, iar conform prevederilor

art. 22 din Decretul nr. 144/1958 se înscriu în cartea funciară cu autorizație

de la Consiliul Local contractele cu dată certă înainte de 06 septembrie 1950.

Instanța de apel a

mai reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr.

4/1973, figurând ca preluat de la proprietarul S.G., fără a observa că acesta

nu au depus niciun act care să ateste calitatea de ultim proprietar înainte de

trecerea în proprietatea Statului Român, și ignorând actul de proprietate al

antecesorilor asupra bunului în litigiu, precum și faptul că la data preluării

de către stat imobilul se afla în proprietatea antecesorilor.

Astfel se consideră

că statul nu poate să-și justifice calitatea de proprietar pentru că nu a

dobândit imobilul de la proprietar.

În ceea ce privește

decizia Tribunalului Suprem, se arată că instanța supremă a admis recursul

declarat de Procurorul General și a reținut faptul că, "în situația din

speță, vânzătorul, care a încasat prețul nu își mai poate îndeplini obligația

sa de transmitere a proprietății imobilului, prin înscrierea sa în cartea

funciară, deoarece bunul a trecut în proprietatea statului", iar plata

despăgubirilor pentru imobilul construcție și teren să fie făcută

antecesorilor, nu așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, cum că,

cumpărătorul ar avea doar un drept de creanță împotriva vânzătorului.

Consecința admiterii

recursului a fost modificarea Deciziei nr. 310 din 11 martie 1986 a

Tribunalului Timiș și admiterea acțiunii formulate de către M.I. și M.A. cu

obligația lui S.G. de a plăti acestora suma de 80.000 lei pentru construcții și

2965 lei pentru teren.

Totodată se susține

că Legea nr. 4/1973 contravenea Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul

de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile

nu puteau fi expropriate numai pentru interes obștesc și cu plata unei juste

despăgubiri.

În speță, se arată că

a dovedit cu înscrisurile existente la dosarul cauzei că Statul Român cunoștea

existența dreptului de proprietate al antecesorilor, chiar dacă aceștia nu au

fost intabulați în cartea funciară, și se consideră Decizia nr. 576 din 12

aprilie 1985 prin care imobilul a fost preluat de Statul Român ca fiind

nelegală, deoarece preluarea a fost făcută de la o altă persoană decât

adevărații proprietari, care erau cunoscuți și recunoscuți ca atare.

În drept, se invocă

art. 304 pct. 8 și 9 și următoarele C. proc. civ. (vechi) și prevederile Legii

nr. 10/2001.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Se invocă de către

recurenta reclamantă incidența motivului de nelegalitate reglementat de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. considerându-se că s-au interpretat și aplicat în mod

greșit dispozițiile art. 3, art. 22 din Legea nr. 10/2001, precum și

dispozițiile art. 1295 C. civ.

Aceste critici

formulate de recurenta reclamantă M.D. ce vizează calitatea de persoană

îndreptățită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 nu se justifică. Pentru a

fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu interpretarea sau

aplicarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Recurenta reclamantă

învederează că ar fi incident și motivul de nelegalitate reglementat de art.

304 pct. 8 C. proc. civ. deoarece instanța ar fi calificat greșit înscrisul

intitulat "contract de vânzare-cumpărare".

Pentru a opera acest

motiv de modificare, instanța ar fi trebuit să schimbe natura ori înțelesul

lămurit și vădit îndoielnic al actului juridic dedus judecății, interpretându-l

greșit.

Se susține eronata

calificare a acelui înscris intitulat "contract de vânzare-cumpărare"

cu care reclamanta susține că a făcut dovada calității sale de persoană

îndreptățită la restituire, de aceea vor fi analizate în cele ce urmează

motivele de recurs invocate de recurentă numai prin prisma criticilor de

nelegalitate, calitatea de persoană îndreptățită la restituire fiind

indisolubil legată de analiza actelor doveditoare cu care se poate atesta

această calitate. Celelalte susțineri ale recurentei privind chestiunile de

netemeinicie sau de interpretare a probelor nu vor fi analizate, ele

nejustificând invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului

juridic dedus judecății, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

În cauză instanța de

apel a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile art. 3 din Legea nr.

10/2001, considerând că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii deoarece acel înscris depus de reclamantă nu

constituie un veritabil contract de vânzare-cumpărare.

Potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite

la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai

imobilelor la data preluării abuzive a acestora. Rezultă astfel că o condiție

esențială pentru aplicarea drepturilor legii de reparație este aceea ca

solicitantul sau autorul său să fi avut calitatea de proprietar.

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și, în cazul

moștenitorilor, actele care le atestă această calitate vor fi depuse, ca anexă

la notificare, într-un anumit termen.

La pct. 22.1 din H.G.

nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001 se prevede că prin "acte doveditoare" ale dreptului de

proprietate se înțelege orice înscrisuri translative de proprietate, norma

juridică referindu-se la "actele translative de proprietate".

Așa cum a reținut și

instanța de apel, pentru ca dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu

să fi fost transmis valabil autorilor reclamantei prin actul sub semnătură

privată încheiat la 19 ianuarie 1950, era necesar să fie înscris în cartea

funciară sau să se fi încheiat acel act în forma autentică.

În materia

contractelor translative de proprietate, dispozițiile art. 1295 din vechiul C.

civ. (1864) prevedeau ca regulă principiul consensualismului, art. 971 din

același cod precizând că în contractele ce aveau ca obiect transmiterea

proprietății sau a altui drept real, proprietatea sau dreptul se transmiteau

prin efectul consimțământului părților.

Art. 17 din

Decretul-lege nr. 115/1938 prevedea că dreptul de proprietate se dobândește

numai prin înscrierea în cartea funciară a constituirii sau a strămutării sale.

Este adevărat că la

data încheierii actului sub semnătură privată (19 ianuarie 1950) era în vigoare

art. 1295 C. civ., astfel încât nu erau incidente dispozițiile art. 2 din

Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950, conform cărora "împărțelile sau

înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără

construcții" nu se puteau face decât prin acte autentice și cu autorizarea

prealabilă a Sfatului Popular respectiv, act normativ ulterior.

Totodată,

dispozițiile art. 23 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007 prevăd că prin actele

doveditoare se înțeleg și acte sub semnătură privată încheiate înainte de

intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțirea sau

înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea

construirii fără autorizare și în măsura în care acestea se coroborează cu alte

înscrisuri și altele asemenea.

Prin urmare, dovada

dreptului de proprietate al autorilor recurentei reclamante impunea respectarea

dispozițiilor art. 1295 C. civ. coroborat cu art. 17 din Decretul 221/1950,

așadar înscrierea în Cartea Funciară a contractului de vânzare-cumpărare sub

semnătură privată din 19 ianuarie 1950, pe numele autorului ei, M.I. și M.A.

Înscrisul invocat de

către reclamantă ca act translativ de proprietate încheiat în ianuarie 1950

este anterior momentului preluării bunului de către stat nefiind incidentă nici

prezumția relativă instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, care operează

în absența unor probe contrare.

Drept urmare,

înscrisul sub semnătură privată din 19 ianuarie 1950 neurmat de înscrierea în

Cartea Funciară nu este suficient pentru verificarea cerinței dovedirii

dreptului de proprietate și, deci, prin aceasta a calității de persoană

îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Nici criticile

formulate de recurenta reclamantă privind consecințele deciziei civile a

Tribunalului Suprem nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei

recurate.

Prin Decizia civilă

nr. 1545 din 16 august 1986 a Tribunalului Suprem, secția civilă, dată în

soluționarea recursului extraordinar declarat de procurorul general împotriva

Sentinței civile nr. 543 din 02 decembrie 1985 a Judecătoriei Deta, precum și

împotriva Deciziei nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului Timiș, secția

civilă, s-a statuat că autorii reclamanților M.I. și M.A. nu au dobândit un

drept de proprietate asupra acestui imobil întrucât actul de înstrăinare nu a

fost încheiat în forma autentică, iar dreptul ce a făcut obiectul acestuia nu a

fost înscris în cartea funciară.

S-a mai stabilit, cu

putere de lucru judecat, că pentru acest bun ce nu a ieșit în mod valabil din

patrimoniul pârâtului S., autorii sunt îndreptățiți la plata unei sume de bani

cu titlu de despăgubire ca urmare a trecerii acestui imobil în proprietatea

statului prin Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985. Astfel, în cazul în care

dreptul nu a fost înscris în cartea funciară și nu s-a încheiat contract în

formă autentică, cumpărătorul, care a plătit prețul și nu a dobândit

proprietatea imobilului devine titularul unui drept de creanță în contra

vânzătorului.

Din analiza acestei

decizii rezultă fără echivoc că preluarea imobilului s-a făcut pe numele

promitentului vânzător - proprietar tabular - Ș.G., astfel că și dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001 au fost în mod just aplicate de Curtea de Apel

București, existența dreptului de proprietate asupra imobilului litigios

prezumându-se a fi, în lipsa unor probe contrare, cea recunoscută în decizia

prin care se atestă măsura preluării abuzive.

În mod corect

instanța de apel a dat eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat,

drepturile recunoscute părților și problemele de fapt și de drept ce au făcut

obiectul acelei judecăți definitive nemaiputând fi supuse unei alte analize

într-un litigiu nou.

Astfel, în condițiile

în care recurenta reclamantă nu a prezentat înscrisul doveditor al dobândirii

dreptului de proprietate pentru imobilul pentru care solicită măsuri

reparatorii în echivalent, nu pot fi primite motivele sale de recurs ce

vizează, în esență, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale privind

calitatea sa de persoană îndreptățită la restituire în condițiile Legii nr.

10/2001.

Pentru aceste

considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul și în baza art. 312 C.

proc. civ. și se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta M.D. împotriva Deciziei nr. 354A din 10

decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN