ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 237 din data de 05.05.2023, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/63/2020, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 55/2021, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (1544 acte materiale), art. 5 C.pen., raportat la art. 396 alin. (10) C.proc.pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare, cu executarea acesteia în regim de detenție.

În temeiul art. 67 alin. (1) și (2) C.pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b) și g) C.pen., constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C.pen., s-a interzis, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b) și g) C.pen., constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe durata executării pedepsei, conform art. 65 alin. (3) C.pen.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpatul A să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale, iar dacă a fost ales, să fie decăzut din drepturi.

În baza art. 397 alin. (1) art. 19 C.proc.pen. raportat la art. 1257 și art. 1349 alin. (1) C.civ., a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - com. sector 5, București, str. (...), nr. (...), prin mandatar DGRFP - B, Craiova, (...), nr. (...), Județ Dolj.

A fost obligat inculpatul A la plata către partea civila Statul Roman, prin ANAF, a sumei de 1.139.356 lei (diferența dintre prejudicial stabilit la suma de 1.146.006 lei și suma de 6650 lei achitată de inculpat pe parcursul judecății), reprezentând impozit pe veniturile din alte surse și impozit pe profit și, precum și a dobânzilor și penalităților aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective a debitului, calculate conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

A fost obligat inculpatul A la plata către partea civilă Statul Român, prin ANAF a dobânzilor și penalităților aferente sumei de 6650 lei de la data producerii prejudiciului și până la data plății fiecărei sumei în parte, conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C.proc.pen. raportat la art. 249 C.proc.pen., au fost menținute măsurile asiguratorii dispuse asupra patrimoniului inculpatului A prin încheierea din data de 24.02.2022, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2020/a2, constând în poprirea asiguratorie asupra sumelor din conturile bancare ale inculpatului A, poprirea asiguratorie asupra sumelor datorate cu orice titlu inculpatului, sechestrul asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A, până la concurența sumei de 1.139.356 lei, la care se adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere, calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor art. 173 art. 174 și art. 176 din C. proc. fisc.

Măsurile asigurătorii s-a dispus să fie aduse la îndeplinire de către organele de executare silită din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, potrivit art. 251 C.proc.pen.

În temeiul art. 2502 C.proc.pen., au fost menținute măsurile asiguratorii dispuse asupra patrimoniului inculpatului A prin ordonanța nr. x/P/2014 din 30.09.2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj (filele 1-2 volumul IV din dosarul de urmărire penală).

S-a constatat că în cursul urmăririi penale, prin procesul verbal din data de 01.11.2019, s-a instituit măsura sechestrului asigurător asupra autoturismului marca X, serie șasiu (...), nr. de înmatriculare (...), proprietatea inculpatului A (f.5-6 vol. IV d.u.p.), măsură asiguratorie care a fost menținută, conform art. 250 ind. 2 C.proc.pen.

În baza art. 397 alin. (3) C.proc.pen. raportat la art. 25 alin. (3) C.proc.pen., s-a dispus desființarea celor 1544 facturi fictive înregistrate în contabilitatea SC C SRL în perioada februarie 2013 – martie 2014, enumerate în Rechizitoriul nr. x/P/2014 din 20.02.2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj și a chitanțelor fiscale falsificate înregistrate în evidențele SC C SRL, aflate în original la dosarul cauzei, vol. 15-24 d.u.p.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare, se comunică Oficiului Național al Registrului Comerțului o copie a dispozitivului hotărârii judecătorești definitive.

În temeiul art. 274 alin. (1) C.proc.pen., a fost obligat inculpatul A la plata sumei de 8000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 5000 lei cheltuieli judiciare în faza de urmărire penală și 3000 lei cheltuieli judiciare în faza de cameră preliminară și faza de judecată.

Prin decizia nr. 713 din 30 mai 2024 a Curții de Apel Craiova - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, în baza art. 421 alin. (2) lit. a C.proc.pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, inculpatul A și partea civilă Statul român prin Agenția națională de administrare fiscală - D.G.R.F.P. B împotriva sentinței penale nr. 237 din data de 05.05.2023 pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2020, având ca obiect acțiunea penală pornită împotriva inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată și agravată, prin evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (1.544 de acte materiale).

S-a desființat în parte sentința penală și rejudecând, s-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) C.proc.pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005 (forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 126/2024), cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (1544 acte materiale) și art. 5 C.pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare.

În temeiul art. 67 alin. (1) și (2) C.pen., s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b) și g) C.pen., constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C.pen., s-a interzis, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a b) și g) C.pen., constând în dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe durata executării pedepsei, conform art. 65 alin. (3) C.pen.

S-a constatat că inculpatul, în cursul judecății în apel, a achitat din prejudiciu suma de 6600 lei

A fost obligat inculpatul A la plata către partea civila Statul Roman, prin ANAF, a sumei de 1.132.756 lei (diferența dintre prejudicial stabilit la suma de 1.146.006 lei și suma de 13250 lei achitată de inculpat pe parcursul judecății), reprezentând impozit pe veniturile din alte surse și impozit pe profit, precum și a dobânzilor și penalităților aferente de la data producerii prejudiciului și până la data plății efective a debitului, calculate conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. .

A fost obligat inculpatul A la plata către partea civilă Statul Român, prin ANAF a dobânzilor și penalităților aferente sumei de 13250 lei de la data producerii prejudiciului și până la data plății fiecărei sume în parte, conform prevederilor Legii nr. 207/2015 privind C. proc. fisc.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C.proc.pen. raportat la art. 11 din Legea nr.241/2005 și la art. 249 C.proc.pen., s-au menținut măsurile asiguratorii dispuse asupra patrimoniului inculpatului A prin încheierea din data de 24.02.2022, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/63/2020/a2, constând în poprirea asiguratorie asupra sumelor din conturile bancare ale inculpatului A, poprirea asiguratorie asupra sumelor datorate cu orice titlu inculpatului, sechestrul asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului A, pe care le-a restrâns până la concurența sumei de 1.132.756 lei, la care se adaugă dobânzile și penalitățile de întârziere, calculate de la data producerii prejudiciului până la data achitării integrale a sumei datorate, conform prevederilor art. 173 174 și 176 din C. proc. fisc.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C.proc.pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 și la art. 249 C.proc.pen., s-au menținut măsurile asiguratorii dispuse asupra patrimoniului inculpatului A prin ordonanța nr. x/P/2014 din 30.09.2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj (filele 1-2 volumul IV din dosarul de urmărire penală).

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c C.proc.pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 și la art. 249 C.proc.pen., s-a menținut măsura asiguratorie a sechestrului asigurator instituit în cursul urmăririi penale prin procesul verbal din data de 01.11.2019 asupra autoturismului marca X, serie șasiu (...), nr. de înmatriculare (...), proprietatea inculpatului A (f. 5-6 vol. IV d.u.p.)

În baza art. 249 C.proc.pen. raportat la art. 11 din Legea nr.241/2005, s-a instituit măsura sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile prezente și viitoare ale inculpatului A până la concurența sumelor reprezentând accesoriile fiscale calculate conform prevederilor art. 173 art. 174 și art. 176 din C. proc. fisc. , aferente prejudiciului achitat de inculpat în cursul judecății la instanța de fond și în apel, în sumă de 13250 lei

Măsurile asigurătorii au fost aduse la îndeplinire de către organele de executare silită din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, potrivit art. 251 C.proc.pen.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C.proc.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată și agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c alin. (2) din Legea 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. (1.544 de acte materiale).

Curtea de apel a reținut că, în esență, pentru ca o operațiune să poată fi calificată ca fictivă sau nereală, este necesar să se constate o discrepanță sau o inexactitate cu caracter esențial, între situația reală și modul în care aceasta a fost consemnată în documentul financiar contabil corespunzător. Caracterul real ori fictiv al unei operațiuni economice este dat de analiza celor patru elemente ce caracterizează orice operațiune economică: furnizorul sau prestatorul, cumpărătorul sau beneficiarul, bunurile sau serviciile tranzacționate și prețul sau contraprestația, din această perspectivă relevante fiind aspectele de fond ale tranzacției, în detrimentul condițiilor formale, o operațiune fictivă putând fi consemnată într-o factură care conține toate elementele prevăzute de lege. Așadar, pentru ca o operațiune economică să aibă caracter real este necesar ca toate cele patru elemente să fie reale în mod simultan, caracterul fictiv al oricăruia dintre cele patru elemente esențiale fiind de natură să compromită caracterul real al întregii operațiuni, întrucât situația faptică nu va mai corespunde cu modul în care aceasta este consemnată în evidențele financiar contabile și fiscale.

Caracterul fictiv al operațiunii comerciale avute în vedere de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. c din Legea 241/2005 nu se raportează la lipsa ori neîndeplinirea condițiilor de formă, pe care trebuie să le îndeplinească documentele economice, în speță facturile fiscale, ci, dimpotrivă, se raportează la conținutul operațiunii juridice pe care respectivul document comercial este destinat să îl ateste.

Totodată, s-a subliniat că operațiunea fictivă are ca situație premisă inexistența în realitatea obiectivă a raportului juridic comercial, consemnat în respectivul act contabil, respectiv inexistența operațiunii comerciale cu toate elementele ei, constând în subiectele între care s-a desfășurat obiectul operațiunii, în bunul livrat și prețul stabilit, datele privind locul și timpul derulării operațiunii comerciale, așadar, inexistența în realitatea obiectivă a operațiunilor comerciale desfășurate.

Analizând probatoriul cauzei și hotărârea atacată în raport de criticile aduse, instanța de apel a constatat faptul că în cauză prima instanță a dat eficiență dispozițiilor art. 101 alin. (1) C.proc.pen., referitoare la aprecierea probelor astfel că printr-o interpretare și apreciere obiectivă a întregului material probator administrat, a reținut o situația de fapt corectă încadrată în drept corespunzător, cu respectarea art. 5 C.pen.

Astfel, din probele administrate în cauză, a rezultat că societatea comercială C SRL a fost înregistrată la Registrul comerțului la data de 25.10.2012, având ca obiect principal de activitate “Comerțul cu ridicata al deșeurilor și resturilor”, iar ca administrator și asociat unic pe D.

La data de 01.02.2013, prin procura specială autentificată de Biroul Notarilor Publici Asociați E sub nr. 30/01.02.2013, D l-a împuternicit pe inculpatul A, să îl reprezinte, în numele societății, la F Bank, pentru a efectua operațiuni asupra contului.

În perioada februarie 2013 – martie 2014, inculpatul A, în calitate de administrator de fapt al SC C SRL, a colectat deșeuri metalice de la persoane fizice, iar după ce achiziționa cantități semnificative livra deșeurile către societățile colectoare de profil S.C. G SRL, SC H SRL, SC I SRL, SC J SRL, SC K SRL, SC L SA, SC M SRL, SC N SRL, SC O SRL, SC P SRL și SC Q SRL, plata contravalorii mărfurilor fiind efectuată prin transfer bancar în contul SC C SRL deschis la F Bank S.A.

În scopul sustragerii de la plata impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, inculpatul A a procedat la înregistrarea unor achiziții nereale de la societăți comerciale, deși în realitate deșeurile proveneau de la persoane fizice, fapt ce a condus la diminuarea în mod artificial a bazei impozabile și implicit a impozitul datorat bugetului de stat, întrucât prevederile în materie fiscală ce reglementează activitatea de achiziție și valorificare a deșeurilor reciclabile provenite de la persoane fizice (art. 78 lit. f și art. 79 din Legea 571/2003 cu modificările și completările ulterioare și HG 44/2004 modificată) impun obligația agentului economic de a reține și plăti un impozit pe venit de 16% din venitul lunar realizat de persoanele fizice din valorificarea deșeurilor.

În acest scop, inculpatul A a declarat, în mod fictiv, sursa achizițiilor de deșeuri reciclabile ca fiind persoane juridice, procurându-și facturi fiscale în care se consemnau prețuri de achiziție apropiate prețurilor de vânzare, deși în realitate achizițiile erau efectuate de la persoane fizice, eludând astfel obligația de a reține, declara și vira la bugetul de stat impozitul pe veniturile din alte surse, astfel că în perioada 01.02.2013 - 31.03.2014 în contabilitatea SC C SRL (jurnale de achiziții, balanțe contabile) au fost înregistrate 1544 facturi fiscale de achiziție deșeuri metalice de la un număr de 42 de furnizori, în valoare totală de 7.268.825,97 lei.

Apărările inculpatului, în sensul că facturile fiscale în discuție îndeplineau condițiile formale și au fost înregistrate în contabilitatea societăților furnizoare nu au fost reținute, de vreme ce nu este dovedită realitatea operațiunilor comerciale. Caracterul fictiv al operațiunii în sensul legii penale nu are legătură cu întrunirea condițiilor de formă pe care facturile fiscale trebuie să le îndeplinească, ci se referă la conținutul operațiunii juridice în sens de negotium pe care documentul este destinat să îl ateste.

În ipoteza în care din probele administrate în cauză a rezultat că societățile furnizoare nu au avut în patrimoniu asemenea bunuri, nu au avut ca obiect de activitate colectarea cu ridicata al deșeurilor sau comerțul cu produse metalice sau nu confirmă relațiile comerciale derulate cu SC C SRL, tranzacțiile nu pot fi decât fictive.

De asemenea, faptul că facturile de achiziție în care sunt consemnate operațiunile comerciale desfășurate în perioada 01.02.2013 - 31.03.2014 nu sunt reale, adică mărfurile nu au fost achiziționate de la respectivele persoane juridice, rezultă din următoarele împrejurări: toate documentele justificative înregistrate în evidențele contabile ale societății ce privesc achiziția de deșeuri de la persoane juridice au valori sub pragul de 5000 lei, figurând ca achitate în numerar, pe bază de chitanță; societățile furnizoare nu au ca obiect de activitate colectarea cu ridicata al deșeurilor și resturilor sau comerțul cu deșeuri feroase sau neferoase; reprezentanții furnizorilor nu confirmă relațiile comerciale derulate cu SC C SRL, numerele de înmatriculare înscrise pe facturi la rubricile destinate mijloacelor de transport, fie figurează în bazele de date ca aparținând unor autovehicule improprii transportului de deșeuri, fie nu sunt atribuite vreunui mijloc de transport în circulație, societățile furnizoare nu au depus la organele fiscale declarații care să ateste relațiile comerciale declarate de SC C SRL toți furnizorii figurează cu plata în numerar, deși încasările efectuate de către C au fost efectuate prin banca, înregistrările în contabilitatea SC C SRL au fost efectuate numai în baza facturilor fiscale, în timp ce pentru livrări, care sunt reale, au fost întocmite documente de expediție, note de cantar, contracte etc.

Pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 9 lit. c din Legea nr. 241/2005, este necesar ca, sub aspectul laturii obiective, să se dovedească evidențierea unor cheltuieli nereale ori a altor operațiuni fictive. Relevant pentru atragerea răspunderii penale este caracterul real sau nu al raportului juridic relevat de actele contabile sau documentele legale.

Constatarea tipicității, în speță, privește strict existența operațiunilor comerciale, ori în cauză nu s-a dovedit fără dubiu că aceste operațiuni au fost reale în situația în care documentele contabile evidențiau operațiuni care nu aveau nici un corespondent în realitate în documente fiind înregistrate achiziții care nu au avut loc.

Evidențierea constă în consemnarea în documentele contabile a unor cheltuieli nereale sau a altor operațiuni fictive. Distincția dintre cheltuieli nereale care nu au la baza operațiuni reale, deci care nu corespund realității faptice sau juridice și operațiuni fictive (imaginare sau fără legătură cu contribuabilul) nu prezintă relevanță, în sensul că ambele categorii de înregistrări vor diminua rezultatul fiscal, majorând pasivul.

Principiul neutralității TVA-ului, al proporționalității și a prevalenței economicului asupra juridicului impun ca deducerea taxei pe valoare adăugată să fie acordată, dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă nu au fost respectate. În acest sens a decis și Curtea de Justiție a Uniunii Europene care, în Hotărârea HALIFAX – C -255/02, a statuat că singura situație în care trebuie exclus caracterul real al unei operațiuni economice este acela în care se efectuează tranzacții fictive, or, în speță, probatoriul administrat a demonstrat caracterul fictiv al acestora.

Apărările, în sensul ca bunurile au existat în materialitatea lor, nu a fost primită, întrucât deși bunurile ar fi existat, ele puteau fi chiar cumpărate, însă la valori inferioare celor înscrise în facturi și de la alte persoane fizice sau juridice, astfel ca operațiunile înregistrate în contabilitate sunt nereale, influențându-se în acest fel stabilirea obligațiilor către bugetul de stat care a fost prejudiciat cu sumele arătate prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

Așa cum s-a reținut prin Decizia Curții Constituționale nr. 363/07.05.2015 și respectiv prin Decizia nr. 9/06.04.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a intra în sfera de aplicare respectiv să fie indicate, în mod concret norme legale care stabilesc obligațiile fiscale în înțelesul Legii nr. 241/2005.

Potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 2 din Legea nr. 241/2005, în înțelesul legii, expresia «obligații fiscale» se referă la obligațiile prevăzute de C. fisc. și de C. proc. fisc. .

Prin art. 1 alin. (1) din C. fisc., se stabilește cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2 care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj și fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, precizează contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată al acestora.

Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. (în vigoare la data faptelor), (1) Impozitele și taxele reglementate prin prezentul cod sunt următoarele: a) impozitul pe profit; b) impozitul pe venit; c) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți; e) impozitul pe reprezentanțe; f) taxa pe valoarea adăugată; g) accizele; h) impozitele și taxele locale (...).

Dispoziții similare se regăsesc și în art. 2 din Legea nr. 227/2015 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 227/2015 privind C. fisc., intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2016): „(1) Impozitele și taxele reglementate prin prezentul cod sunt următoarele: a) impozitul pe profit; b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor; c) impozitul pe venit; d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți; e) impozitul pe reprezentanțe; f) taxa pe valoarea adăugată; g) accizele; h) impozitele și taxele locale; i) impozitul pe construcții.

În capitolul dedicat impozitului pe venit, C. fisc. în vigoare la data faptei definește la art. 78 veniturile din alte surse, astfel: (1) în această categorie se includ, însă nu sunt limitate, următoarele venituri: f) venituri obținute din valorificarea prin centrele de colectare a deșeurilor de metal, hârtie, sticlă și altele asemenea...

Normele metodologice de aplicare a C. fisc. (H.G. numărul 44/2004) stabilesc la pct. 152 că "în aplicarea art. 78 alin. (2) din C. fisc., în această categorie se includ, de exemplu, următoarele venituri realizate de persoanele fizice: veniturile obținute de persoane fizice din valorificarea prin centrele de colectare a deșeurilor de metal, hârtie, sticlă și altele asemenea.

De asemenea, Legea nr. 227/2015 privind C. fisc. , intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2016, are capitol special dedicat, inclusiv pentru veniturile realizate de contribuabilii care nu sunt înregistrați fiscal potrivit legislației în materie și care desfășoară activități (producție, comerț, prestări de servicii, profesii liberale, din drepturi de proprietate intelectuală, activități agricole, silvicultură și piscicultură) fără a avea caracter de continuitate, acestea fiind tratate și impozitate conform Capitolul X - venituri din alte surse, în temeiul art. 114 alin. (2) litera g) din Legea 227/2015.

Și sub imperiul Legii nr. 227/2015 privind C. fisc. actual, dacă persoana fizică nu este înregistrată fiscal ca desfășurând o activitate independentă, societatea care achiziționează bunuri de la aceasta este obligată, în continuare, să rețină impozitul pe venit datorat, impozit care se reține la fiecare plată către persoana fizică pe baza cotei de 16% sau 10%, impozitul fiind final, după cum se prevede la art. 115 alin. (1) și alin. (2) din C. fisc. și se achită la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut, potrivit art. 115 alin. (3) din C. fisc. .

Orice alte eventuale obligații fiscale ale persoanei fizice (taxe și contribuții – C.A.S.S.-ul spre exemplu) nu mai privesc societatea plătitoare de venit, dar dacă persoana fizică - cea care livrează bunurile în fapt, nu este autorizată și înregistrată fiscal, societatea achizitoare trebuie să-i rețină impozitul pe veniturile din "alte surse", de 16%, actual 10%, nefiind aplicabilă scutirea de la art. 62 lit. f din C. fisc.

Scopul impunerii taxei pe venitul din alte surse este acela ca în cazul în care persoana fizica - cea care livrează bunurile in fapt, nu este autorizata si înregistrata fiscal, societatea achizitoare trebuie sa-i retina impozitul pe veniturile din "alte surse" de 16%, actual 10%, nefiind aplicabila scutirea de la. art. 62 lit. f din C. fisc. .

Veniturile de orice fel primite la predarea deșeurilor din patrimoniul personal, scutite de impozitul pe venit, conform prevederilor noului C. fisc., sunt micile venituri pe care le pot realiza persoanele fizice pentru deșeurile rezultate in propria gospodărie si este evident ca atunci când o persoana fizica livrează in repetate rânduri cantități semnificative de deșeuri aceasta nu mai poate proveni din patrimoniul personal, iar activitatea desfășurată depășește sfera ocazionalului, devenind una economica, ce se impune a fi taxată.

În aceste condiții, plătitorul obligației fiscale este societatea, în numele persoanei fizice, conform legii, care are obligația de a plăti sau de a reține și de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte sume datorate bugetului general consolidat.

Așadar, este neîndoielnic că acest impozit pe venit datorat bugetului de stat, ce se colectează direct la sursă, corespunde cu obligația operatorului economic de a-l vira către buget, acesta fiind obligat să o stabilească si să o rețină, anterior efectuării de plăți (anterior de a acorda veniturile) către persoana fizica.

Reținerea și nevirarea de către cel care avea obligația stopării, a sumelor reprezentând taxe si impozite constituia infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 (text declarat neconstituțional).

În speța de față, s-a reținut că fapta care i se impută inculpatului constă însă în întocmirea unor facturi fictive în numele unor societăți comerciale, tocmai în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv acela de a nu plăti acest impozit pe venit care trebuia reținut de la persoanele fizice de la care se colectau deșeuri în realitate de inculpat.

În consecință, obligația de a calcula, reține și înregistra în evidentele contabile și de a plăti, la termenele legale, impozitul pe venit care se realizează prin stopaj la sursă, există în sarcina societăților comerciale si constituie o creanță fiscală principală, supusă, din perspectiva administrării sale, ca si impozitul pe profit, prevederilor Codului Fiscal si Codului de procedură fiscală, care intră in mod cert sub protecția infracțiunii prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005, iar societatea administrată în fapt de inculpat avea obligația să rețină, să înregistreze in evidența contabilă, să declare și să vireze la bugetul de stat un impozit pe veniturile din alte surse.

Or, în cauză probatoriul a confirmat faptul că SC C SRL nu a calculat și nu a reținut prin stopaj la sursă, nu a înregistrat în evidența contabilă, nu a declarat la organul fiscal și nu a achitat la bugetul de stat impozitul pe veniturile din alte surse datorat de persoanele fizice care i-a livrat în fapt aceste bunuri, prejudiciul adus bugetului de stat din punctul de vedere al impozitului pe venit fiind cert stabilit.

În ceea ce privește decizia nr. 9/2020 a Înaltei Curți de Casație si Justiție invocată de apărare, Curtea de apel a constatat că aceasta nu are aplicabilitate în cauză cu privire la impozitul pe veniturile din alte surse, prin decizia enunțată fiind analizată numai contribuția datorată fondului de mediu, stabilind că nu este obligație fiscală, astfel că ea urmează să fie aplicată strict și limitativ, doar în acest sens.

Concluzionând, instanța de apel a reținut că impozitul pe veniturile din alte surse, este o obligație fiscală în sensul art. 2 și art. 9 din Legea 241/2005, motiv pentru care nu poate fi reținută aplicarea Deciziei ICCJ nr. 9/2020.

În ceea ce privește incidența Deciziei 363/2015 a Curții Constituționale a României, Curtea de apel a reținut că, spre deosebire de infracțiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 ce incrimina reținerea și nevărsarea, în termenul prevăzut de lege a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, text declarat neconstituțional întrucât nu respectă cerința de accesibilitate a legii, nefiind definită noțiunea de "impozite sau contribuții cu reținere la sursă", infracțiunea prevăzuta de art. 9 din Legea nr. 241/2005 incriminează evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legate, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, adică exact acuzația care i se aduce inculpatului prin actul de sesizare. Cele două infracțiuni prezinta conținuturi constitutive proprii, și se exclud reciproc în ceea ce privește același actul de conduita.

Nici această apărare nu a fost reținută în cauză atâta vreme cât inculpatul nu a fost acuzat de faptul că a reținut și nu au plătit în termenul prevăzut de lege sumele reprezentând impozit pe venituri din alte surse, ci dimpotrivă, din modul de acțiune probat în cauză, rezultă faptul că a înregistrat în documentele legale ale societății și a declarat organului fiscal operațiuni fictive, înregistrând facturi fictive care atestau în mod nereal că deșeurile metalice ar fi achiziționate de la persoane juridice pentru a se sustrage de la îndeplinirea obligației stabilite de C. fisc. de a reține, declara și vira la bugetul de stat impozitul de 16 % pentru veniturile obținute de persoanele fizice în urma în urma vânzării deșeurilor, faptă care intră astfel sub incidența normei de incriminare prev. de art. 9 din Legea nr. 241/2005, deoarece această operațiune reprezintă o disimulare a sursei bunului impozabil, cu scopul de a nu achita tocmai acest tip de impozit datorat bugetului de stat.

Prin urmare, Curtea de apel a reținut că faptele inculpatului, așa cum au fost reținute prin actul de sesizare al instanței, nu corespund nici tipicității infracțiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, iar instanța este ținută de obiectul și limitele judecății, astfel cum sunt stabilite prin dispozițiile art. 371 C.proc.pen.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză rezultă că în perioada februarie 2013- martie 2014, în calitate de administrator de fapt al SC C SRL, inculpatul A, s-a sustras de la plata obligațiilor fiscale prin înregistrarea în evidențele contabile de operațiuni comerciale fictive constând în achiziții de deșeuri feroase și neferoase de la 42 de agenți economici (1.544 facturi fiscale fictive), cu consecința producerii unui prejudiciu bugetului consolidat al statului.

Prin Raportul de expertiză judiciară specialitatea contabilitate întocmit în cauză s-a stabilit că prejudiciul adus bugetului consolidat al statului este în suma de 1.146.006,25 lei reprezentând:

- impozit pe venituri din alte surse în sumă totală de 992.139,12 lei neînregistrat în evidența contabilă și nedeclarat la organul fiscal competent,

- impozit pe profit în sumă totală de 153.867,13 lei neînregistrat în evidența contabilă și nedeclarat la organul fiscal competent.

Din prejudiciul total stabilit în cauză, în cursul judecății la instanța de fond inculpatul a achitat suma de 6650 lei iar în cursul cercetării judecătorești la instanța de apel cu chitanțele depuse la dosar acesta a făcut dovada achitării sumei de 6600 lei.

Instanța de apel a constatat că, în raport de legea penală identificată ca fiind mai favorabilă inculpatului, încadrarea juridică a faptei, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului, este infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr 241/2005 (forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 126/2024), cu aplic. art. 35 alin. (1) C.pen. (1544 acte materiale) și art. 5 C.pen.

În consecință, reținând vinovăția inculpatului, Curtea a procedat la reformarea sentinței apelate prin reindividualizarea pedepsei în limitele prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr 241/2005 ( forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 126/2024).

Decizia penală nr. 713 din 30 mai 2024 a Curții de Apel Craiova a fost comunicată Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj la data de 04 iunie 2024, inculpatului A la data de 02 iulie 2024 la Penitenciarul R, la data de 04 iunie 2024 la Cârcea, (...), nr. (...), la data de 05 iunie 2024 la Craiova, (...)- Cab. av. S, nr. ..., și părții civile Statul român prin Agenția națională de administrare fiscală - D.G.R.F.P. B la data de 04 iunie 2024 la Craiova, (...), nr. (...) și la data de 06 iunie 2024 la, București, sector 5, (...), nr. (...).

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a formulat recurs în casație condamnatul A, invocând art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., cererea fiind înregistrată cererea la instanța de apel la data de 25 iunie 2024, conform ștampilei de înregistrare.

De asemenea, condamnatul A a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova la data de 01 iulie 2024 (fila 28 dosarul de recurs în casație al Curții de Apel Craiova) și părții civile Statul român prin Agenția națională de administrare fiscală - D.G.R.F.P. B la data de 01 iulie 2024 la Craiova, (...), nr. (...) și la data de 03 iulie 2024 la, București, sector 5, (...), nr. (...).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală la data de 09 august 2024. Prin referatul întocmit în cauză, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea discutării admisibilității cererilor de recurs în casație, în procedura prevăzută de art. 440 C.proc.pen., la data de 17 septembrie 2024.

Prin cererea formulată, condamnatul A a precizat că declară recurs în casație împotriva deciziei penale nr. 713 din 30 mai 2024 a Curții de Apel Craiova - Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, invocând art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. în raport de practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care a făcut trimitere la Decizia nr. 121/RC/05.04.2019 pronunțată de Secția Penală, în care se menționează că sintagma fapta nu este prevăzută de legea penală vizează atât lipsa incriminării (absența prevederii faptei ca infracțiune în sensul că nu corespunde sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident un alt tip de răspundere, după caz civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc anumite elemente constitutive ale infracțiunii, altele decât vinovăția prevăzută de lege.

Recurentul a susținut lipsa conformității cu dreptul material, arătând că fapta pentru care a fost condamnat nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de normele de incriminare. Din examinarea actelor materiale, reținute ca atare cu titlu definitiv de instanțele de fond și de apel, a apreciat că nu toate dintre acestea întrunesc cerințele de tipicitate prevăzute de lege pentru infracțiunea de evaziune fiscală, în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2004 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024).

Recurentul a făcut referire la faptele privitoare la perioada februarie 2013 - martie 2014, în care se reține că, în calitate de administrator de fapt al C SRL Coțofenii din Față, ar fi sustras de la plata obligațiilor fiscale în cuantum de 992.139,12 lei reprezentând impozit pe venituri din alte surse, prin înregistrarea în evidențele contabile de operațiuni comerciale constând în achiziții de deșeuri feroase și neferoase de la 42 de agenți economici (T SRL, U SRL, V SRL, W SRL, X SRL, Y SRL, Z SRL, AA SRL, AB SRL, AC SRL, AD SRL, AE SRL, AF SRL, AG SRL, AH SRL, AI SRL, AJ SRL, AK SRL, AL SRL, AM SRL, AN SRL, AO SRL, AP SRL, AQ SRL, AR SRL, AS SRL, AT SRL, AU SRL, AV SRL, AW SRL, AX SRL, AY SRL, AZ SRL, BA SRL, BB SRL, BC SRL, BD SRL, BE SRL, BF SRL, BG SRL, BH SRL actual BI SRL și BJ SRL) în baza a 1.544 facturi fiscale fictive.

Recurentul a arătat că în sarcina sa s-a reținut că una dintre modalitățile normative de săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală a fost aceea, pe de o parte, de a achiziționa „la negru” mărfurile de la persoane fizice, iar înregistrările în evidențele contabile s-au făcut în baza unor facturi fiscale care nu au avut la bază operațiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, respectiv diminuarea bazei impozabile și disimularea sursei bunurilor impozabile, cu scopul neînregistrării și neachitării impozitului pe venituri din alte surse. Însă, instanța de apel nu a realizat o descriere clară a acțiunilor care, în opinia acesteia, să constituie elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024, ci a făcut doar precizări generale legate de modalitatea de realizare a achizițiilor de deșeuri feroase și neferoase pe care le-am efectuat prin intermediul C SRL. Or, elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală, în forma ce este reglementată prin textul legal menționat anterior, constă într-o acțiune de evidențiere, în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ (facturi și chitanțe), a unor operațiuni care nu au o reflectare în realitatea obiectivă, fiind fictive. A evidenția operațiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operațiuni care nu au existat în documentele legale, cum ar fi, spre exemplu, cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale. Cerința esențială atașată elementului material din cadrul laturii obiective a infracțiunii este ca acțiunea de înregistrare a operațiunilor fictive să fie desfășurată în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 241/2005 prin Legea nr. 227/2015, Decizia CCR nr. 363/2015 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție HP nr. 9/2020, obligația fiscală constând în impozitul pe venituri din alte surse sub forma impozitului pe venituri obținute de persoanele fizice din valorificarea prin centrele de colectare a deșeurilor din metal, care se impune a fi reținut în procent de 16% prin stopaj la sursă nu mai face parte din categoria obligațiilor fiscale care intră sub protecția infracțiunii prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Din punct de vedere fiscal, pentru activitatea de colectare și comercializare a deșeurilor de fier, obligațiile fiscale ce trebuie respectate față de persoanele fizice de la care se achiziționează cu borderou de achiziție fier vechi sunt prevăzute în C. fisc. la art. 78 alin. (1) lit. f și art. 79 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. , cu modificări și completări, respectiv de a calcula, reține și vira impozitul pe venit prin stopaj la sursă la momentul plății veniturilor realizate de persoanele fizice, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut.

Recurentul a arătat că prin Decizia nr. 2826/23.05.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, s-a apreciat că veniturile din vânzarea deșeurilor feroase și neferoase nu pot fi impozitate ca venituri din alte surse în absența unor criterii legale clare de impozitare, iar impozitul pe venituri din alte surse nu poate fi impus colectorilor de deșeuri cărora li se reproșează că nu au reținut acest impozit la momentul plății veniturilor realizate de persoanele fizice, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut. Având în vedere proveniența deșeurilor de metal, respectiv de la persoane fizice, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu prevederile art. 78 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, potrivit cărora veniturile din alte surse sunt orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 41 lit. a altele decât veniturile impozabile în conformitate cu prezentul titlu, precum și cele enumerate prin normele metodologice elaborate în aplicarea prezentului art..

De asemenea, recurentul a susținut că trebuie avute în vedere și prevederile pct. 152 din HG nr. 44/2004, privind normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, potrivit căruia în aplicarea art. 78 alin. (2) din CF, în această categorie se includ, de exemplu, următoarele venituri realizate de persoane fizice (...) -veniturile obținute de persoanele fizice din valorificarea prin centrele de colectare a deșeurilor din metal, hârtie, sticlă și alte asemenea și care nu provin din gospodăria proprie.

Recurentul a arătat că prin actul de sesizare a instanței s-a reținut că ar fi achiziționat deșeurile metalice de la persoane fizice, însă nu s-au administrat probe din care să rezulte sursa de proveniență concretă a deșeurilor, în sensul că nu s-a stabilit cu certitudine dacă acestea provin de la persoane fizice din gospodăria proprie sau din alte surse. Or, în baza prevederilor legale anterior enunțate, obligația de a calcula, reține și vărsa impozitul pe venit din sumele obținute de persoanele fizice care se prezintă la centrele de colectare a deșeurilor reciclabile în vederea valorificării de deșeuri, subzistă numai în condiția în care respectivele deșeuri provin din alte surse decât din gospodăria proprie a persoanelor care predau deșeurile.

Conform recurentului, pentru a intra în sfera de aplicare a infracțiunii de evaziune fiscală cuprinsă în art. 9 din Legea nr. 241/2005, obligațiile fiscale trebuie să fie definite fie prin norma de incriminare, Legea nr. 241/2005, fie norma de incriminare să facă trimitere la un act normativ de rang egal care s-ar afla în conexiune cu acestea, respectiv să fie indicate, în mod concret, normele legale care stabilesc obligațiile fiscale în înțelesul Legii nr. 241/2005. Dispozițiile art. 9 din Legea nr. 241/2005 nu definesc însă ele însele noțiunea de impozite sau contribuții cu reținere la sursă constând în veniturile obținute de persoanele fizice din valorificarea prin centrele de colectare a deșeurilor din metal și nici nu fac trimitere la un act normativ de rang egal care s-ar afla în conexiune cu acestea, în care să fie indicate în concret, norme legale care stabilesc categoria impozitelor sau contribuțiilor cu reținere la sursă constând în orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 41 lit. a - h din C. fisc. , singura mențiune cu privire la acestea fiind cuprinsă într-un act administrativ dat în aplicarea unor acte normative de reglementare primară (normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal - pct. 152 din HG nr. 44/2004), fără a exista o legătură cu obiectul de reglementare al Legii nr. 241/2005, legea penală în sensul art. 173 C.pen.

Mai mult, recurentul a arătat că pentru situația în care impozitele cu reținere la sursă nu erau virate către bugetul de stat au fost aplicabile alte norme speciale, respectiv dispozițiile art. 336 alin. (1) lit. o și p) din C. proc. fisc. din 2003, prin care erau sancționate contravențional reținerea și nevărsarea în totalitate de către plătitorii obligațiilor fiscale a sumelor reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, abia prin OUG nr. 130/2021, în Legea nr. 241/2005 fiind introdus art. 61 potrivit căruia constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 1 an la 5 ani sau cu amendă reținerea și neplata, încasarea și neplata, în cel mult 60 de zile de la termenul de scadență prevăzut de lege, a impozitelor și/sau contribuțiilor prevăzute în anexa la prezenta lege. Prevederea de la alin. (1) a intrat în vigoare la data de 1 martie 2022, la pct. 11 din Anexa - Impozitele și contribuțiile care intră sub incidența art. 61 din Legea nr. 241/2005, legiuitorul indicând expres că intră sub incidența art. 61 din Legea nr. 241/2005, impozitul pe venituri din alte surse. În atare condiții, impozitul cu reținere la sursă constând în impozitul pe veniturile obținute de persoanele fizice din valorificarea prin centrele de colectare a deșeurilor din metal nu putea fi inclus în sfera noțiunii de obligații în accepțiunea dispozițiilor art. 2 lit. e din Legea nr. 241/2005 și, implicit nici în sfera de aplicare a infracțiunilor cuprinse la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, deoarece o astfel de includere echivalează cu o interpretare extensivă a normei de incriminare, prin analogie, în defavoarea persoanei acuzate, iar o astfel de interpretare contravine art. 1 alin. (1) C.pen., art. 73 alin. (3) lit. h raportat la art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 7 parg. 1 din CEDO.

În condițiile în care în sarcina inculpatului a fost reținută unitatea legală a infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată prin adiționarea prejudiciilor reținute separat pentru impozitul pe venituri din alte surse și impozitul pe profit, iar în urma adiționării a rezultat un prejudiciu de 1.146.006,25 lei, care reprezenta mai mult de 100.000 Euro, fiind trimis în judecată pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată și în varianta agravată prevăzută la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 126/2024, în acest prejudiciu nu trebuie inclusă suma de 992.139,12 lei, reprezentând impozit pe venituri din alte surse, în condițiile în care acest din urmă prejudiciu va fi înlăturat din conținutul prejudiciului total aferent infracțiunii în varianta agravată prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c și alin. (2) din Legea nr. 241/2005. Recurentul a susținut că infracțiunea ce ar urma să fie reținută în sarcina sa se suprapune conținutului tipic al variantei normative prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 126/2024, care era sancționată cu alte limite de pedeapsă decât cele prevăzute la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005.

Cum însă instanța de recurs în casație nu poate realiza operațiunea de individualizare judiciară a pedepsei, s-a apreciat că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel, în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005 în forma anterioară modificării prin Legea nr. 126/2024 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. și art. 5 C.pen., corelativ rejudecarea urmând a avea în vedere și latura civilă a cauzei și toate aspectele adiacente referitoare la măsurile asigurătorii, urmând ca în rejudecare să se aibă în vedere eliminarea din cadrul prejudiciului total a sumei de 992.139,12 lei reprezentând impozit pe venituri din alte surse.

De asemenea, recurentul a invocat și motivul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen. - în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Recurentul a arătat că, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 126/2024, la termenul de judecată din data de 23.05.2024, instanța de apel a admis cererea de schimbare a încadrării juridice, pusă în discuție din oficiu, din infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c alin. (2) din Legea nr. 241/2005 rep. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen. în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificat prin legea anterior menționată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C.pen., însă aceasta nu constituie legea penală mai favorabilă situației sale.

S-a arătat că de la data săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit o serie de modificări, prin legi succesive ale legii speciale de incriminare-Legea nr. 241/2005. Potrivit art. 5 alin. (1) C.pen., aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procedurii judiciare este obligatorie. În acest sens, prin Decizia CCR nr. 1483/08.11.2011 s-a statuat că în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. În aceeași decizie instanța de control constituțional a mai arătat că determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o serie de elemente cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă, determinarea legii penale mai